Mergând pe urmele Noilor Mucenici ai Bulgariei

Noii Mucenici ai Batak-ului

de părintele Eftimie Hinov

 

Scurtă consideraţie aghiografică asupra noii mucenicii din Bulgaria

Lazăr şi omul bogat în istoria bulgară a secolelor XIV-XIX

 

„Era un om oarecare bogat, şi se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele luminat. Şi era un sărac oarecare anume Lazăr, care zăcea înaintea uşii lui plin de bube. Şi poftea să se sature din sfărâmiturile care cădeau din masa bogatului; ci şi câinii venind lingeau bubele lui. Şi a fost că a murit săracul şi s-a dus de îngeri în sânul lui Avraam, şi a murit şi bogatul şi s-a îngropat; şi în iad ridicându-şi ochii săi, fiind în munci, vede pre Avraam de departe şi pre Lazăr în sânurile lui. Şi el strigând, a zis: părinte Avraame, miluieşte-mă şi trimite pre Lazăr, să-şi întingă vârful degetului lui în apă şi să-mi răcorească limba mea, că mă chinuiesc în văpaia aceasta. Iar Avraam a zis: fiule, adu-ţi aminte că ai luat cele bune ale tale în viaţa ta şi Lazăr aşijderea cele rele; iar acum acesta se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi între voi prăpastie mare s-a întărit; ca cei ce vor vrea să treacă de aici către voi, să nu poată, nici cei de acolo la noi să treacă” (Luca, 16, 19-26).

Vreme de cinci secole, bulgarii ortodocşi s-au aflat în situaţia săracului Lazăr. Plini de bube, zăcând lângă masa cuceritorului necreştin bogat şi poftind să se sature din sfărâmiturile din masa acestuia – aşa au trăit ei în acele secole. Şi chiar puţinele lor zile de veselie, zilele sărbătorilor bisericeşti şi populare, erau adeseori întunecate: tocmai în aceste zile, în special de Paşti, aveau loc an de an convertiri forţate la islamism[5].

Între cele două „naţiuni” principale din Imperiul Otoman, musulmani şi creştini, era o mare prăpastie întărită. Şi aceia care doreau să treacă peste ea şi să stea la masa omului bogat puteau face aceasta lepădându-se de Hristos şi primind islamismul. Şi mulţi făceau aceasta, ademeniţi de plăcerile vremelnice şi foloasele acestei lumi. Dar mulţi erau şi aceia care alegeau să-şi păstreze statutul inferior, umilitor de rayah sau ghiaur[6].

Nu exista nici o cale de mijloc între pătimirea întru adevăr şi desfătarea întru amăgire. Era vremea împărţirii: soarta lui Lazăr sau soarta omului bogat. Sărăcia, suferinţa şi rănile de dragul lui Hristos sau fastuoasa masă în fiecare zi cu duşmanii lui Hristos.

 

Istoria 36-1

Săracul Lazăr. Frescă din Catedrala Episcopiei Romanului

 

Cu toate acestea, deznodământul acestei istorii este în lumea de dincolo. Aceia care au răbdat până în sfârşit soarta pământească a lui Lazăr în tăcere, cu blândeţe şi fără a se plânge au mers în sânul lui Avraam, la veşnica bucurie duhovnicească printre mult-pătimitorii pentru Hristos din vechime, în timp ce musulmanii „dreptcredincioşi”, desfătându-se în plăcerile lumeşti şi plini de un sentiment de superioritate faţă de ,,ghiauri” de nezdruncinat s-au ales cu soarta omului bogat din parabolă, care a primit bunătăţile trecătoare precum umbra ale acestei lumi, aici şi acum.

Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, credincioşii vremurilor din urmă se vor mântui prin răbdarea fără cârtire a tuturor felurilor de pătimiri, mâhniri, umilinţe, care vor plini lipsa nevoinţelor lor duhovniceşti. Nu vor mai fi nici sfinţi părinţi şi maici în mânăstiri şi pustiuri, precum aceia care au strălucit înainte, în timpurile primilor creştini, însă cei care vor pătimi cu răbdare vor fi slăviţi la fel de mult, şi chiar mai mult.

