Mergând pe urmele Noilor Mucenici ai Bulgariei

Noii Mucenici ai Batak-ului

de părintele Eftimie Hinov

 

Noii Mucenici din 1876

O abordare istorică

sau

Atrocităţile musulmane din 1876 ca persecuţie

religioasă împotriva creştinilor din Bulgaria

 

,,Şi duşmanul mântuirii omului a născocit acestea: în dorinţa sa de a îngropa slava sfinţilor mucenici în ţărâna uitării, astfel ca nici unul din ei să nu fie pomenit de generaţiile următoare, şi pentru a lăsa neştiute faptele lor şi a ne lipsi de o descriere a lor, zavistnicul a aranjat astfel încât creştinii să fie ucişi pretutindeni fără judecată şi verdict, şi nu de către ocârmuitori şi conducători militari precum se obişnuia, ci de oameni de rând, drojdia societăţii. Vrăjmaşul, plin de ciudă, nu a înţeles că Dumnezeu nu vrea vorbe, ci doar bunăvoinţa cuiva.

Şi astfel, după ce a luat viaţa unui număr mare de creştini, Maximian a spus: ’Creştinii nu sunt vrednici să fie ucişi înaintea ochilor mei auguşti. Ce trebuinţă este a-i interoga şi judeca, şi a însemna cuvintele şi faptele lor ? Dacă noi vom face aşa, aceste acte şi decizii oficiale vor fi citite şi transmise din generaţie în generaţie de către cei care mărturisesc aceeaşi credinţă creştină, şi mai târziu pomenirea lor va fi prăznuită de-a lungul veacurilor. N-aş putea eu doar să poruncesc ca ei să fie căsăpiţi ca nişte animale, fără nici un interogatoriu şi acte, astfel încât moartea lor să fie necunoscută şi pomenirea lor să fie trecută sub tăcere ?’

Luând această hotărâre, împăratul păgân a emis numaidecât un ordin universal, potrivit căruia orice voluntar poate ucide creştini fără frică, fără teamă nici de judecată, nici de pedeapsă pentru crimă. Şi ei au început să masacreze nenumăraţi creştini în fiecare zi şi în toate ţinuturile, oraşele şi satele, în pieţe şi pe drumuri. Oricine întâlnea un credincios, de îndată ce-l identifica şi fără a rosti nici măcar un cuvânt, îl pocnea cu ceva sau îl înjunghia, sau îl trecea prin sabie, sau îl măcelărea cu orice altă unealtă, sau îl ucidea ca pe un animal, cu un ciomag sau cu o piatră, ca să se împlinească aceste cuvinte scripturistice: ‘Că pentru tine ne omorâm toată ziua, socotitu-ne-am ca nişte oi de junghiere’ (Psalmi 43, 24)”.

Aceasta este o descriere a teribilei persecuţii împotriva creştinilor de la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea, luată din Viaţa Sfintei Anisia (30 decembrie)[37] şi poate fi atribuită cu o acuitate zguduitoare şi vieţilor noilor mucenici bulgari din decursul anilor de stăpânire musulmană, dar cu o semnificaţie particulară – pentru evenimentele anului 1876. Există, de asemenea, o asemănare uluitoare între ultima prigoană declanşată de Maximian şi sistemul de persecuţie a creştinilor ,,nesupuşi” din statul islamic (în paranteză fie spus, precum vom arăta în paginile următoare, răscoala din 1876, ca de altfel toate insurecţiile precedente ale populaţiei bulgare paşnice au fost în mod explicit rodul unei astfel de persecuţii musulmane: violenţa împotriva proprietăţii, onoarei şi chiar vieţii ,,ghiaurilor”) !

