Mergând pe urmele Noilor Mucenici ai Bulgariei

Noii Mucenici ai Batak-ului

de părintele Eftimie Hinov

 

Mucenicii din casa lui Bogdan

 

Ziua de sâmbătă, 1 mai 1876, a fost o zi foc continuu de ambele părţi. Peste 4.000 de muschete produceau un huruit neîncetat deasupra văii întinse a satului. Satul era cuprins de flăcări din toate părţile. Focul se răspândea acum de la sine.

Dintre toate locurile de adăpost, casa lui Bogdan era cea mai expusă la vâlvătăile focului. Era situată în latura mai de jos a satului, pe malul drept, şi era alcătuită din 2 camere şi un cerdac îngust, sub care era un beci pentru ţinerea vitelor. În partea de est şi sud a casei se afla o curte vastă, în al cărui capăt îndepărtat se întindeau livezile şi câmpurile de in, şi foarte aproape pe celelalte părţi erau case, hambare, coteţe de găini şi alte clădiri din lemn.

Chiar din prima zi, turcii au reuşit să pătrundă în această parte a satului, pe malul stâng, unde ei au dat foc, una după alta, tuturor caselor. Curând, focul s-a strecurat şi pe malul drept, şi a ajuns cu repeziciune la casa lui Bogdan, provocând spaimă şi agitaţie printre sătenii adunaţi acolo. În jur de 300 de bărbaţi, femei şi copii îşi găsiseră adăpost acolo. Rezistenţa era menţinută doar de o mână de bărbaţi care trăgeau de la ferestrele camerelor şi din beci. Toţi ceilalţi se aflau într-un soi de vrajă, ca şi cum ar fi fost într-o stare de visare, plini de murdăria anevoioasă a aerului şi de sentimentul apăsător al pieirii.

Cu glasurile lor tânguitoare, femeile şi copiii păreau să adâncească disperarea. Unele din ele plângeau deasupra soţilor, fraţilor, surorilor şi copiilor lor morţi, altele plângeau pentru rudele lor sau urmaşii lor pe care îi purtau în braţe şi care le aminteau de clipa jalnică a morţii neştiute … Copiii plângeau după pâine şi apă, dar nici una din acestea nu putea fi oferită lor. Pretutindeni, în camere, pe cerdac şi în beci, unde era înghesuită mulţimea, plutea în aer glasul surd al suspinului şi hohotelor.

În dimineaţa următoare, pe 2 mai, turcii din Yeni-mahala (Noul Cătun), care atacau casa lui Bogdan, au trimis un sol cu o propunere către cei asediaţi ca ei să se predea, deoarece ceilalţi săteni din biserică şi din casa lui Trendafil s-ar fi predat chipurile deja. Ei au făgăduit că nu le vor face nici un rău. La scurt timp după acest sol, câţiva turci din Noul Cătun – cunoştinţe ale locuitorilor din Batak-ul de jos – au apărut în apropiere de casa lui Bogdan, ascunzându-se printre clădirile învecinate şi cerându-le şi presându-i pe cei asediaţi să predea armele, pe răspunderea lor, şi să iasă afară liberi să stingă focul. Creştinii, care se zăvorâseră în casa lui Bogdan, au fost tentaţi de aceste promisiuni prietenoase şi au hotărât să predea armele. Câţiva dintre batakienii mai curajoşi nu au fost de acord cu aceasta şi au insistat să rămână pe poziţii până la sfârşit şi să moară cu armele în mâini, dar glasul lor a fost acoperit de glasul mulţimii, de dorinţa deşteptată a femeilor şi fetelor de a ieşi afară pentru o gură de aer proaspăt, de a se întoarce din nou la propriile case şi a se strădui să le salveze de focul devastator[1].

Cei asediaţi au strâns toate armele lor şi le-au dus în mâini în câmpurile de in din partea gaterelor arse, unde stătea un număr mare de başbuzuci. Batakienii au întins armele lor către turcii din Noul Cătun, pe care îi ştiau.

