Cine suntem noi, Biserica Ortodoxă Română de Răsărit ? (II)

Astăzi, ca urmare a strădaniilor Bisericii oficiale, Biserica Ortodoxă Română de Răsărit este etichetată ca fiind o sectă. Motivele invocate de aceasta au fost îndelung disputate de intelectualitatea română, ca şi de clerici. În fine, cea mai interesantă poziţie o are chiar Biserica Ortodoxă Română. Pe parcursul a 75 de ani, reprezentanţii acesteia au adoptat atitudini pline de controverse, ajungând până la a se contrazice unul pe celălalt sau chiar pe sine. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă Română ne-a acuzat dintotdeauna, fără drept de apel, de neascultare faţă de ierarhi. ,,Trebuie să fi fost pricini nemaipomenit de serioase pentru ca, în ciuda tuturor riscurilor, să se fi încercat această reformă …”

În ciuda siguranţei abordate astăzi de Biserica oficială, ultimele şapte decenii şi jumătate sunt presărate cu polemici pe marginea canonicităţii schimbării calendarului bisericesc. Toate aceste discuţii au fost cu multă străduinţă ascunse opiniei publice, acest efort susţinut fiind pe deplin răsplătit de eticheta aplicată azi Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit – aceea de SECTă.

În tot acest timp, intelectualitatea românească a luat diferite poziţii faţă de schisma ortodoxă. Astfel, în 1927, ca replică la hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a muta data Paştelui în acel an, unul din marile ziare bucureştene scria: ,,Sinoadele nu pot hotărî cu de la ele iniţiativă, ci numai în conformitate cu dogma, canoanele şi predania ... Sinodul a greşit. Are drept un credincios să se împotrivească unei hotărâri a Sinodului? Desigur că DA, de îndată ce hotărârea unui sobor ortodox nu este un act de autoritate, ci de mărturisire a adevărului, şi de îndată ce oricare creştin are măsura adevărului în dogme, canoane şi predanie.”

Elita interbelică a comentat dur atitudinea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române referitoare la schimbarea datei Paştelui: ,,Care este acum situaţia Sfântului Sinod al Bisericii noastre ? Sinodul unei biserici autocefale în conflict cu credincioşii tuturor ţărilor ortodoxe din lume, în conflict cu toată preoţimea ortodoxă din lume, în conflict cu toţi episcopii, mitropoliţii şi patriarhii Bisericii Ortodoxe din lumea întreagă. Despre a cărui alcătuire spune mitropolitul Gurie astfel: ,,nu toţi chiriarhii erau la şedinţă; unii din cei prezenţi cereau amânarea, iar o parte a fost de părere să se sărbătorească la 5 mai. Şi la şedinţă n-a fost patriarhul”. Întrebăm: în această situaţie mai poate fi vorba de ,,duh de răzvrătire” şi de ,,conservatism idiot”, din partea poporului şi de ameninţări din partea Sfântului Sinod ? ... Încă o dată minunata îndărătnicie a credincioşilor ortodocşi întru păstrarea ,,comorii de mult preţ” se dovedeşte a fi un formidabil răspuns lumescului ,,duh al înnoirilor”. Căci spune Sfântul Apostol Pavel: ,,chiar dacă noi înşine sau înger din cer ar binevesti peste ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie !” (Gal. 1,8).”

Tot în perioada interbelică, personalităţi de seamă ale culturii româneşti luau în discuţie, ca o consecinţă directă a reformei calendarului, îndepărtarea ierarhilor ortodocşi de adevăr şi de Sfânta Tradiţie a Bisericii. Într-un articol intitulat ,,Între catolicism şi erezie sau urmările dogmatice ale rătăcirii sinodale”, unul din marii filozofi ai timpului ,,incendia” atitudinea ierarhilor ortodocşi faţă de schimbarea datei Paştelui vorbind despre: ,,1. Inexistenţa ştiinţifică a hotărârii sinodale; 2. Caracterul ei anticanonic şi potrivnic Predaniei sfinte; 3. Caracterul ei schismatic, încheindu-se către: 1. Nulitatea de fapt şi de drept a acestei hotărâri pentru Biserica lui Hristos; 2. Arătându-se că, până la o desăvârşită pocăinţă, semnatarii ei (siliţi sau de bunăvoie) sunt de fapt căzuţi din treaptă, adică lipsiţi de ajutorul Sfântului Duh fără de care nimic nu pot face sau desface; 3. Arătându-se ca încheiere, că nici un Episcop, preot, diacon sau simplu credincios nu este ţinut să i se supună, ba dimpotrivă, este dator să serbeze Paştile potrivit veşnicei rânduieli a Bisericii universale, sub pedeapsa mâniei dumnezeieşti, nu a celei omeneşti … “

Preocupaţi de reacţia poporului la reforma calendarului, sociologii şi etnografii români şi-au ridicat diferite probleme: ,,De ce s-a săvârşit această reformă ? Trebuie să fi fost pricini nemaipomenit de serioase pentru ca, în ciuda tuturor riscurilor, să se fi încercat această reformă … Noii reprezentanţi ai Bisericii care au început să iasă de la o vreme sunt sau prea mult contaminaţi de spirit ştiinţific sau fac din situaţia lor o chestiune de carieră personală … Biserica a cedat unor argumente nereligioase … cugetătorul social va trece schimbarea calendarului, cu melancolie şi îngrijorare, la răbojul reformelor greşite … Se face confuzie între adevărul religios şi adevărul ştiinţelor pozitive … dacă ar fi să-i dăm curs, ar însemna să ne schimbăm religia după fiecare descoperire ştiinţifică mai importantă … Mai spune acum Sfântul Sinod că schimbarea calendarului ,,nu pune în joc fiinţa credinţei, nici vreo parte însemnată din viaţa noastră bisericească” ?” Căutând rădăcinile acestui ,,cutremur” religios, filozofic şi social, ei au caracterizat enciclica din 1920 a Patriarhatului din Constantinopol ca având ,,caracter mai degrabă de pledoarie; ea nu se sfieşte să exploateze şi argumentele minore sau iluzorii, să insinueze şi să persuadeze prin pură dialectică – ceea ce e o dovadă a terenului slab pe care s-a aşezat”.