Într-adevăr, dacă citim cu atenţie paginile istoriei Bisericii noastre din vremea domniei otomane, vom găsi un număr neînsemnat de sfinţi părinţi ai acelui timp, mai cu seamă monahi atoniţi şi luptători pentru credinţă. Nu avem cunoştinţă de sfinte maici bulgare din acea perioadă. În schimb, Dumnezeu le-a dat bulgarilor aflaţi sub stăpânirea turcă o altă nevoinţă, cu nimic mai prejos: viaţa sub jugul islamului, şi nu vreme de câţiva ani, ci secole de-a rândul. Căile Domnului sunt de nepătruns !

Cu siguranţă, locuitorii de astăzi ai Bulgariei au uitat că ei calcă pe un pământ care a fost îmbibat cu sângele înaintaşilor lor din secolele trecute cumplite, sânge care este sfânt, drag şi mijlocitor ! Şi acest sânge cheamă. „Tot ceea ce ştim despre acest popor – scria tânărul Vasilie Drumev, viitorul Mitropolit Clement de Târnovo şi mărturisitor al Ortodoxiei – este că de-a lungul a 500 de ani a suferit, şi a suferit mult şi din greu. Duşmanii lui vroiau să-l nimicească cu totul, să-l şteargă de pe faţa pământului; dar, pentru a sta împotrivă la toate acestea, poporul bulgar a trebuit să îndure multe pătimiri grele, să aducă multe jertfe.

Şi numai Dumnezeu ştie cât de mulţi luptători şi mucenici pentru credinţa şi neamul lor sunt de-a pururi tăinuiţi de noi ! Nu le cunoaştem nici numele, nici suferinţele lor ... Istoria păstrează tăcerea cu privire la ei şi, cel mai probabil, va rămâne tăcută şi de acum încolo. Poate va veni o vreme când se va naşte un poet talentat şi inspirat care să zugrăvească măcar în parte soarta şi pătimirile strămoşilor noştri. Şi fie ca Dumnezeu să îngăduie să vină mai curând un astfel de poet !”

Şi tocmai în timpurile noastre grele auzim chemarea Noilor Mucenici bulgari, ajungând până la inimile noastre mâhnite, până la inimile tuturor celor ce preţuiesc credinţa şi patria lor mamă. Şi atinge inimile acelora pentru care chiar şi astăzi sfărâmiturile căzute din masa bogatului sunt neîndestulătoare ... Astfel, nevoinţa bulgarilor ortodocşi aflaţi sub stăpânirea turcă poate fi apreciată şi înţeleasă doar dacă explorăm în profunzime dimensiunea duhovnicească a vieţii sub iataganul năvălitorilor necreştini.

 

* * *

 

Dimensiunile nevoinţelor neomuceniceşti ale bulgarilor au o amploare epică. Viaţa unui creştin sub jugul musulman este ea însăşi un fel de mucenicie, adică o mărturisire a credinţei creştine chiar până la jertfire de sine[7].

Şi amintirea acestei mucenicii a fost în parte păstrată în fragmente, în notele de călătorie ale drumeţilor străini care au străbătut ţinuturile bulgare în diverse perioade din secolul al XV-lea până în secolul al XIX-lea. Iată, de exemplu, un fragment tipic din notele de călătorie ale lui Igor Petrovici Kovalevski, „Balcanii. Nis” (1840)[8]:

„Pe buzele bulgarului nu este nici cântec, nici zâmbet, nici lacrimi în ochii lui; nu trece nici un alt gând prin mintea lui în afara grijii pentru pâinea sa de zi cu zi ... El nu vrea nimic, ştiind din experienţă că toate bunurile bulgarului aparţin turcului, stăpânul său. Pe când era copil, paşa[9] sau ayan (notabilităţile locale) l-a luat cu forţa din casa sa şi i-a smuls sora din mâinile tatălui şi mamei sale, pentru că era frumoasă.