Atunci toţi başbuzucii, care blocaseră satul din latura sa de jos şi pândeau de pe ambele maluri ale râului, au venit, au înconjurat casa lui Bogdan şi au început un masacru aproape incredibil al pătimitorilor.

Mai întâi, ei s-au năpustit precum fiarele sălbatice asupra sătenilor istoviţi şi înspăimântaţi, căutându-i de arme ascunse, jefuindu-i şi ucigându-i în chinuri cumplite, fără a ţine cont de gen sau vârstă. Primii ‘eroi’ care s-au distins în aceste isprăvi înfiorătoare au fost başbuzucii din Noul Cătun, care se trăgeau din kurdzhalias şi yoruci[2] sălbatici şi feroci. Odată cu jafurile, ei au început să încerce – prin felurite cazne – să necinstească femeile înfricoşate, însă acestea din urmă s-au opus cu o asemenea rezistenţă disperată, încât în pofida luptei inegale, nici măcar un singur călău nu a putut să-şi împlinească patima animalică.

În locul armelor, batakienii înşelaţi îşi foloseau unghiile, dinţii, bucăţi de lemn, vase de aramă, bricege şi alte obiecte mici şi dure care se găseau în jur. Ici şi colo, alături de victime, cădeau morţi şi unii dintre asasini. Urletele sălbatice ale başbuzucilor erau acoperite de strigătele, gemetele şi plânsetele disperate ale sătenilor mucenici. Sângele a început să curgă. Turcii se întreceau unii pe alţii în cruzimi şi bestialităţi, concurau care va ajunge mai repede înăuntru la victimele lipsite de apărare, pentru a vărsa sângele creştin, a-şi bate joc de oameni, zidiţi după chipul lui Dumnezeu, pentru a-şi potoli lăcomia fanatică şi a jefui bunurile pe care batakienii le obţinuseră cu sudoarea frunţii lor.

Sângele curgea şi păta hainele celor muceniciţi, lucru care era contrar intereselor vitale ale başbuzucilor. Din acest motiv, ei au hotărât să pună o oarecare rânduială în masacre, astfel încât să purceadă la un jaf general şi să salveze de la murdărire hainele fine şi rezistente ale victimelor care se predaseră de bunăvoie în mâinile lor …

Masacrul şi lupta dinăuntrul casei se sfârşise. Turcii au scos afară toţi bărbaţii, femeile şi copiii în câmpurile de in din faţa casei lui Bogdan. Bărbaţii şi băieţii care erau mai mari de 12 ani au fost duşi într-o parte, iar femeile, fetele şi copiii într-alta, toţi fiind înconjuraţi de başbuzuci cu armele şi săbiile îndreptate către ei. În mijloc a fost aşezat un buştean de tăiat şi lângă el stătea un pomac înalt, întunecat şi înfricoşător cu mânecile suflecate, având în jurul taliei un şorţ roşu cu dungi, luat de la o tânără femeie; tot acolo era prinsă o basma mare cu scopul plănuit de a şterge sângele care avea să-i stropească faţa; cu cămaşa descheiată la piept, în picioarele goale, în pantaloni bufanţi zdrenţăroşi, cu picioarele distanţate, având pe cap o basma pestriţă cu un mic buchet de busuioc luat şi el de la o fată, şi cu un topor în mâini.

Între el şi creştinii adunaţi spre a fi măcelăriţi stăteau alţi pomaci, de asemenea cu mânecile suflecate, cu frunţile încruntate, cu ochii însetaţi de sânge, ţinând cu o mână pistoalele, prinse în silyakhele[3] lor. Toate acestea îi arătau a fi căpeteniile bandei de başbuzuci şi că se pregăteau deja să acţioneze ca organizatori. Când aranjarea victimelor s-a încheiat, aceste căpetenii au făcut semn să înceteze mârâitul ameninţător al mulţimii de ticăloşi şi călăul a făcut o plecăciune fudulă cu o întoarcere iute, ca salutând banda sa. Apoi el a aruncat o privire feroce, încruntată şi ameninţătoare către creştinii pe care îi ura atât de mult, a ridicat toporul şi cu toată puterea lui a lovit cu el buşteanul. Această lovitură a fost urmată de o ploaie de sudalme feroce şi spurcate, însoţite de fluturarea mâinilor, obişnuită la başbuzuci …

Acum toţi pricepuseră pe deplin ce urma să aibă loc.