Sfinţii ultimelor veacuri au atras atenţia asupra încercărilor insistente de a ,,moderniza” Sfânta Tradiţie a Bisericii şi de a o aduce în pas cu lumea. Astfel, la mijlocul secolului al XVIII-lea, Sfântul Paisie de la Neamţ scria: ,,A strica însă rânduielile apostoliceşti şi Pravilele Bisericii, o putere ca aceasta nu au arhiereii de la Sfântul Duh. De aceea, a dezlega anatema asupra potrivnicilor Soborniceştii Biserici … nici de arhiereu, nici de patriarhul Răsăritului, nicidecum nu se poate, deoarece aceasta ar fi împotriva lui Dumnezeu şi a Sfintei Biserici. Mai întrebaţi încă dacă o asemenea anatemă nici de un arhiereu fără patriarhii Răsăritului, şi nici de dânşii, nu poate fi dezlegată ? Nu numai de un oarecare arhiereu fără patriarhii Răsăritului, dar nici cu patriarhii Răsăritului acel jurământ nu poate fi dezlegat, pentru ca o asemenea anatemizare în veac nedezlegată este.” Astăzi, îl avem ca aliat în lupta pentru apărarea Sfintei Tradiţii pe Sfântul Ioan Iacob Hozevitul care în întreaga lui viaţă a propovăduit păstrarea predaniei şi a canoanelor Bisericii.

În fine, cea mai interesantă poziţie o are chiar Biserica Ortodoxă Română. Pe parcursul a 75 de ani, reprezentanţii acesteia au adoptat atitudini pline de controverse, ajungând până la a se contrazice unul pe celălalt sau chiar pe sine. Astfel, Biserica oficială subscrie la failibilitatea sinodală, căci în ,,Dreptul canonic ortodox”, apărut la Bucureşti în 1990, ce se predă la facultăţile de teologie, această problemă este tratată fără echivoc prin aceea că numai Biserica în totalitatea ei formată din ierarhie, cler şi credincioşi, care singură formează Trupul tainic al lui Hristos este infailibilă, în timp ce episcopatul Bisericii întrunit în sinod ecumenic – care nu formează singur Trupul tainic al lui Hristos, ci doar o parte a acestuia – este failibil. Prin urmare, ierarhii Bisericii Ortodoxe Române ne îndreptăţesc prin canoanele Sfinţilor Părinţi să-i considerăm failibili şi, deci pasibili de a greşi …

Şi nu numai atât, acelaşi drept canonic ortodox, al Bisericii oficiale, întăreşte şi legitimează dreptul unui cleric de a se împotrivi hotărârilor ierarhilor: ,,se face adeseori greşeala de a se minimaliza în faţa acestor îndatoriri, drepturile tot atît de canonice ale treptelor inferioare faţă de treptele superioare, socotindu-se uneori că treptele inferioare ar avea numai îndatoriri canonice nu şi drepturi canonice faţă de cele superioare” datorită faptului că ,,preoţii sau presbiterii sunt înfăţişaţi ca simpli delegaţi ai episcopilor, iar nu ca ceea ce sunt de fapt, o treaptă aparte a preoţiei sau a stării preoţeşti care există prin instituire divină.” Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă Română ne-a acuzat dintotdeauna, fără drept de apel, de neascultare faţă de ierarhi, caterisind şi excluzând din monahism călugării ce s-au făcut vinovaţi de acest păcat.

Atitudinea Bisericii oficiale devine şi mai confuză în urma unor afirmaţii referitoare la Congresul panortodox de la Constantinopol din 1923 de genul: ,,Dezbaterile acestui congres panortodox s-au purtat într-un spirit liberal, ducând la unele hotărâri, dintre care unele par a fi în contradicţie cu anumite rânduieli mai vechi canonice, sau cu unele rânduieli mai noi ale Bisericii Ortodoxe”. Şi mai controversată este declaraţia Î.P.S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului care, într-un articol cu privire la mişcarea ,,stilistă”, apărut în revista ,,Învierea” a Arhiepiscopiei Timişoarei, din data de 1 august 1998, spune: ,,În ce ne priveşte impunerea – căci de impunere a fost vorba, în anul 1924, a noului calendar – a creat destule reacţii …”

Şi atunci cugetăm şi noi precum unul dintre contemporanii evenimentului: ,,Trebuie să fi fost pricini nemaipomenit de serioase pentru ca, în ciuda tuturor riscurilor, să se fi încercat această reformă … o nouă trădare din partea celor mari … însăşi schimbarea calendarului este un paravan şi un început, după care au să urmeze şi alte schimbări … Autorităţile bisericeşti se înşeală singure … Biserica a cedat unor argumente nereligioase … cugetătorul social va trece schimbarea calendarului, cu melancolie şi îngrijorare, la răbojul reformelor greşite”.

Dar care au fost hotărârile Congresului panortodox de la Constantinopol din 1923 ?

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 3/iunie 1999