SCRIPTURĂ ŞI TRADIŢIE (XIII)

de Arhiepiscop Hrisostom de Etna şi Episcop Avxentie de Foticeea

Capitolul IV

SCRIPTURĂ ŞI TRADIŢIE ÎN ORTODOXIA RĂSĂRITEANĂ

Partea a III-a

Protoiereul Serghie Bulgakov

În Biserica Ortodoxă, în capitolul intitulat ,,Biserica ca Tradiţie”, părintele Serghie Bulgakov dezvoltă viziunea sa complexă asupra autorităţii Scripturii şi Tradiţiei în Biserica Răsăriteană (18). După cum sugerează titlul capitolului, poziţia sa este înrădăcinată într-o înţelegere ecleziologică a Scripturii şi Tradiţiei. El identifică în mod corect Scriptura şi Tradiţia cu ,,viaţa Bisericii, (care) deşi tainică şi ascunsă, … are un logos, o dogmă şi un mesaj” (19). În acelaşi timp, el urmează Părinţilor şi pledează pentru un sens al Tradiţiei, ce conţine atât definiţia noastră practică a Tradiţiei (practici liturgice, mărturia patristică, dicta Sinoadelor etc, la care noi ne vom referi ca la ,,Tradiţia manifestată”), cât şi Scriptura însăşi, care este ,,memoria vie a Bisericii”.

Această Tradiţie nu este în nici un fel separată de ,,dogmă şi … mesaj”, pentru că este expresia acestor elemente, manifestarea lor vie: ,,Tradiţia este o putere vie inerentă într-un organism viu. În torentul vieţii sale, ea poartă trecutul în toate formele sale, astfel că întreg trecutul este conţinut în prezent şi este prezentul. Unitatea şi continuitatea tradiţiei (cu Scriptura şi conceptul nostru practic al Tradiţiei) decurg din faptul că Biserica este întotdeauna identică cu ea însăşi” (20).

Înţelegerea Tradiţiei pe care ne-o dă acest scriitor este greoaie şi trebuie să fie înţeleasă cu atenţie (Într-adevăr, teologia părintelui Bulgakov este – aşa cum recunosc cei mai mulţi teologi ortodocşi contemporani – plină de erori foarte serioase. Noi, aici, nici măcar nu sugerăm ca lucrările sale să fie consultate ca autoritare de către gânditorii ortodocşi. În măsura în care ne folosim de ele, pentru scopuri comparative, suntem destul de prudenţi. Recomandăm cititorului aceeaşi precauţie şi atenţie cu care noi am tratat lucrarea părintelui Bulgakov). Nu este clar că părintele Bulgakov nu concepe o autoritate tradiţională sau ecleziastică separată de la care să primească autoritate Scriptura şi Tradiţia manifestată; dar vom presupune că el se referă la un sens al tradiţiei care se află într-o unitate absolută cu aceste două elemente, care este ,,puterea vie” a lor. El susţine că această putere vie este viaţa Bisericii tainice, ascunse. Astfel, a vorbi despre Tradiţie, aşa cum o concepe părintele Bulgakov, înseamnă a vorbi despre Biserică. Şi a vorbi despre Scriptură şi Tradiţia manifestată înseamnă a vorbi despre modurile în care este revelată Tradiţia (sau viaţa Bisericii). Acest principiu de bază trebuie înţeles înainte de a expune distincţiile pe care părintele Bulgakov le face între Scriptură şi Tradiţia manifestată, pentru ca acestea să poată fi în mod propriu desemnate.

Vorbind direct despre Scriptură şi Tradiţia manifestată, părintele Bulgakov afirmă, în concordanţă cu gândirea ortodoxă clasică, natura lor identică, deoarece ele au legătură cu Biserica: ,,Scriptura şi Tradiţia aparţin vieţii unice a Bisericii însufleţite de acelaşi Duh Sfânt, care lucrează în Biserică, manifestându-se El Însuşi în Tradiţie şi inspirându-i pe scriitorii sfinţi. … Scriptura şi Tradiţia trebuie înţelese, nu ca opuse una celeilalte, ci ca unite” (21).

Cu toate acestea, el spune clar că Scriptura ocupă o poziţie aparte în Tradiţia vie a Bisericii. Deşi ,,natura inspirată a Scripturii poate fi autentificată numai de către Biserică, adică de Tradiţie”, ,,unicitatea (Scripturii) nu este micşorată prin aceasta”. De fapt, Scriptura şi Tradiţia trăiesc viaţa Bisericii în diferite feluri: ,,Germenul găsit în Scriptură este sămânţa; Tradiţia este secerişul care brăzdează pământul istoriei umane”. Această diferenţă nu este întru totul patristică şi poate conduce la serioase erori şi neînţelegeri, dacă este urmată impropriu.