Creştinii din Batak stăteau palizi, abătuţi, cu sângele îngheţându-le în vene, cu trăsături curajoase dar implacabile pe feţele lor, şi cu ochi senini dar inexpresivi … Lovitura călăului pe buştean a strecurat răceală tocmai în inimile lor, le-a uscat ochii plini de lacrimi, le-a amorţit buzele tremurătoare ! Această lovitură le-a despărţit sufletele de toate lucrurile pământeşti; într-o clipită, toate suspinele, bocetele şi ţipetele copiilor şi adulţilor s-au transformat într-o tăcere gravă prevestind moartea. Fulgerător, lovitura le-a aruncat cugetele către ceruri, către tronul Ziditorului nostru cel Atotputernic şi Atotmângâietor ! Ca fiinţe umane slabe, până în acel moment, ei s-au opus, sufletele lor s-au clătinat încoace şi încolo în setea disperată pentru viaţă. Resemnarea în faţa morţii atât de iminente şi renunţarea la tot din vieţile lor – o pace care vine nu fără o luptă formidabilă, le-a copleşit sufletele[4].

Mârâitul bestial a început din nou cu mai multă tărie. Acum un bărbat batakian gol a fost dus la călău şi buştean, şi el însuşi şi-a pus capul pe buştean, îmbrăţişându-l cu ambele mâini şi apăsându-şi gâtul pe el ca lovitura să-l decapiteze cu mai multă siguranţă şi într-o singură clipă. Creştinii rămaşi, indiferent de gen şi vârstă, îşi pironiseră privirile inexpresive asupra acestei prime victime şi aşteptau să vadă chipul propriei lor sorţi iminente …

Călăul a ridicat toporul şi, scoţând un urlet sălbatic în mijlocul ploii de sudalme turceşti, a dat cea mai grea lovitură pe care ar fi putut-o da batakianului culcat peste buştean. O trosnitură surdă a răsunat în toate direcţiile, însă capul era încă legat de trup. Toporul s-a ridicat a doua oară, în timp ce pâraie de sânge de un roşu aprins au acoperit pielea palidă a mucenicului, care s-a mişcat uşor, nu pentru a se apăra, nici de teamă, ci doar pentru a-şi potrivi mai bine gâtul pentru a evita următorul eşec al călăului … A fost dată o nouă lovitură, nu atât de surdă şi răsunătoare, şi capul victimei s-a rostogolit la 2-3 picioare depărtare de buştean, iar trupul s-a prăbuşit lângă el … Se apropie o nouă victimă … curând se rostogoleşte alt cap ! Iată al treilea mucenic şi al treilea cap … Sângele curgea în torente pe pământ. Însoţite de mârâitul feroce şi plin de bucurie răutăcioasă al başbuzucilor care stau împrejur, loviturile mortale veneau una după alta în mod repetat, deschizând porţile veşniciei pentru mai noii mucenici creştini !

 

Istoria 72 1

Istoria 72 2

Creştini muceniciţi de agareni pentru credinţa lor în secolul XIX

 

Şi mieii lui Hristos, sortiţi măcelului, stăteau nepăsători aşteptând să le vină rândul … Nici un bocet, nici o lacrimă, nici o părere de rău pentru existenţa pământească care se scurgea precum nisipul printre degetele lor, nici o emoţie, nici o patimă – nici cel mai mic lucru nu îngrijora sau neliniştea pe nici unul dintre ei ! Ici şi colo se puteau auzi doar glasul sugarilor care erau prea mici fie pentru a înţelege, fie pentru a fi mâhniţi de loviturile groaznice ale morţii muceniceşti pe care urmau să le primească … Părea ca şi cum nimeni nu îndrăznea să se gândească la viaţă, ca şi cum un asemenea gând ar fi fost un păcat grav înaintea sângelui fierbinte al mucenicilor, care curgea de pe buştean !

