Mergând pe urmele Noilor Mucenici ai Bulgariei

Noii Mucenici ai Batak-ului

de părintele Eftimie Hinov

 

Mucenicii de la Şcoala Sfinţii Chiril şi Meftodie

 

Şcoala era situată în piaţa mare, faţă în faţă cu biserica pe malul stâng al râului vechi. Avea două etaje şi era construită de curând, cu 7 încăperi mari, 2 saloane şi 2 săli mari pentru elevii din clasa I. Prin frumuseţea, trăinicia şi dimensiunile ei mari, era cea mai bună clădire de şcoală din toată regiunea. Circa 400 de elevi învăţau în ea în mod regulat. Şi acum, după a doua incendiere a satului şi masacrul brutal început de gloata de başbuzuci, şcoala era plină, ca şi biserica, cu bărbaţi, femei şi copii, care nădăjduiau să găsească acolo izbăvirea de sabie şi foc. Hoardele frenetice de başbuzuci măcelăreau pe toţi creştinii pe care puteau pune mâna: bărbaţi, femei şi copii, cu excepţia celor care se converteau la islamism. Înainte de a-şi decapita victima, călăii sugerau: ,,Dacă vrei să te izbăveşti, pune-ţi turbanul !”, adică fă-te turc; sau şi mai pe scurt: ,,Turbanul sau toporul ?”

Încheindu-şi socotelile cu acei nefericiţi care nu putuseră să se refugieze în locurile de adunare amintite mai sus şi nelăsând nici o casă sau hambar necuprins de flăcările incendiului, toţi başbuzucii s-au adunat în jurul bisericii şi şcolii ca nişte fiare sălbatice încercuind temniţele victimelor lor.

Dinaintea ochilor creştinilor adunaţi în şcoală, explodau mingi de foc într-un bubuit formidabil, în timp ce pietre incandescente şi bucăţi aprinse de lemn zburau în vârtejuri de vânt şi cu putere foarte mare cădeau la pământ unde izbucneau şi mai puternic şi mai înfricoşător … Deasupra lor, cerul era ca de foc şi scântei aprinse se împrăştiau ca bucăţi arzânde de fier – se împrăştiau în acelaşi fel în care başbuzucii împrăştiau gloanţele mortale deasupra capetelor lor prin numeroasele ferestre ale şcolii. În faţa clădirii şi în jurul ei stăteau başbuzucii însetaţi de sânge cu săbiile trase şi tânjind după noi victime. Creştinii, zăvorâţi în spatele zidurilor solide ale şcolii, nu puteau vedea nimic altceva decât orori, nu puteau auzi nimic altceva decât pe solii haotici ai morţii chinuitoare şi teribile: fie gloata cu o mie de voci a başbuzucilor, a cărei larmă – înălţându-se din iad – străpungea sufletele lor în tensiunea înăbuşitoare, fie zăngănitul iataganelor, fie vuietul focului aflat în apropiere …

La început, başbuzucii au tras şi i-au ucis pe acei captivi care stăteau în apropierea ferestrelor. Unii dintre ei s-au căţărat pentru a ajunge la ferestrele etajului inferior şi i-au ciopârţit pe creştinii care stăteau acolo. Apoi, atacatorii au forţat uşa şcolii care dădea spre biserică şi era susţinută de umerii pătimitorilor care erau ascunşi în spatele ei. Când başbuzucii au forţat-o şi au deschis-o, primii care şi-au făcut apariţia au fost preotul satului Neicho Paunov şi învăţătorul satului Dimiter Tonţorov, care era originar din oraşul Samokov.

Părintele Petru fiind deja omorât[1], venise rândul părintelui Neicho[2]. Turcii vroiau cu orice preţ să-l convertească pe preot la religia lor musulmană. El a refuzat. Au început muncile şi el le-a îndurat cu o răbdare nemaipomenită.

Când au început să-l chinuiască pe preot, învăţătorul Tonţorov a ridicat pumnii şi i-a atacat pe başbuzucii din primul rând, dar a fost doborât la pământ de doi dintre ei şi tăiat în bucăţi fulgerător. Aceasta a fost soarta acestui învăţător al poporului său care a îndrăznit să-l apere cu mâinile goale pe învăţătorul duhovnicesc al satului.

De asemenea, preotul a încercat să-l protejeze pe tovarăşul său şi turma sa neînarmată, fapt care i-a înfuriat pe başbuzuci şi, după ce i-au pricinuit cazne fără seamăn, l-au ucis[3]. Însă, înainte de a-l ucide, i-au pus de multe ori aceeaşi întrebare: ,,Turbanul sau toporul ?” El nu a răspuns nimic. Chiar înaintea ochilor lui, au decapitat-o pe una din cele 7 fiice ale sale, apoi pe alta, apoi pe a treia, până când au omorât-o pe cea de-a şaptea. Inima tatălui a fost sfâşiată de durere şi suferinţă, văzându-şi copiii ucişi, dar nu a acceptat respingătorul turban. Şi pentru că această atrocitate nu a putut zdrobi spiritul acestui preot şi mucenic, brutalii călăi i-au tăiat mâinile şi picioarele, i-au scos ochii, apoi i-au smuls barba şi l-au bătut cumplit, în cele din urmă i-au tăiat o ureche, însă nu a curs sânge, de vreme ce el era deja mort. În ciuda faptului că era mort, i-au tăiat capul şi l-au aruncat alături de cele ale fetelor lui, ca pildă pentru ceilalţi sărmani pătimitori.