În anul 1876, credinţa bulgarilor ortodocşi a fost supusă la testul suprem. În societatea bulgară cu multe aspecte, acest an este notabil în ce priveşte numărul trădărilor şi fărădelegilor, dar mai cu seamă în ce priveşte marea pătimire a mieilor, meniţi să fie înjunghiaţi pentru dragostea lui Hristos. Mama Bulgaria era răstignită. Rănile de pe trupul ei erau nenumărate: ,,(În această ţară) preoţii sunt răstigniţi, copiii sunt azvârliţi în sus şi prinşi în iatagan; mii de fecioare sunt siluite sub ochii părinţilor lor şi apoi arse laolaltă cu ei; mii de fecioare sunt răpite în haremuri, iar tragerea în ţeapă este socotită o moarte uşoară ! Şi oamenii buni îndură toate acestea – îndură doar fiindcă ei cred cu hotărâre în Dumnezeu[38].

,,Şi ce au făcut aceşti oameni atât de rău, încât ei trebuie să bea până la fund cupa amărăciunii ? Probabil, crima lor este că sunt prea deschişi şi binevoitori, şi pătrunşi de smerenia creştină[39]. ,,Întreaga Europă este conştientă deja de suferinţele inumane pricinuite de turci, care vor să masacreze până la ultimul om poporul ortodox al Bulgariei. Nu numai averile, bisericile şi toate oraşele şi satele acestei ţări nenorocite pier în flăcări, ci întreaga sa populaţie este condamnată la moarte cumplită, însoţită de astfel de grozăvii din care istoria secolelor trecute nu poate da exemple. Sub ochii taţilor şi mamelor lor, chiar în casele lor, pe străzi şi în pieţe şi chiar în altarele bisericilor, tinerele fecioare şi femeile între două vârste sunt necinstite în public şi apoi omorâte: ei fie le taie în bucăţi, fie le ard de vii; ei dau foc şcolilor pline de copii – elevii şi învăţătorii lor, iar supravieţuitorii sunt vânduţi ca sclavi în bazarurile turceşti; ei îi spânzură pe preoţi în veşmintele lor bisericeşti şi ponegresc credinţa creştină pe care ei o mărturisesc”[40].

 

Istoria 54 1

Bulgari creştini luaţi în robie de musulmani

 

,,Ei ne iau copiii cu forţa, şi ei devin prin constrângere musulmani, căsătoriile noastre sunt anulate (cu forţa), fiicele şi soţiile noastre sunt siluite … Vreme de 500 de ani, am îndurat aceste chinuri şi mii de alte nedreptăţi. Europa vede şi a văzut toate acestea, dar nu ne dă o mână de ajutor, şi nici măcar astăzi nu aşteptăm nimic de la ea şi nu mai credem în ea. Doar un ajutor, doar o apărare ne-a rămas nouă – singur marele Hristos Dumnezeu Izbăvitorul !”, îşi ridică glasul său naţiunea pătimitoare în ‘Apelul Comitetului poporului bulgar’”[41].

Marcat în memoria noastră istorică ca ,,sângeros”, anul 1876 devine subiectul estimărilor discrepante în încercările din urmă de a fi evaluat în spiritul ,,vremurilor moderne ale libertăţii” ce au urmat, iar semnificaţia sa creştină pare să fi rămas eclipsată chiar până în zilele noastre, deoarece dacă noi separăm evenimentele acestui an de tiparul general al cuceririlor islamice din tot cuprinsul istoriei, dacă separăm pătimirea creştinilor bulgari din 1876 de tot restul pătimirilor lor sub jugul musulman, dacă denaturăm adevărul despre persecuţia religioasă (pentru nu ştiu câtă vreme !) a ,,musulmanilor credincioşi” împotriva ,,necredincioşilor” – atunci măreţia mucenicească creştină a acestui an va rămâne deocamdată nerăsplătită, şi lumina duhovnicească ce izvorăşte din ea va sta pe vecie ,,sub obrocul” raţionalismului ateist şi modern[42].

Izvoarele istorice, ce dezvăluie evenimentele acestui an istoric sunt abundente, comparativ cu ceea ce este disponibil referitor la anii anteriori pătimirilor bulgare, probabil din cauza semnificaţiei politice a răscoalei din aprilie pentru istoria Balcanilor şi, în particular, pentru istoria ţării noastre. În orice caz, scopul nostru fiind de a-i evidenţia pe creştinii care şi-au dat viaţa pentru credinţa lor ortodoxă şi prin suferinţele lor şi-au păstrat fidelitatea faţă de Hristos, este necesar să dăm deoparte studiile exhautive ale istoricilor asupra a ceea ce ar trebui să fie pentru noi doar scoarţa copacului, şi să ne străduim să pătrundem până în miezul duhovnicesc al evenimentelor din primăvara anului 1876.