,,Lui Stoian nu i-a curs sânge”, spuneau în şoaptă câţiva observatori, privind timid către capul lui Stoian care se rostogolise departe de trupul lui.

,,Dar priviţi la Tsvetan ! Cât sânge ! Faţa călăului a fost toată împroşcată cu el !”, adăuga altul.

,,Fie ca ei să se înece în sânge omenesc !”, au repetat fără milă alţii dintre mucenicii condamnaţi pentru credinţă şi neam.

Capetele tăiate şi trupurile s-au adunat în jurul buştenilor în grămezi înalte. Creştinii din Batak trăgeau deoparte cu mâinile lor pe fraţii şi surorile lor morţi pentru a face loc şi pentru ei înşişi. De pildă, tatăl fusese deja măcelărit pe când fiul se grăbea să-şi dea jos hainele pe care le-a aruncat împreună cu banii săi în feţele înspăimântătoare ale başbuzucilor, şi singur s-a îndreptat către călău, a apucat capul tatălui său, l-a sărutat de câteva ori fără lacrimi în ochi şi fără plânset în piept şi l-a aruncat pe grămada capetelor mucenicilor, apoi a îmbrăţişat trupul mort şi golit de sânge al tatălui său, l-a strâns pentru ultima oară la pieptul său şi apoi l-a aruncat pe cealaltă grămadă făcută din trupurile moarte, după care şi-a înclinat gâtul şi l-a lipit de buştean ! … Acelaşi lucru l-a făcut tatăl cu fiul său ucis, fratele cu fratele său ucis, ruda cu ruda sa omorâtă, prietenul cu prietenul său omorât, şi – pe scurt – mucenicul cu semenul său mucenic şi sfânt …

Între timp, patimile sălbatice ale casapilor se trezeau cu înfrigurare. Promptitudinea plină de sânge rece a creştinilor batakieni pentru a muri, împreună cu pacea lor sufletească lipsită de plânsete, a stârnit curajul ,,dreptcredincioşilor”. Aceştia din urmă erau plini de admiraţie pentru propriul ,,eroism”, erau încântaţi chiar de propriile sudalme şi de cuvintele ,,necredincioşii Moscovei” ! Fiecare dintre ei socotea a fi de datoria sa să măcelărească cel puţin câţiva creştini. Şi fiecare gândea şi credea că, cu cât varsă mai mult sânge de ghiauri şi cu cât mai sălbatic, cu atât mai mult îl va răsplăti ,,marele profet” al său în viaţa viitoare cu grădinile paradisului, cu hurii[5], pilaf şi fântâni de miere …

Pe lângă masacrul de la buştean, musulmanii au început o nouă acţiune sângeroasă pretutindeni unde se aflau creştini batakieni pământii la chip. Acum, mucenicii care erau aduşi la călăul de la buştean veneau sau erau târâţi fie având lipsă un braţ sau ambele, fie un picior sau ambele, fie nasul sau urechile, având chipuri ciopârţite şi însângerate, măcelăriţi dar nu cu totul. Călăii se schimbau iute unul pe altul, desfătându-se cu distracţia satanică de a tăia diferite mădulare ale victimelor lor înainte de a le tăia capul. Pomacii, producătorii de smoală şi ţiganii au făcut tot ce le-a stat în putinţă în cursa pentru împlântarea hangerelor şi iataganelor lor în trupurile necredincioşilor, în întrecerea de a inventa cruzimi mai sălbatice şi mai monstruoase pentru victimele lor. Aceştia erau însoţiţi şi de zeloţi pentru răspândirea ,,adevăratei credinţe”.