Timpul a trecut şi, într-o bună zi, când tatăl său trecea pe lângă un gavaz (santinelă turcă) care se distra pe stradă, a dat fără să vrea peste narghileaua[10] lui şi a răsturnat-o. Turcul şi-a scos pistolul de la cingătoare şi l-a împuşcat pe loc pe sclavul neatent. Atunci mama lui căzu în deznădejde, în fiecare noapte ea mergea la mormântul soţului ei pentru a-l plânge şi a se tângui; în timpul zilei, turcii nu le permiteau bulgarilor să-şi manifeste nici bucuria, nici jalea.

Hohotelor de plâns ale femeii le răspundeau lătrăturile câinilor de pe stradă care, în orice oraş turc, se bucură de mai multe drepturi cetăţeneşti decât rayahul. Acest fapt a perturbat liniştea paşei. Şi fiindcă îi plăceau toate soiurile de distracţii şi se fălea cu hazul său, el a poruncit ca acea femeie vrednică de dispreţ să fie aruncată la câini. Fiul ei mai vârstnic s-a trezit în sfârşit din apatia sa şi s-a aruncat asupra haitei de câini înfuriaţi, măcar pentru a salva trupul mort al mamei sale, sfâşiat în bucăţi, dar, în ochii executorilor voinţei paşei, aceasta era în mod limpede o ofensă inadmisibilă şi ei îl spânzurară pe rebel. Şi din această întreagă familie a supravieţuit un singur membru, bietul nostru păstor: el era doar un copil când ei l-au luat din casa tatălui lui şi toată moştenirea sa a fost vărsată pe nedrept în vistieria paşei şi ulemilor[11].

Băiatul era, într-adevăr, neatrăgător şi sărac, cine îi va da vreo atenţie ! Şi cum în Turcia nimănui nu-i pasă de câini şi săraci, băiatul crescu în pace printre ei. Când a ajuns la vârsta maturităţii, el a reuşit să dovedească că a rămas o persoană onestă, chiar instinctiv, şi astfel i-au fost date în grijă turmele sătenilor. Şi de ce şi-ar bate capul, după tot ce i s-a întâmplat, cu o soţie, familie, bunuri, bunăstare ? Turcii i-ar lua toate aceste lucruri. Dacă cumva o dorinţă sau o pasiune s-ar furişa în inima lui, turcii i-ar frânge-o. Turcii preţuiesc viaţa unui creştin, doar când această viaţă este suferinţă şi pedeapsă pentru el”[12].

Pentru a îndura o astfel de viaţă fără a pierde şi trăda credinţa înaintaşilor tăi, fără a ceda în circumstanţele create anume pentru a te implica într-o ,,altă credinţă”[13] – cheia către această nevoinţă este mai presus de putinţa ştiinţei istorice materialiste, ale cărei metode relativiste nu pot sonda mai adânc de ţărâna şi oasele uscate ale vremurilor care s-au stins cu totul. Pentru a înţelege această nevoinţă de a rămâne cu hotărâre devotaţi credinţei şi neamului lor, trebuie să privim către strădaniile predecesorilor noştri cu ochii conştiinţei creştine pe care au păstrat-o strămoşii noştri în timpul anilor întunecaţi ai robiei.