Care sunt raţiunile noastre pentru a vorbi despre o persecuţie religioasă împotriva bulgarilor ortodocşi în anul hotărâtor 1876 ?

 


[37] Vieţile sfinţilor, de Sfântul Dimitrie al Rostovului, 30 decembrie.

[38] Vestitorul de Odessa (Одесский вестник), N. Hofman, nr. 168; 1 august 1876. Citat din ,,Conştiinţa lumii vorbeşte”, redactor Dafin Todorov, Sofia 1978, p. 235. Sublinierea noastră.

[39] Vestitorul de Odessa, nr. 169; 3 august 1876. Citat din ,,Conştiinţa lumii vorbeşte”, p. 237-238. Sublinierea noastră.

,,Dintre toţi oamenii de la sat pe care i-am văzut până acum – scrie englezul Robert Walsh în 1827 – bulgarii sunt cei mai deschişi, îndatoritori şi binevoitori. Ei constituie un contrast izbitor faţă de turcii aspri şi neînduplecaţi, care trăiesc printre ei şi se deosebesc de ei prin trăsăturile lor într-un mod extrem de clar. Noi am întâlnit adesea în drumul nostru grupuri de bulgari şi de turci, întotdeauna separat, chiar dacă ei au aceeaşi ocupaţie. Turcii sunt recunoscuţi după turbanele, beteliile, pistoalele şi iataganele lor, dar mai cu seamă după înfăţişarea lor fioroasă, după comportamentul lor crud şi un fel de dispreţ şi nepăsare, care erau respingătoare pentru noi şi ne făceau să ne depărtăm de ei.

Bulgarii (…) atrag atenţia în special prin conduita lor – sinceră, nestingherită şi liniştită, şi bine intenţionată, şi prin manierele lor, atât de binevoitoare şi blânde, că toţi bulgarii pe care i-am întâlnit, ne-au tratat ca pe nişte prieteni. Când boii sau căruţele lor stăteau în calea noastră, ei se grăbeau să le dea din drum, şi dacă ei vedeau că suntem într-o situaţie neplăcută, veneau numaidecât să ne ofere ajutorul. Casele lor erau deschise pentru noi şi sosirea noastră era o bucurie pentru familiile lor. Nu merită să amintim ce le-am dat noi în semn de mulţumire şi sunt înclinat să cred că dacă nu le-am fi dat nimic, ei nu ne-ar fi cerut absolut nimic” (Robert Walsh, Călătorie în Turcia şi la Constantinopol, Paris, Moutardier 1828, 324 pagini. Citat în Ivan Snegarov, Ţinuturile bulgare prin ochii călătorilor străini în 1828-1853, Academia de Ştiinţe a Bulgariei, Sofia 1997, p. 46-47 – în bulgară).

[40] Vestitorul de Odessa, nr. 211; 26 septembrie 1876. Citat din ,,Conştiinţa lumii vorbeşte”, p. 238-239.

[41] Glasul, nr. 146, 28 mai 1876, citat din ,,Conştiinţa lumii vorbeşte”. Sublinierea noastră.