,,Dacă devii turc, te vom lăsa să trăieşti !”, au spus ei unei victime care era dezbrăcată de haine pentru a fi adusă pe altarul comun.

Astfel de propuneri erau întâmpinate în diferite moduri de creştinii din Batak: unii nu răspundeau nimic, ci îşi smulgeau de bunăvoie hainele şi se îndreptau către locul măcelului omenesc; alţii, poate într-o toropeală totală, nu puteau înţelege întrebarea şi stăteau ca nişte trupuri fără vlagă; alţii după câte se pare consimţeau dând din cap, lucru care era imediat răsplătit cu o pătură sau pânză albă luată dintr-o cămaşă, fără nici o altă ceremonie pe care ocazia o cerea, însă, în cele mai multe cazuri, asemenea persoane erau aduse din nou la moarte fie chiar de ,,cei care îi converteau”, fie de alţi başbuzuci, pentru a fi despuiaţi de noile lor haine[6].

Erau şi anumiţi ţigani sau producători de smoală ,,mărinimoşi”, care îi luau pe unii băieţi şi, neluând în seamă rugăminţile lor[7], îi scoteau din mulţime pentru a-i face sclavi şi a-i vinde ca pe vite sau pentru a-i sili la o sclavie fără sfârşit în potcovăriile lor sau la producerea de smoală.

Buşteanul călăului a fost înconjurat în scurt timp de movile uriaşe de capete de o parte, şi de trupuri omeneşti de cealaltă parte. Acele trupuri golite de sânge dădeau locului aspectul unei scene de măcelărie umană cu mulţime de carne umană în grămezi … Capetele, aruncate unul peste altul, însângerate, cu ochii lor pe jumătate închişi, ţintuiţi către înălţime ca şi cum ar fi fost întorşi pentru totdeauna spre ceruri, spre tronul Atotputernicului Dumnezeu, într-o rugăciune de mijlocire pentru sufletele lor şi pentru sufletele rudelor lor şi ale celorlalţi creştini rămaşi !

A fost necesară aducerea a încă doi buşteni şi astfel a fost extinsă măcelărirea creştinilor bulgari. A început de asemenea masacrarea femeilor, fecioarelor, bătrânelor şi pruncilor. La început, femeile erau aduse la buştean în cămăşi subţiri, dar văzând că în acest fel au o mare pierdere, başbuzucii ,,săraci” au sfâşiat ultimul văl al ruşinii omeneşti şi au început să le dezbrace complet, precum au făcut cu bărbaţii, şi să le măcelărească ca pe nişte miei nevinovaţi pe buşteni. Şi priveliştea era încă mai sfâşietoare.

Femeile din Batak au arătat aceeaşi râvnă bărbătească şi totodată promptitudine pentru a muri, ca şi bărbaţii. Singura diferenţă era că în acest masacru înfăţişările morţii erau mult mai variate, mai jalnice şi înfiorătoare[8]. De pildă, ei duc o mamă la buştean, în timp ce copiii ei aleargă în jurul ei, furişându-se printre călăi, prinzând-o de trup şi doar rostind în modul lor copilăresc cuvântul plin de dragoste, mişcător şi iubitor: mama !

,,Mama !”, repetă bieţii prunci, aruncând o privire dispreţuitoare către călăii mamei lor şi aţintindu-şi ochii plini de milă, durere şi rugăciune fierbinte, asupra ochilor stinşi ai mamei lor iubite, însă nu primesc nimic de la ea, decât priviri disperate şi goale.