Suspinele dinainte de moarte ale părintelui Neicho le-au umplut de revoltă până şi pe unele femei vârstnice care, uitând de propriile suferinţe, au început să-şi exprime dreapta mânie într-un mod nu prea blând. Însă acest lucru nu prea i-a impresionat pe başbuzuci: deveniseră acum stăpânii absoluţi ai acestor ghiauri nesuferiţi. Năvălind în şcoală ca un roi de viespi, au început măcelul cu săbii, puşti şi pistoale. Batakienii nu aveau nici o unealtă cu care să se apere. Unii dintre ei s-au străduit să se opună cu bucăţi de scânduri, alţii au folosit pumnii împotriva iataganelor, însă asemenea cazuri erau rare şi fără nici un rezultat. Majoritatea bărbaţilor au încercat să se ascundă printre femei, pe care măcelarii nu le atacau încă cu atâta furie, şi în diferite unghere, găuri şi spaţii goale. Başbuzucii turbaţi de furie îi căutau şi îi vânau asemenea câinilor de vânătoare sălbatici, îi călcau în picioare pe morţi şi pe vii aşa cum calci iarba cosită, ciopârţeau, înjunghiau şi prădau … Tânguirile, suspinele, gemetele, plânsul disperat şi ţipetele pruncilor pentru părinţii lor pierduţi, care adesea înmoaie chiar o inimă de piatră şi aduc lacrimi în ochii celor mai sălbatice şi însetate de sânge suflete, nu numai că nu i-a mişcat pe aceşti casapi, ci chiar le-a inspirat un sentiment special de solemnitate şi un fel de exaltare dobitocească.

Începu să se lase întunericul. Başbuzucii au ieşit din şcoală luând cu ei cele câteva femei şi copii rămaşi captivi care nu au fost nici înjunghiaţi, nici sugrumaţi, pentru a scoate bani de la ei prin cazne. Circa 200 de bărbaţi au rămas în clădire, ascunşi sub podeaua de lemn, unde exista un spaţiu liber de circa un metru înălţime care ţinea cât întreg etajul întâi. Aceste sărmane suflete erau acum convinse că au scăpat de moarte. Însă lor li se hărăzise altă pătimire, mai crudă decât cea a creştinilor deja măcelăriţi în şcoală.

Părăsind clădirea, călăii au adus petrol pe care l-au răspândit pe tot tavanul şi i-au dat foc. Unii dintre cei ascunşi au ieşit printr-o spărtură din podeaua de lemn pentru a scăpa de această nouă jertfă, dar au fost în cele din urmă ucişi. Restul au fost arşi de vii.

 


[1] Naratorul a cărui relatare o folosim pentru această biografie, Anghel Goranov, nu oferă nici un amănunt cu privire la moartea celui de-al doilea preot din Batak, Sfântul Ieromonah Petru. Aflăm despre mucenicia lui dintr-o notă memorialistică despre acest eveniment, bazată pe amintirile martorilor oculari:

,,În timp ce batakienii erau în biserică (unde, în mod evident, se afla şi părintele Petru printre ei), turcii l-au prins pe preotul Petru şi i-au spus: ‘Trei cuvinte îţi vom spune, preote. Dacă încuviinţezi, nu te vom ucide. Vei deveni tu, preote, turc ?’

La aceasta, părintele Petru a răspuns cu curaj: ‘Luaţi-mi capul, dar nu-mi dau credinţa !’

Atunci turcii i-au tăiat capul”.

(Găsită printre materialele de arhivă ale lui Ivan Koev. Istoria a fost relatată de bătrânul Todor Georgiev Vanchev din Batak, de 78 ani, în Batak, pe 20 februarie 1952. Citat din Българско народно творчество в дванадесет тома”, tomul 11, Български писател, Sofia 1963, p. 67-68).

[2] Amănuntele pe care le dă A. Goranov cu privire la mucenicia părintelui Neicho au fost completate cu detalii din articolul dr. B. Popov, ,,Biserica istorică din Batak”, publicat în Vestitorul Bisericii, nr. 19, 1-15 octombrie 2003.

[3] Unele femei care au supravieţuit acestui măcel i-au povestit mai târziu fiului părintelui Neicho că ,,başbuzucii i-au scos ochii tatălui său, i-au tăiat membrele, i-au scos măruntaiele şi l-au ucis pe învăţător” (More, op. cit., p. 98).