Am discutat foarte sumar tratarea Scripturii şi Tradiţiei în Biserica Ortodoxă de către părintele Bulgakov. Argumentele sale sunt mai complexe şi mai extinse decât ar putea sugera în vreun fel comentariile noastre. Cu toate acestea, ceea ce am prezentat clarifică cadrul în care gândeşte: el nu începe prin a-şi propune să rezolve opoziţia dintre Scriptură şi Tradiţie, ci mai degrabă prin a insista că ,,nu există cu adevărat nici o astfel de opoziţie”. Prin urmare, din fericire, premisa sa de bază derivă, nu dintr-o presupusă dihotomie a autorităţii ecleziastice în ceea ce priveşte Scriptura şi Tradiţia, ci dintr-o presupunere că autoritatea ecleziastică este ,,tainică şi ascunsă” şi mărturisită doar de Scriptură şi Tradiţie. Această perspectivă păstrează ideea unităţii vieţii Bisericii şi nu introduce nici o divizare inspirată de consideraţii specifice problematicilor teologice apusene. Ea este patristică. Obiecţia noastră la dizertaţia părintelui Bulgakov este aceea că nu ne aduce deloc mai aproape de o cunoaştere a ,,cugetului Părinţilor”, aşa cum am numit-o noi; el ne conduce mai degrabă într-o speculaţie teologică. Prin aceasta el descrie cursa primejdioasă prin care mulţi teologi, pornind de la Părinţi, dar sfârşind în urzeala opiniilor proprii, pierd adevărata esenţă a gândirii ortodoxe, ajungând în cele din urmă să cocheteze cu erezia.

George S. Bebis

Să reflectăm acum asupra excelentului discurs al profesorului George Bebis asupra Scripturii şi Tradiţiei, ,,Conceptul Tradiţiei la Părinţii Bisericii”. Această analiză lucidă începe cu afirmaţia că nu există nici o posibilitate de a separa Scriptura şi Tradiţia ca surse de autoritate în Biserică. Oglindind perspectiva patristică pe care am descris-o, el schiţează unitatea Scripturii şi Tradiţiei, într-o manieră erudită şi foarte completă, printr-o listă extinsă a Părinţilor Bisericii. Parafrazându-l pe Nissiotis (22), el conchide că pentru Părinţi ,,exista o unitate desăvârşită între Scriptură şi Tradiţie” (23). El exprimă această ,,unitate desăvârşită” în cadrul indispensabilităţii hermeneutice a Tradiţiei. Afirmând că ,,Sola Traditio … nu (are) ce căuta în planul teologiei ortodoxe” (24), el respinge în acelaşi fel Sola Scriptura pe baza faptului că ,,Scriptura nu ar putea fi studiată şi interpretată fără Părinţi” (25).

Bebis dezvoltă mai departe poziţia ortodoxă asupra autorităţii Scripturii şi Tradiţiei potrivit cu înţelegerea sa a unităţii lor în mărturia patristică. Expunerea sa se concentrează pe experienţa duhovnicească a Părinţilor. Astfel, el spune: ,,Urmaşii Apostolilor s-au referit cel mai adesea la autoritatea Scripturii, nu numai ca la locus theologicus suprem, ci mai degrabă ca la hrana duhovnicească şi punctul de plecare care duce către comuniunea deplină cu Dumnezeu, către o cale adevărată a vieţii în Hristos şi prin Hristos” (26).

Această legătură strânsă dintre Scriptură şi Părinţi, înrădăcinată în inspiraţia lor de către Sfânta Treime, ne oferă certitudinea, scrie Bebis, că ,,nu există două surse de autoritate”. Mai degrabă, există experienţa duhovnicească unică, ,,viaţa în Hristos şi prin Hristos”, care (dobândindu-şi autoritatea de la Sfântul Duh) este caracterizată de ,,hrana duhovnicească” a Scripturilor şi de ,,puterea lăuntrică” a scrierilor Părinţilor. Într-adevăr, întreaga experienţă spirituală are autoritate – o autoritate exprimată în Scriptură, Părinţi, scrierile patristice şi Biserică (împreună cu practicile ei), toate acestea fiind cuprinse în ,,experienţa hristologică şi pneumatologică a întregii Biserici”.

Noi am extras din monografia profesorului Bebis anumite concepte cruciale pentru intenţia noastră actuală. Procedând astfel, am făcut o nedreptate scopului precis al eseului său (de a discuta în principal mărturia patristică şi nu în mod specific relaţia sa cu Scriptura) şi am făcut o selecţie care trunchiază ţinta reală al analizei sale. Cu toate acestea, sensul unităţii dintre Scriptură şi Tradiţie, legat de experienţa duhovnicească a Părinţilor, pe care l-am extras din planul lui Bebis, este în egală măsură fidel ipotezelor sale de lucru şi de importanţă capitală pentru discuţia noastră. În această noţiune a rolului Scripturii în viaţa duhovnicească a Părinţilor, găsim o conexiune între Scriptură şi Tradiţie (sau aici, în principal, Părinţii) care este înrădăcinată, nu într-o legătură mecanică sau într-un plan teoretic autoritar, ci în experienţa spirituală a Părinţilor purtători de Dumnezeu. Şi aici facem un pas important către înţelegerea autorităţii Scripturii şi Tradiţiei în ,,cugetul Părinţilor”.