,,Mama !”, continuă ei, întorcându-şi acum ochii şi cerând milă şi compătimire de la ucigaşii care o ţin pe mama lor. Însă aceasta din urmă este deja aşezată ca un lemn de foc pe buştean, călăul ridică cu repeziciune securea şi în refrenul sonor de ,,mama !”, o coboară cu putere pe gâtul mamei lor. Capul ei se rostogoleşte jos, cu părul ei lung despletit, şi se opreşte la picioarele lor şi – ca o sărutare de rămas bun – îi udă cu sângele ei mucenicesc nevinovat ! … În această clipă, buzele de copil devin ca şi arse şi dulcele ,,mama !” se stinge în străfundul lor; ei stau amorţiţi şi nemişcaţi la locurile lor – fără lacrimi, fără suspine – privind la capul tăiat al dragii lor mame şi aşteptându-şi rândul !

Sau …

Başbuzucii iau copilul din braţele mamei lui, îi taie capul, mama se aruncă într-o încercare disperată către capul iubit, îl ia, îl sărută, lipindu-şi buzele de sângele curgând al pruncului ei până când călăii reuşesc să o taie şi pe ea în bucăţi.

Sau …

Mama îl îmbrăţişează strâns pe pruncul ei cel mult iubit şi nu se va despărţi cu nici un chip de el până în ultimul moment, nu-l va lăsa în mâinile oamenilor fără inimă, bestiilor, şi nu-i va da drumul până când sângele ei nu este amestecat cu sângele pruncului ei iubit.

Însă chiar în faţa acestor scene uluitoare şi sfâşietoare, erau başbuzuci cu o fire atât de depravată, ale căror pofte animalice făceau să le fiarbă sângele şi ei încercau, cu câteva clipe înainte de a le omorî, să le necinstească pe tinerele mirese şi fecioare ! Dar nici una dintre aceste femei curajoase nu îngăduiau să li se întâmple o asemenea înjosire. În timp ce îşi aşteptau rândul la buştean, chiar sub lovitura cea mai de pe urmă, iminentă a securii, ele erau blânde precum mieii. Cu toate acestea, când curăţia şi cinstea lor erau în joc, ele tresăreau din apatia lor şi, ca nişte leoaice înfuriate, îşi puneau toată puterea lor renăscută în apărarea fecioriei şi cinstei lor împotriva ticăloşilor, care în cele din urmă le tăiau în bucăţi …

Astfel s-a săvârşit masacrul de la casa lui Bogdan în decurs de câteva ore. Nici un om nu a fost lăsat în viaţă, cu excepţia câtorva copii, care au fost înrobiţi şi convertiţi la islamism. Acum, buştenii erau înconjuraţi de movile de trupuri şi capete omeneşti; cele ale femeilor şi copiilor ocupau un loc separat; întreaga pajişte era acoperită de capetele şi trupurile adulţilor şi copiilor – toţi cu ochii pe jumătate deschişi şi ridicaţi către ceruri.

Un singur bărbat a reuşit să scape din această vărsare de sânge, travestit în veşminte femeieşti – Kolyu Khristoskov Krivov, care s-a refugiat în biserică, unde a fost omorât şi el mai târziu.

Două luni mai târziu, binecunoscutul corespondent al publicaţiei The Daily News, J.A. MacGahan a putut număra, călare fiind, circa o sută de capete omeneşti, în timp ce calul său se scufunda printre trupurile omeneşti şi părul femeilor.



[1] În aceste circumstanţe, adică predând armele lor, în ce-i priveşte nu numai pe răsculaţii din Batak, ci şi pe alţi creştini bulgari care au pătimit în 1876 din partea musulmanilor, noi ar trebui să percepem milostivirea lui Dumnezeu către aceşti pătimitori; altfel, ei ar fi fost ucişi ca rebeli înarmaţi: acum, soarta lor era aceea de miei ai lui Hristos care erau condamnaţi la tăiere şi erau abandonaţi în mâinile duşmanilor credinţei creştine.

[2] Kurdzhalias erau bande de soldaţi turci dezertori şi tâlhari de drumul mare care, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, atacau oraşele şi satele din toate ţinuturile bulgare şi le devastau, măcelărind populaţia lor, jefuind şi dând foc caselor. Yorucii sunt un popor vorbitor de limbă turcică care sălăşluia iniţial în munţii din sud-estul Peninsulei Balcanice europene şi Anatolia.