[42] Matei 5, 15. În capitolul Masacrul ca sistem statal în Turcia din cartea sa Istoria răscoalei din aprilie, istoricul bulgar Dimitar Straşimirov ne familiarizează într-amănunt cu particularităţile religioase ale înăbuşirii răzmeriţelor în Imperiul Otoman (sublinierile din citatul dat ne aparţin): ,,Când, şi anume, în 1805, sârbii s-au răzvrătit şi au preluat de la autorităţile turce o serie de fortăreţe, sultanul şi-a dat seama că era silit – aşa cum s-ar aştepta cineva – să adune oameni înarmaţi sub un stindard, pentru a zdrobi răzmeriţa. Cu această ocazie, Ţarigradul (numele bulgar al Istanbulului, capitala de atunci a Imperiului Otoman) a emis un edict secret – burultiya – către guvernatorul – muteselim – Sofiei. Şi astfel, putem citi în edict despre toate măsurile pe care trebuia să le ia guvernatorul, ca un funcţionar administrativ şi ca un bun musulman, pentru a salva interesele subminate ale Imperiului. Prin urmare, noi suntem informaţi că puterea regală a convocat un conciliu ,,al patrioţilor nobili şi înalţilor demnitari, şi al superiorilor militari”, care conciliu a hotărât:

,,Întreaga lume musulmană, pe baza îndatoririlor sale religioase şi silită de onoarea sa militară şi statală, trebuie să declare un război sfânt, să lupte cu arma în mână, şi cu riscul vieţilor lor trebuie să se războiască neobosit împotriva raya – necredincioşilor răsculaţi, trebuie să lupte până când duşmanul lui Din-Islam este cu desăvârşire zdrobit şi distrus; mai mult, populaţia musulmană este nevoită, de la prima până la ultima persoană, să ajute moral şi material, cu toate mijloacele posibile, pe fraţii musulmani ce pătimesc în oraşele şi aşezările omeneşti mai mici enumerate, care sunt astăzi în mâinile rebelilor”.

Mai departe, după o enumerare detaliată a persoanelor care au fost alese şi desemnate a fi căpetenii – şi toţi copiii islamului şi fiii profetului trebuia să aibă un respect profund pentru aceste persoane –, decretul se adresează personal guvernatorului Sofiei: ,,Şi tu – continuă decretul – să fii înştiinţat că trebuie să aduni de îndată la arme şi sub stindard întreaga populaţie musulmană capabilă să lupte din kaza – ţinutul Sofiei”. (...) Iată cum, potrivit acestui document, aceste hoarde de ucigaşi erau adunate şi înarmate nu dintr-o izbucnire accidentală de fanatism şi nu dintr-o necesitate temporară, ci tocmai în spiritul religiei şi potrivit bunei rânduieli a lucrurilor, şi în atitudinea demnă fără de teamă a ordinii ierarhice a emiterii edictelor, acceptată în stat: vizirul către guvernator, guvernatorul către bătrâni şi ei către mulţime.

(Nu am nici o îndoială că există un edict similar legat de răscoala noastră (din 1876). Un pomak – musulman bulgar mi-a promis că-mi va furniza o copie a unui astfel de document – el însuşi dorind să facă acest lucru, într-o oarecare măsură, ca să poată justifica participarea tovarăşilor lui săteni la masacru); cu toate acestea, mai târziu, nu am avut ocazia să mă întâlnesc cu el. Dar încă cred că într-o bună zi acest document va fi descoperit.)

În plus, ordonând o campanie sfântă care avea să fie declarată în numele îndatoririlor religioase ale musulmanilor, decretul le aminteşte de aceste îndatoriri ca de un lucru binecunoscut tuturor (n.a.: binecunoscut şi bulgarilor creştini, care se confruntau neîncetat cu dilema: credinţa sau capul). G. Balaschev s-a străduit să lămurească complet această chestiune, tot cu ajutorul arhivelor din Sofia. El explică că sultanii din vremurile de odinioară, pentru a întipări în minţile musulmanilor îndatoririle lor religioase cu privire la împrejurări turbulente similare, au recurs la fatwa – o decizie legală sfântă luată de clericul cel mai înalt în rang, Sheikhul-islam. Fatawa asemănătoare au fost descoperite, într-adevăr, în documente de arhivă. (…) Prin urmare, există următoarea întrebare într-una din aceste fatawa:

,,Dacă un grup de necredincioşi înarmaţi reuşeşte să asedieze un oraş islamic şi populaţia musulmană din împrejurimi vede că nu are îndeajuns de multă putere (militară) pentru a rezista şi a împinge duşmanul înapoi, şi înştiinţează musulmanii din alte oraşe ale statului otoman despre aceasta, atunci credinţa şi sfânta lege a musulmanilor din oraşele otomane care au fost înştiinţaţi că necredincioşii s-au ridicat împotriva fraţilor lor le impune lor datoria de a merge şi a lupta împotriva duşmanului necredincios ?” Răspuns: ,,Da, credinţa le cere aceasta ca datorie şi, în caz de refuz şi împotrivire, ei cad sub cea mai grea supunere, sunt pasibili de moarte (pedeapsa cu moartea) aici pe pământ şi de osândă şi chinuri veşnice în rai”.