Protoiereul Gheorghe Vasilievici Florovski

Un volum întreg al lucrărilor reunite ale părintelui Gheorghe Florovski se concentrează asupra problemei Scripturii şi Tradiţiei ca surse ale autorităţii ecleziastice. Odată cu el – considerat a fi, cu siguranţă, decanul teologilor, o voce sinceră, serioasă printre învăţaţii ortodocşi contemporani – ajungem la finalul prezentării poziţiilor teologice ortodoxe contemporane asupra Scripturii şi autorităţii. Totodată aducem la apogeu această prezentare, deoarece nicăieri nu găsim o încercare mai clară de a înţelege Scriptura şi Tradiţia în lumina ,,cugetului Părinţilor” ca la părintele Florovski. Să purcedem la a înţelege această căutare a ,,cugetului” patristic din afirmaţia concisă a părintelui Florovski cu privire la problema Scripturii şi Tradiţiei în Biserică. El vede problema, nu atât în lumina autorităţii, cât legată de încercarea de a identifica un criteriu al adevărului creştin. Aşadar, el vede Biserica antică ca recunoscând ,,Adevărul … Cuvântului lui Dumnezeu” (27) şi căutând încă să înţeleagă cum este revelat acest adevăr, cum este interpretată în mod corect Scriptura (de aici, insistenţa sa că legătura dintre Scriptură şi Tradiţie este iniţial hermeneutică). Cugetul Bisericii, Tradiţia, este călăuza urmată de Biserica Primară. Iar în acest apel la Tradiţie era firesc să se nască două surse de autoritate: ,,Scriptura şi Părinţii erau de obicei citaţi împreună, adică kerygma şi exegeza – η γραφη και οι πατερες” (28).

Până în prezent, din formularea problemei de către părintele Florovski, reiese că Scriptura este un criteriu acceptat al adevărului în Biserică, iar Tradiţia este interpreta acestui adevăr – organul revelaţiei adevărului. Aici nu există nici o tensiune între Scriptură şi Tradiţie, pentru că în aceasta – relaţia lor adevărată – ele nu sunt în opoziţie. Părinţii aduc pur şi simplu adevărul (Scriptura) la o înţelegere, iar autoritatea înţelegerii pe care ei o exprimă este fondată pe acel ,,cuget al Părinţilor” de necuprins. Începem să înţelegem acest cuget, susţine părintele Florovski, când vedem că Sinoadele Ecumenice au fost adunări în care acordul asupra dogmelor, consensul patristic, ,,a fost mai mult decât doar un acord empiric al indivizilor. Consensul adevărat şi autentic era cel care reflecta cugetul Bisericii Soborniceşti şi Universale – το εκκλησιαστικον φρονημα (cugetul ecleziastic). … Adevăratul consens este cel care manifestă şi dezvăluie identitatea perpetuă a credinţei Bisericii” (29).

Ajungem să vedem că Scriptura şi Tradiţia sunt întru totul legate, în mărturia patristică, deoarece Tradiţia nu este nimic altceva decât receptarea, înţelegerea şi interpretarea adevărului, care este Sfânta Scriptură. În realitate, nu se poate vorbi despre autoritatea lor separată, sau nici măcar despre o divizibilitate conceptuală, pentru că ele sunt pur şi simplu legate într-o unitate a sursei şi receptării. Receptarea adevărului nu poate fi cu nimic mai autoritară decât sursa sa, nici nu se poate vorbi despre ascendenţa autorităţii unei surse separat de receptarea sa. În acelaşi timp, ne asigură părintele Florovski, nu cugetele separate ale Părinţilor sunt cele care receptează adevărul, ci ,,cugetul Părinţilor” într-un sens mistic – în sensul că ei participă la ,,stâlpul şi întărirea adevărului” (I Timotei 3, 15), Biserica Ortodoxă, şi pierd propriile abilităţi (sau chiar neajunsurile) în cugetul Bisericii, fie că fac aceasta ,,în timp ce sunt prezenţi … (sau) … in absentia … (sau) … după ce au plecat spre odihnă veşnică”.