[3] Silyakh este o centură lată de piele cu compartimente pentru a purta diferite arme, precum cuţit, pistol etc.

[4] Voit sau nu, naratorul A. Goranov ne dezvăluie aici un aspect fundamental al muceniciei populaţiei din Batak: chiar până în ultimele clipe, creştinii din Batak au pătimit cumplit de durerea, teama şi groaza de dinaintea morţii. Într-o clipă, însă, ei au fost cuprinşi cu toţii de o pace profundă. Acest lucru s-a întâmplat la casa lui Bogdan şi în biserică unde pătimirea a fost chiar mai prelungită şi mai crudă, în măcelurile de pe străzi şi de pe podul satului. Că aceasta nu a însemnat o ,,desensibilizare” a victimei necredincioase, slăbite şi complet disperate este dovedit de rezistenţa vehementă a fetelor şi mireselor batakiene la încercările de a necinsti ceea ce ele socoteau a fi lucrul cel mai de preţ: virtutea lor de fecioare sau mirese, chiar cu o clipă înainte de a fi omorâte, ca şi dorinţa voluntară a multor mame de a-şi aduce întâi copiii la buştean, cu singurul scop de a-şi salva copiii de la căderea în mâinile musulmanilor, care ar fi adus cu sine, în mod inevitabil, lepădarea lor de credinţa creştin-ortodoxă.

Credinţa noastră este că tocmai Mântuitorul nostru, care Se îngrijeşte plin de milostivire de toţi fiii Lui şi doreşte ca ei să se mântuiască până la ultima lor suflare, în aceste clipe decisive, le-a umplut sufletele cu pacea Sa inefabilă pentru ca ei să poată răbda cu nobleţe pătimirile şi durerile înfiorătoare, în aşteptarea plină de răbdare a milostivirii Sale veşnice. În plus, în istorisirea de faţă, cititorul va întâlni relatări ale părinţilor cu mădularele tăiate şi încă îmbrăţişându-i pe cei dragi ai lor fără nici un sentiment de durere. Se ştie din vieţile sfinţilor din vechime că Dumnezeu uşura suferinţele grele ale robilor Săi când durerea ar fi devenit atât de cruntă, încât un suflet să fie în pericolul de a-şi pierde tăria şi de a cădea din credinţă.

[5] Huriile sunt fecioarele din paradisul mahomedanilor.

[6] Astfel de ,,convertiri”, care nu constau în lepădarea de creştinism şi acceptarea islamismului, fiind doar o batjocură a călăilor, nu sunt menţionate de celelalte surse. De pildă, femeile din Batak care au supravieţuit masacrului au mărturisit că nici unul din soţii lor ucişi nu a acceptat islamismul de bunăvoie şi că tocmai acesta a fost motivul pentru care au fost ucişi ,,ca sfinţi mucenici” !

În cartea Batak-ul nu se va preda (Sofia, 1966, în bulgară), de Trendafil Kerelov, strănepotul marelui mucenic, bătrânul Trendafil, care, potrivit afirmaţiei autorului ei, este întemeiată pe relatarea orală a acestor evenimente, transmisă din generaţie în generaţie, găsim alte amănunte interesante referitoare la masacrul din casa lui Bogdan. Însă nici acolo nu se aminteşte nimic despre o asemenea islamizare, cu excepţia câtorva copii care au supravieţuit:

,,Doar 5 sau 6 copii au supravieţuit din acel măcel. Câţiva turci din Noul Cătun i-au luat deoparte, le-au învelit capetele în pânză – un semn că s-au convertit la islamism – şi i-au luat în satul lor.