,,Aşadar – adaugă în mod relevant domnul Balaschev, în comentariile sale la documentele citate – aceste fatawa îşi găsesc o utilizare cu totul practică în decretul pe care l-am adus drept dovadă. Orice musulman, fie el ostaş sau nu, potrivit Shari’ah, este obligat să lupte împotriva rayah-ilor răzvrătiţi; în caz contrar, el trebuie pedepsit cu moartea aici Istoria 54 2pe pământ – care este o poruncă a sfintei legi – şi în lumea de dincolo este lipsit de dulcele paradis musulman. Această severitate a Shari’ah – continuă domnul Balaschev – care, fiind doar o expresie a cruzimii medievale în conceptele musulmane, este responsabilă de asemenea pentru acest entuziasm al lumii musulmane de a lupta cu creştinii”. Acum haideţi să vedem cum başbuzucii musulmani înarmaţi şi adunaţi sub stindard, îi vor linişti pe rayah-ii răzvrătiţi: toate acestea, încă o dată, sunt categoric stabilite în decret şi una dintre fatawa.

 

Başbuzuci turci

 

Decretul spune: ,,Guvernul sultanului a decis să ia măsuri stricte şi necruţătoare împotriva rayah-ilor răzvrătiţi şi nesupuşi; din acest motiv, guvernul emite un edict: să se ucidă, să se nimicească şi să se împuşte orice rebel (n.a.: a se compara cu edictul lui Maximian), astfel încât sămânţa rebeliunii să fie smulsă din rădăcini cu desăvârşire. Acest tip de acţiuni, duse la bun sfârşit cu succes, vor fi socotite răzbunarea musulmanilor dreptcredincioşi, care le este impusă de îndatoririle lor religioase”. (…) Iată încă o versiune, chiar mai pitorească şi amănunţită, a aceleiaşi fatwa. Întrebare: ,,Dacă creştinii din câteva sate tulbură liniştea, se ridică împotriva stăpânirii şi refuză să plătească tributul impus lor, şi aliaţi cu o armată duşmană atacă populaţia musulmană, o învinge şi poartă război împotriva musulmanilor, atunci cum trebuie să procedăm faţă de necredincioşi ?” Răspuns: ,,Ar trebui să atacaţi întreaga lor ţară şi să o ruinaţi; ar trebui să masacraţi toată populaţia ei, să înrobiţi femeile şi copiii, să doborâţi copacii şi să distrugeţi, prin foc sau apă, ogoarele însămânţate”.

,,Acestea sunt motivele pentru care başbuzucii turci ucid fără milă, răpesc şi nimicesc tot ceea ce aparţine ghiaurilor – stăruie în comentariile sale domnul Balaschev. Mai mult, funcţionarii turci, asemenea ostaşilor şi tuturor musulmanilor, în general erau şi sunt îndreptăţiţi să săvârşească omoruri şi atrocităţi asupra creştinilor răsculaţi. Aceasta este o directivă a Shari’ah. Şi în această privinţă, putem vedea chiar astăzi că sultanul, ca reprezentant suprem al sfintei legi, nu numai că porunceşte ca ei să acţioneze potrivit spiritului religiei musulmane, ci şi răsplăteşte şi promovează pe toţi musulmanii care s-au distins prin masacrarea creştinilor şi ferocitatea faţă de oricare dintre ei” (Istoria răscoalei din aprilie, vol. III, cap. III, Plovdiv, 1907, p. 369-371 – în bulgară).