Nu ar trebui să credem că acest ,,cuget al Părinţilor”, care surprinde adevărul revelat (unitatea Scripturii şi Tradiţiei – adică, autenticitatea mărturiei Scripturii, care este manifestată în Tradiţie) este vreun cuget instituţional limitat la Sinoadele Ecumenice. Înţelegerea autorităţii Scripturii şi Tradiţiei vine din dobândirea ,,cugetului Părinţilor” ,,ca o atitudine existenţială, ca o orientare duhovnicească”. Astfel, o interpretare corectă a adevărului (a Scripturii) provine din capacitatea de a vedea prin ochii duhovniceşti ai Părinţilor (a dobândi cugetul lor) şi care constituie în sine Tradiţia. Înţelegerea generală care a dat formă perspectivei patristice asupra unităţii Scripturii şi Tradiţiei, aşa cum am prezentat-o, nu a fost nimic altceva decât Tradiţia unui consens găsit în cugetul duhovnicesc, ,,cugetul Părinţilor” – nu în ,,o «teologie a repetiţiei»”, tradiţia în sensul vulgar, ci în ,,o extindere creatoare a tradiţiei străvechi” (30).

Părintele Florovski încheie volumul său despre Scriptură şi Tradiţie cu o analiză a Sfântului Grigorie Palama, acest mare luminător al Bisericii Ortodoxe, şi a relaţiei lui cu Tradiţia patristică. Această analiză prilejuieşte cumva o explicaţie mai completă a ce este realmente ,,cugetul Părinţilor”. Învăţăturile Părinţilor, spune el, sunt ,,o categorie permanentă a existenţei creştine, o măsură constantă şi ultimă, şi un criteriu al dreptei credinţe. … «Cugetul Părinţilor» este un termen intrinsec de referinţă în teologia ortodoxă, nu mai prejos de cuvântul Sfintei Scripturi şi într-adevăr niciodată separat de el” (31).

,,Cugetul Părinţilor” poate fi comparat cu o ,,viziune a credinţei, o cunoaştere şi experienţă duhovnicească”. Părintele Florovski merge mai departe în a demonstra că Sfântul Grigorie Palama a fost pe deplin înlăuntrul Tradiţiei patristice, a împărtăşit ,,cugetul Părinţilor”, devenind un ,,învăţător şi o călăuză” fără egal în căutarea acestui cuget.

Părintele Florovski ne aduce în pragul discuţiei noastre despre natura noetică a Tradiţiei în Biserica Răsăriteană. Scriind despre Sfântul Grigorie Palama şi θεωσις (,,divinizare” sau ,,îndumnezeire”), părintele Florovski notează că ,,omul (prin θεωσις) este primit într-o «comuniune» intimă cu Dumnezeu”, că ,,întreaga existenţă umană este, ca să zicem aşa, pătrunsă de prezenţa dumnezeiască”. Cu toate acestea, el nu leagă acest proces de receptare a adevărului, direct de ,,cugetul Părinţilor”. Urmărind tratarea θεωσις, a protoiereului Ioan S. Romanides, ca pe o activare a facultăţii noetice (de la grecescul νους, ,,minte”), prin care omul ajunge la vederea duhovnicească în virtutea sălăşluirii în el a Λογος-ului (acţionând înlăuntrul omului) (32), vom susţine că acest ,,cuget al Părinţilor” nu este nimic altceva decât facultatea noetică. Activată prin θεωσις, facultatea noetică este ,,cugetul unul al Părinţilor” (consensus Patrum), care receptează Scriptura, mărturiseşte adevărul şi vorbeşte ,,ca şi cu o singură gură” (33), precum spune Sfântul Paisie de la Neamţ († 1794) despre ,,sfinţii învăţători soborniceşti care au tâlcuit Scriptura” (34). Facultatea noetică întruchipează experienţa personală a cugetului Bisericii Universale.

Note

18. (Părintele) Bulgakov, Biserica Ortodoxă, p. 18-47.

19. Ibid., p. 19.

20. Ibid., p. 20.

21. Ibid., p. 21.

22. A se vedea Nissiotis, ,,Unitatea”, p. 188-189.

23. Bebis, ,,Conceptul Tradiţiei”, p. 28.

24-25. Ibid., p. 27.

26. Ibid., p. 47.

27. (Părintele) Florovski, Scriptură, Biserică, Tradiţie, p. 98.

28. Ibid., p. 101.

29. Ibid., p. 103.

30. Ibid., p. 114.

31. Ibid., p. 107.

32. Protoiereul Ioan S. Romanides, ,,Note asupra controversei palamite şi subiectelor înrudite – II”, The Greek Orthodox Theological Review, vol. IX, nr. 2 (1963-1964), p. 246-247.

33-34. ,,Viaţa şi nevoinţele ascetice ale părintelui nostru, stareţul Paisie, arhimandritul sfintelor mânăstiri moldoveneşti ale Neamţului şi Secului: partea a XV-a”, The Orthodox Word, vol. XI, nr. 5 (64) (1975), p. 203.