În ce constă caracterul epic al noului martiriu al bulgarului şi, în general, al balcanicului ? Ţinând cont de durata lungă şi gama largă de participanţi, acest nou martiriu ne dezvăluie statornicia de granit a credinţei ortodoxe a strămoşilor noştri. Cu privire la această credinţă, Mitropolitul Clement de Târnovo spunea următoarele, în predica sa la Duminica Ortodoxiei[14]:

,,În cursul mai multor secole, după cum ştiţi, poporul nostru a fost călcat în picioare, umilit, privat de toate drepturile umane, privat de dreptul de a învăţa şi a Se ruga lui Dumnezeu în limba sa maternă, de a se numi pe sineşi după numele său propriu … Alfabetul nostru a fost călcat în picioare, cărţile noastre au fost distruse, conştiinţa noastră de sine a fost zdrobită, însăşi naţiunea noastră a fost expusă la orice suferinţă posibilă şi a fost redusă la starea de totală sărăcie şi amorţeală. Şi toate acestea au avut menirea de a se atinge cel mai monstruos ţel, acela de a şterge de pe faţa pământului chiar numele naţiunii noastre.

Şi pentru mai reuşita realizare a acestui ţel îngrozitor, către ce erau îndreptate, către ce erau mai cu seamă concentrate loviturile înspăimântătoare în acele secole atât de dure şi nemiloase pentru noi ? Către credinţa bulgarilor ! Evident, duşmanii noştri erau conştienţi că atâta vreme cât poporul nostru îşi păstrează credinţa, nici cruzimile şi chinurile, nici temniţele şi cătuşele, nici spânzurătorile, nimic nu poate surpa şi nimici numele şi existenţa naţiunii noastre. Acesta era motivul pentru care ei primeau cu aşa încântare pe toţi acei bulgari care lepădau credinţa părinţilor lor, de aceea îi împodobeau pe ei cu drepturi şi avuţii, îi ridicau la rangul de notabilităţi şi conducători, în timp ce, fără de milă, îi călcau în picioare pe cei care rămâneau fideli credinţei înaintaşilor lor”.

Această predică – o analiză cu adevărat profundă a chipului duhovnicesc al naţiunii noastre şi a dimensiunii spirituale a istoriei sale – a rămas un eseu izolat despre o evaluare ortodoxă filosofică a pătimirii bulgare sub robia de cinci secole. Din aceasta cineva îşi poate da seama că cei mai mulţi bulgari din preajma eliberării aveau conştiinţa clară că suferinţe fără de număr erau preţul păstrării credinţei lor ortodoxe. ,,Pentru ei, Ortodoxia nu este doar credinţa lor, ci stindardul sfânt al naţiunii lor”, putem spune în cuvintele scriitorului rus Vsevolod Vladimirovici Krestovski, care a vizitat Bulgaria în anii 1877-1878[15].

 

* * *

 

O analiză teologică profundă a epocii otomane în istoria Balcanilor a fost, de asemenea, oferită de ,,Hrisostom al sârbilor”, Episcopul Nicolae (Velimirovici), un adevărat purtător al duhului naţiunii sale martire. Când vorbeşte despre Noii Mucenici din Balcani, episcopul nu înfăţişează persoane individuale, ci naţiuni martire. Datorită lui, chestiunea Noilor Mucenici din Balcani poate fi arătată în întinderea sa istorică potrivită. Nu întâmplător, locul naşterii episcopului, sătucul sârbesc Lelic, este leagănul mai multor sute de Noi Mucenici sârbi, măcelăriţi de turci.

Într-una din lucrările sale literare filozofice, episcopul Nicolae (Velimirovici) zugrăveşte soarta populaţiei creştine din Balcani la sfârşitul secolului al XIV-lea. Cartea sa ,,Testamentul regal” ne dă un răspuns ortodox la întrebarea: de ce au fost cucerite naţiunile creştine din Balcani de turcii otomani ? De ce au pierit Imperiul Ortodox şi regatele ortodoxe ? Reconstituind viaţa Sfântului Cneaz Lazăr[16], ierarhul pune pe buzele cneazului mucenic sârb întrebările care au frământat inimile mai multor generaţii de balcanici, iar prin răspunsurile date lui Lazăr de interlocutorul său – un înger trimis la el de Dumnezeu – el dăruieşte inimii princiare întrebătoare răspunsuri la acele întrebări, atât duhovniceşti, cât şi epice în întinderea lor, am putea spune. Aducem drept mărturie un fragment din această carte:

