 |
 |
|
SCRIPTURĂ ŞI TRADIŢIE (II) de Arhiepiscop Hrisostom de Etna şi Episcop Avxentie de Foticeea Capitolul I SCRIPTURĂ ŞI TRADIŢIE
Pentru a discuta relaţia dintre Scriptură şi Tradiţie în teologia ortodoxă, este de dorit ca, mai întâi, să ajungem la o definiţie a termenilor. Iniţial, sunt necesare două observaţii. În primul rând, s-ar putea crede în mod pripit că termenii nu necesită decât un tratament superficial. Cu toate acestea, discuţia noastră ulterioară va arăta în mod clar că termenii ,,Scriptură” şi ,,Tradiţie” sunt utilizaţi cu sensuri diferite în creştinismul răsăritean şi în cel apusean. De altfel, utilizarea lor exclusiv în lumea creştină apuseană (de către scriitorii şi teologii romano-catolici şi protestanţi) este destul de divergentă în sine, pentru a justifica o tratare mai degrabă prudentă. În al doilea rând, definiţia noastră este din necesitate comparativă în natura sa. După cum a remarcat Werner Elert (1885-1954), adesea nu există termeni teologici apuseni cu care să se exprime ,,direcţiile conceptuale mai subtile”1 ale teologiei ortodoxe răsăritene. Prin urmare, se impune o poposire iniţială asupra unei descrieri a poziţiei ortodoxe faţă de Scriptură şi Tradiţie printr-un contrast constant just faţă de poziţiile romano-catolice şi protestante. Din acest contrast reiese un studiu al crezului adesea subtil şi derutant al Răsăritului. Scriptura. Scrierile sfinte ale lumii creştine (în Cuvântul canon intră în vocabularul creştin prin cuvântul grec κανων. Κανων se referă sau la o regulă (lege) sau poruncă, sau la un plan sau standard faţă de care se măsoară ceva. Utilizarea sa pare să fi fost cunoscută în acest sens de către Sfântul Pavel († cca 67). În Epistola sa către Galateni, Sfântul Pavel face referiri la aceia care s-au tăiat împrejur, spunând că au mers ,,după acest canon (lege)”4. El scrie, de asemenea, corintenilor despre ,,măsura canonului”5, despre ,,canonul nostru”6 şi despre un ,,canon străin”7. În toate aceste citate, canon este înţeles clar ca semnificând o regulă (lege) sau un maxim. Grigorie subliniază că acelaşi sens al cuvântului este întâlnit timpuriu precum în 315, când este folosit la Sinodul de la Ancyra pentru a se face referiri la dogmele generale şi regulile Bisericii8. Este consensul celor mai mulţi învăţaţi că pluralul canoane a înlocuit cuvântul dogme devreme, precum la Sinodul din Antiohia din 3419. Folosirea cuvântului canon pentru a face referiri la Sfintele Scripturi prezintă unele dificultăţi. Nu există nici o îndoială că prin Sinodul de la Laodiceea (363), cărţile ce constituie biblia creştină au fost stabilite printr-o regulă. Canonul 59 al acestui sinod recomandă ca numai cărţile canonice ale Vechiului şi Noului Testament să fie utilizate în Biserică. Dar este evident (şi mai târziu vom dezvolta această interpretare prin citarea opiniilor personale ale Părinţilor Bisericii Primare) că termenul canonic poate desemna nu numai acele cărţi care sunt stabilite printr-o regulă (după cum pare a fi cazul în canonul laodiceean), dar şi Sfânta Scriptură ca norma sau canonul însuşi faţă de care este cântărită practica religioasă. (De aici, faimoasa maximă a Sfântului Isidor Pelusiotul († cca 435): ,,Τον κανονα της αληθειας, τας θειας φημι γραφας (Eu susţin că Scripturile dumnezeieşti sunt canonul adevărului)”10). Noi vom vorbi despre cazul specific al stabilirii unei reguli a consecvenţei