Un bătrân, pe nume Gheorghe Toşkov, a reţinut un episod emoţionant din istoria acestor evenimente:

‘Noi eram 5 fraţi. Cel mai mare dintre noi avea 12 ani. Eu eram următorul ca vârstă. Când a început masacrul, mama ne-a spus să ne culcăm la pământ cu faţa în jos şi să ne punem mâinile de o parte şi de cealaltă ca să nu putem vedea nimic. Ce s-a întâmplat pe urmă şi cât de mult a durat, nu ştiu. După o zi sau două, mi-am venit în fire în mâinile unui sătean din Noul Cătun, Sevdi-Pekhlivan. El a venit pentru a doua oară să despoaie morţii, m-a dezgropat din grămada de trupuri pentru a-mi lua hainele şi mi-am venit în fire.

Sunt în viaţă datorită celor două costume de haine cu care mă îmbrăcase mama, datorită pregătirii noastre pentru fugă. Pe când zăceam la pământ, m-am ghemuit în aşa fel încât hainele se adunaseră în straturi groase la gâtul meu, iar iataganul le-a tăiat şi m-a rănit uşor la gât, dar nu mi-a provocat nici o rană gravă. Ucigaşul mi-a atins şi capul, însă în mod evident cuţitul a alunecat pe craniul meu şi prin urmare nu am fost rănit mortal. Fiind plin de sânge, Sevdi-Pekhlivan mi-a poruncit să merg la râu şi să mă spăl. Când m-am întors, el m-a întrebat: ‘Dacă ţi-ai vedea tatăl, l-ai putea recunoaşte ?’ ‘Da’, am spus. ‘Atunci sunt eu tatăl tău ?’ ‘Nu, nu eşti !’, am replicat. Atunci el m-a înjurat şi şi-a ridicat cuţitul să mă omoare, dar eu m-am grăbit şi am spus: ‘Da, da, tu eşti tatăl meu !’ El şi-a băgat hangerul în teacă şi m-a dus la casa lui din satul Noul Cătun, unde am găsit alţi 3 sau 4 băieţi din Batak’ (p. 107-108)”.

Un caz similar este relatat de scriitorul bulgar Ivan Vazov în notele sale de călătorie În străfundul Munţilor Rodopi: ,,’Şi cum ai supravieţuit ?’, l-am întrebat pe hangiu. ‘Eram un copil pe atunci, ei mi-au pus un turban în jurul capului şi m-au dus la Banya. Apoi, au aflat consulii şi m-au luat de acolo” (Opere alese, vol. IV, Sofia 1950, p. 219, în bulgară).

[7] Poate că aceşti băieţi au preferat de asemenea să moară ca părinţii lor, decât să fie convertiţi la islamism şi să fie transformaţi în sclavi în gospodăriile musulmane.

[8] Trebuie să acordăm mai multă atenţie neclintirii creştine a acestor mame ! Iată o relatare a faptei lor vitejeşti din cartea lui Trendafil Kerelov: ,,Pentru a isprăvi mai curând masacrul, ei au adus încă doi buşteni. Călăii făceau cu rândul, schimbându-se între ei. Din când în când, un başbuzuc înşfăca câte un prunc şi dacă acesta din urmă îl numea buba (,,tată”), era lăsat în viaţă. Multe dintre aceste mame, văzând că pruncii lor şi-ar schimba credinţa, se năpusteau cu disperare, îi înhăţau pe pruncii lor iubiţi şi îi duceau ele însele la buştean. Doar după ce erau martore ale sfârşitului lor, ele îşi înclinau propriul cap pentru lovitura mortală” (op. cit., p. 107).

Acest lucru ne aminteşte în mod involuntar de cântecul popular în care un turc îndeamnă o mireasă, luată în robie şi dusă departe de casă, să-şi părăsească pruncul băiat în pădure. Răspunsul ei: ,,Tu, turcule ! Tu, de altă credinţă ! Capul meu îl dau, copilul meu nu-l dau !” (a se vedea Anexa 1. ,,Ne despărţim de viaţa noastră, însă nu de credinţa noastră”. Cântece populare despre mucenicii bulgari pentru credinţă şi neam).