«Lazăr a tăcut o vreme, apoi puse următoarea întrebare: ,,Spune-mi, o sfinte vestitor al cerului, de ce a fost regatul meu sortit pieirii ?” Vestitorul celor cereşti răspunse: ,,Fiindcă, o prinţe, îmbătrânise. Potrivit rânduielii celor zidite, tot ceea ce există în acest univers al vostru, când îmbătrâneşte, trebuie să piară şi să fie înlocuit cu ceva nou. Văd că te nedumiresc cuvintele mele. Văd, fiindcă privesc în sufletul tău şi văd toate cugetele şi simţămintele tale, care-l umplu şi-l mişcă.

Noi, cei ce vieţuim în împărăţia duhovnicească, avem o asemenea putere, de a vedea prin suflete ca printr-o sticlă transparentă. Nu suntem interesaţi de trupul făcut din tină, schimbător, sfărâmicios şi vremelnic, iar ochii noştri nu zăbovesc asupra lui. Noi privim către trupul pământesc la ceea ce aparţine împărăţiei noastre, cerul. Ceea ce este înrudit cu noi şi, într-o bună zi, se va împărtăşi cu noi de viaţa veşnică - aceasta este ceea ce ne interesează. Uluit, îţi spui acum în sinea ta: cum se poate ca regatul meu să fi îmbătrânit pe când multe alte împărăţii, de două sau trei ori mai bătrâne ca existenţă a lor pe pământ, nu au îmbătrânit şi nu sunt sortite pieirii ?

Trupul se învoieşte foarte greu cu cele ce aparţin duhului. Oamenii care gândesc trupeşte socotesc bătrâneţea după scurgerea timpului, în vreme ce duhurile care gândesc duhovniceşte o socotesc după tăria lăuntrică. Veşnic tânăr poate fi numit doar Cel Preaînalt, Dumnezeul cel nemuritor şi veşnic. Nu numai timpul, ci chiar veşnicia trece pe deasupra Lui, fără a lăsa nici o cută pe chipul Său.

Iar noi, îngerii Lui, suntem la fel de tineri ca în ziua zidirii noastre, chiar dacă am fost creaţi înaintea tuturor oamenilor. Suntem tineri, fiindcă Îl purtăm pe El în noi înşine, Sfântul Lui Duh, şi fiindcă trăim prin El, respirăm prin El, suntem hrăniţi de El şi ne bucurăm întru El. Şi tot ceea ce se umple cu altceva decât El, tot ceea ce caută viaţa în afara Lui, tot ceea ce urmăreşte plăcerile din afara Lui, tot ceea ce se hrăneşte cu hrană lipsită de viaţă, îmbătrâneşte repede şi moare. De duhul care sălăşluieşte în fiinţele create depind viaţa şi tinereţea lor; tot de duhul lor depind îmbătrânirea şi moartea lor. După duhul care sălăşluieşte într-o naţiune este decisă soarta ei: trăinicia sau pieirea ei.

Dintre oameni, pustnicii şi sihaştrii sunt aceia care se aseamănă cel mai mult îngerilor, adică acele suflete care iau de pe pământ minimum necesar pentru a supravieţui trupeşte, dar îşi hrănesc duhul zi şi noapte cu Duhul Său, Duhul vieţii veşnice şi al tinereţii veşnice. Iar sufletele lor sunt atât de robuste şi puternice încât ei şi-ar putea menţine în putere şi longevitate chiar trupurile mai mult decât acei oameni obişnuiţi, cu duh plăpând, care îşi hrănesc cu sârguinţă trupurile şi sufletele lor doar cu hrană pământească.