scripturistice (o ,,colecţie canonică” de cărţi spre a fi urmate de Biserica Creştină). Dar ne vom întoarce la tema concomitentă a Scripturii ca un canon, sau măsură, a adevărului. Canonul Vechiului Testament. Preocuparea noastră nu este, în principal, formarea canonului iudaic al Vechiului Testament, ci mai degrabă canonul cărţilor Vechiului Testament aşa cum s-a dezvoltat în Biserica Creştină. Cu toate acestea, deoarece creştinii au primit propriul lor canon în mare parte de la evrei, este justificată acordarea unei oarecare atenţii dezvoltării canonului în tradiţia iudaică. O listă exactă a scrierilor sfinte nu a fost întocmită, de către evrei, mai devreme cu cinci secole înainte de Hristos. Pe la mijlocul secolului al V-lea înainte de Hristos, Sfântul Ezdra († cca 456 î.Hr.) a fost inspirat scriitoriceşte să dicteze un număr de cărţi la cinci scriitori, douăzeci şi patru dintre aceste cărţi urmând a fi publicate ca fiind canonul ebraic11. Aceste cărţi au fost împărţite în trei secţiuni: prima, Tôrâ, ,,Legea” - cele cinci cărţi ale lui Moise († cca 1430 î.Hr.): 1. Facerea, 2. Ieşirea, 3. Leviticul, 4. Numerii şi 5. Deuteronomul; a doua, Nebî'îm, ,,Proorocii” - opt cărţi, grupate după cum urmează: 1. Iosua, 2. Judecătorii, 3. I Împăraţi (I Samuil) şi II Împăraţi (II Samuil), 4. III Împăraţi (I Împăraţi) şi IV Împăraţi (II Împăraţi), 5. Cei ,,doisprezece” (Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdie, Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia şi Maleahi), 6. Isaia, 7. Ieremia şi 8. Iezechiil; şi a treia, Ketûbîm, ,,Scrierile” - unsprezece cărţi, Dacă Scripturile ebraice nu ar fi fost traduse în limba greacă, creştinii timpurii nu ar fi avut nici un argument cu privire la ce alcătuia canonul Vechiului Testament. Dar Septuaginta, numele dat traducerii greceşti a Vechiului Testament, a inclus cărţi care nu au fost indicate de canonul iudaic. Şi deoarece Septuaginta era, în general, folosită de creştinii primelor câteva secole după Hristos, aceste cărţi adăugite au fost însuşite de către Biserică. Sfântul Ezdra copiind sfintele scrieri. Manuscris ilustrat din Amiatinus Codex (aprox. 700-716) Septuaginta (în latină Septuaginta, Şaptezeci - adesea abreviată LXX) a fost alcătuită de evreii elenizaţi din Alexandria (şi este, prin urmare, numită adesea canonul alexandrin). Se spune că regele Ptolemeu al II-lea Filadelful (285 -246 î.Hr.) ar fi comandat o versiune greacă a Scripturilor ebraice pentru biblioteca regală din Alexandria. Marele Preot din Ierusalim a trimis şaptezeci şi doi de învăţaţi (şase din fiecare din cele douăsprezece seminţii) la Alexandria, unde ei au terminat traducerea Scripturii ebraice în şaptezeci şi două de zile (de aici Septuaginta). Traducerea rezultată a conţinut un număr de cărţi neincluse în canonul iudaic: I Ezdra (III Ezdra), Tobit, Iudita, adăugiri la Ester, I Macabei, II Macabei, III Macabei, Psalmul 151, Rugăciunea regelui Manase, Înţelepciunea lui Solomon, Înţelepciunea lui Iisus Sirah (Ecclesiasticul), Varuh, Epistola lui Ieremia şi adăugiri la Daniil (Susana, Cântarea celor trei tineri şi Vil şi balaurul)12. Creştinii timpurii, recunoscând divergenţa dintre textele ebraic şi Septuaginta ale Vechiului Testament, au numit cărţile comune ale celor două texte ca fiind ομολογουμενοι (,,în acord” sau, mai precis, recunoscute) şi pe cele aflate numai în Septuaginta ca fiind αντιλεγομενοι (contrazise)13. Cărţile contrazise sunt, de asemenea, adesea numite deuterocanonice (un termen introdus de Sixtus de Siena (1520-1590) în secolul al XVI-lea) sau apocrife (de la grecescul αποκρυφα, ascunse). Părinţii Bisericii Primare au fost aparent în neconcordanţă, potrivit multor învăţaţi, în atitudinile lor faţă de apocrife. Sfântul Ieremia al Stridoniei († 420) a considerat adaosul septuagintal ca ,,necanonic, dar ecleziastic”14 căruia, deşi pe deplin folositor ca lectură duhovnicească, nu i-a fost acordată greutatea autorităţii date cărţilor canonului iudaic. Sfântul Augustin de Hippo († 430) a acceptat întreaga Septuaginta. Sfântul Policarp al Smirnei († 167) şi Sfântul Irineu de Lyon († 202), ca şi Tertulian (cca 155-cca 220), au privit cărţile deuterocanonice ca fiind Scriptură validă. Această discordanţă în opinii dintre Părinţii Bisericii Primare va fi discutată în consideraţia noastră, de mai jos, asupra vederilor romano-catolice, protestante şi ortodoxe răsăritene a canonului Scripturii. Note 1. Werner Elert, Expunerea hristologiei Bisericii Primare: Un studiu despre Teodor de Pharan şi epoca sa ca introducere în istoria antică a dogmei, ed. W. Mauter şi E. Bergsträsser, Berlin, 1957, p. 186. 2. Caspar René Gregory, Canonul şi textul Noului Testament (Canon and Text of the New Testament), New York, 1907, p. 8. 3. Astfel, Louis Berkhof (1873-1957), în studiul său cu privire la Noul Testament, foloseşte canonul Bisericii Primare ca măsură sigură a autenticităţii acelor cărţi ,,incluse în canonul nostru” (Introducere în Noul Testament (New Testament Introduction), Grand Rapids, Minnesota, 1915, p. 28). 4. Galateni 6, 16. 5. II Corinteni 10, 13. 6. II Corinteni 10, 14-15. 7. II Corinteni 10, 16. 8. Grigorie, Canon şi text (Canon and Text), p. 18. 9. Ibidem. Grigorie schiţează pe scurt acest consens în vederi. 10. Cartea a IV-a, Epistola 114 (Book IV, Epistle 114), Patrologia Graeca: Cursus Completus, ed. Jacques-Paul Migne, Paris, 1857-1866, Vol. LXXVIII, col. 1186 B. 11. Potrivit Apocalipsei Latine a lui Ezdra 14, 42-46. Cu privire la cele patru cărţi care poartă în mod variat numele ,,Ezdra”, denumirile ortodoxe răsăritene, romano-catolice şi respectiv protestante sunt următoarele: I Ezdra = III Ezdra = I Ezdra; II Ezdra = I Ezdra = Ezra; Neemia = II Ezdra = Neemia; Apocalipsa latină a lui Ezdra = IV Ezdra = II Ezdra. 12. Unele versiuni ale Septuagintei conţin IV Macabei. 13. Acestea sunt deosebirile utilizate de Episcopul Eusebie de Cezareea (cca 260-cca 339) (F. J. Foakes-Jackson şi B. T. Dean Smith, O scurtă istorie biblică a Noului Testament (A Brief Biblical History of the New Testament), New York, 1923, p. 5). 14. (Sfântul) Ieremia, Un comentariu asupra crezului apostolilor (A Commentary on the Apostles’ Creed), trad. preot William Henry Freemantle, în O culegere de scrieri ale părinţilor niceeni şi post-niceeni ai Bisericii Creştine (A Select Library of the Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church), ed. Phillip Schaff şi Henry Wace, Vol. III, a II-a ser., New York, 1892, p. 558. Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 26 (3/2001) |
grupate după cum urmează: 1. Rut, 2. I Paralipomena (I Cronici) şi II Paralipomena (II Cronici), 3. II Ezdra (I Ezdra sau Ezra) şi Neemia (II Ezdra), 4. Ester, 5. Psalmi, 6. Iov, 7. Pilde, 8. Ecclesiastul, 9. Cântarea Cântărilor, 10. Plângerile şi 11. Daniil.