Acestea se aplică, prinţe al meu, oricărui om, ca şi oricărei adunări de oameni înrudiţi – naţiunilor. Împărăţia ta este prea bătrână şi trebuie să piară. Ea piere nu pentru că este bătrână de zile, ci din pricina otrăvii pe care a luat-o şi a îndesat-o în sânul ei. Această otravă a făcut-o să îmbătrânească şi să se zbârcească ca o femeie bătrână. Sufletele boierilor sârbi erau pline cu pământ. De aceea, Duhul lui Dumnezeu i-a părăsit pe ei şi Şi-a găsit adăpost în sufletul poporului. Însă aburul patimilor care a izgonit Sfântul Duh din nobilime şi care, venind din iad, a pătruns firea căzută a oamenilor, a început să cuprindă şi poporul.

Sufletul poporului tău era ameninţat cumplit de acest duh rău să devină pământ şi ţărână şi să moară. Doar o mare frică, asemenea unui vânt vijelios, ar fi putut alunga acest duh rău-mirositor şi mântui poporul lui Dumnezeu de la pieire. Astfel, ca sufletul poporului tău să fie izbăvit, regatul tău trebuie să piară. Sfinţii sârbi înşişi s-au rugat, în frunte cu Sfântul Sava, şi au dobândit prin rugăciunile lor ca Atotştiutorul Dumnezeu să îngăduie pierderea bunurilor vremelnice ale naţiunii lor cu singurul scop ca sufletul poporului să fie izbăvit de moartea veşnică.

 

Istoria 38

Moaştele Sfântului Cneaz Lazăr († 1389), care se află la Mânăstirea Ravanica, Serbia

 

De aceea, înţelepte prinţe, nu te mâhni, alegerea ta este într-un duh cu pronia dumnezeiască şi este pricină de bucurie pentru toţi sfinţii Serbiei. Prin testamentul tău, poporul tău va fi păstrat şi se va păstra el însuşi. Prin testamentul tău, generaţii în şir vor fi hrănite şi li se va potoli setea. Boierii otrăviţi vor dispărea şi, odată cu ei, va dispărea aburul care corupe şi omoară sufletele omeneşti. Doar certăreţii pizmaşi vor pieri şi, împreună cu ei, exemplul rău pe care l-au dat omului de rând.

Va fi frică, sărăcie şi suferinţă, dar acestea trei îndepărtează sufletele omeneşti de pământ şi le atrag către ceruri. Poporul tău se va simţi străin în propria sa ţară şi va căuta o patrie în ceruri. Sufletul naţiunii tale va fi curăţit de cele pământeşti şi se va elibera de corporalitatea crudă, care se îngraşă pe firea căzută şi duhul diavolesc. Iar poporul tău va fi preschimbat într-o naţiune duhovnicească şi pătrunzătoare, profundă în cugetare şi aleasă în înţelepciune, de nebiruit în credinţă şi nădejde. Poate deveni cea mai mică în ochii celorlalte naţiuni pământeşti, dar va fi prima în ochii duhurilor veşnice cereşti. Poporul tău te va binecuvânta, prinţe al meu. Fiindcă testamentul tău, prin care ai ales Împărăţia cerească, va fi o mângâiere în necazuri şi o rază de lumină în întunericul robiei”»[17].

Aceasta este probabil interpretarea cea mai înaltă şi mai curăţită de orice adăugire necreştină, nescripturistică, a tragediei istorice din Balcani din secolele XIV-XIX. Asemenea creştinilor din primele secole, înaintaşii noştri din aceste ,,secole întunecate” au înfruntat alternativa implacabilă: să rămână credincioşi lui Hristos sau să-şi vândă ultima, dar cea mai mare comoară a lor, credinţa ortodoxă, astfel ca ei să poată prânzi fastuos împreună cu duşmanii lui Hristos.

Coborându-ne privirea din înălţimile teoretice ale istoriei, de care se preocupă oamenii de ştiinţă, către ţinuturile joase ale oamenilor, unde soarta tuturor creştinilor este pentru noi mai impresionantă decât orice abordare ştiinţifică a epocii, vedem în mod inevitabil, în perioada dată a secolelor XIV-XIX, o nouă eră a martiriului. Ea este asemănătoare celei din vechime şi, în acelaşi timp, total diferită de ea. Privind în istorie, ca să zicem aşa, ,,din ţinuturile joase către înălţimi”, prin ochii înlăcrimaţi ai poporului pătimitor, episcopul Nicolae a găsit raţiunea de a vorbi despre o mulţime nenumărată de mucenici, care au pătimit din mâinile musulmanilor: ,,săteni şi meşteşugari mucenici, mucenici purtând omoforul arhieresc şi epitrahilul preoţesc, mucenici în straie voievodale şi rase monahale”[18].

În acelaşi timp, ca şi cum ar fi privit prin ochii unei păsări, ierarhul reperează în toate secolele ,,nenumărate escadroane de sfinte suflete ortodoxe pe care nici un calendar pământesc n-ar putea vreodată să le cuprindă şi ale căror nume sunt înscrise toate numai în calendarul ceresc, în cartea vieţii veşnice. Şi ei erau cu toţii batjocoriţi, scuipaţi şi bătuţi de duşmanii sfintei cruci, asemănându-se lui Hristos care a pătimit din partea evreilor. Ei toţi, ducându-şi crucea, au urcat Golgota lor având coroana de spini pe frunte, înconjuraţi de ură din toate părţile, înveşmântaţi în spini, dispreţuiţi de această lume ... Pentru numele lui Hristos, ei au pătimit de la Răsărit la Apus; în numele lui Hristos, ei au biruit atât Răsăritul, cât şi Apusul – Răsăritul reprezentat de islamismul turc şi politeismul mongol, iar Apusul de papalitatea eretică”[19].

 


[5] Evliya Celebi (1611-1682), călător musulman, face cunoscut în notele sale de călătorie (Seyahatname) că în oraşul Voden (gr. Εδεσσα), musulmanii aveau o lege sfântă a sultanului, potrivit căreia în ziua sărbătorii jertfei, după ce s-a terminat rugăciunea şi părăsesc moscheea, ei au dreptul să omoare orice necredincios pe care l-ar găsi în afara casei sale. În loc de aceasta, oricum ei l-ar fi circumcis şi l-ar fi făcut musulman. Astfel, an de an, în această zi, 5-10 oameni erau islamizaţi. ,,Acesta este un obicei minunat şi plăcut”, scrie în încheierea relatării sale călătorul.

Un obicei asemănător exista, de asemenea, în oraşul Ber (Βεροια). Evliya Celebi istoriseşte că acest oraş era luat în stăpânire de Paşti, şi ca urmare ei interziceau necredincioşilor să-şi părăsească locuinţele în această zi. Cu toate acestea, în aceeaşi zi, musulmanii, gătiţi în cele mai bune veşminte ale lor, împovăraţi de arme, străbăteau oraşul în lung şi-n lat ca nişte luptători pentru credinţă şi cuceritori, trăgând cu puşti şi tunuri. Urmaşii lui Mahomed se adunau la strigătele: ,,Allah ! Allah !”, formau procesiuni şi căutau necredincioşi care ar fi ieşit afară din casele lor. Pe oricine prindeau, ei îl circumcideau şi devenea musulman. ,,În orice caz, ei prind aşa an de an câţiva necredincioşi şi îi fac musulmani. Este o tradiţie extraordinară”. Altminteri, toate notabilităţile locale – mari şi mici – iau parte la aceste acţiuni.

O cutumă identică este menţionată şi într-un protocol întocmit de kadiul (în limba română, cadiu, adică judecător musulman care exercită funcţii civile şi religioase) oraşului Vidin în data de 24 octombrie 1728. Rayahii din Vidin s-au plâns că, de Paşti, musulmanii din oraş, cu steagurile desfăşurate, înarmaţi cu puşti şi dispuşi în formaţie seymenică (seymenul este poliţistul militar turc), făceau procesiuni pe străzi şi în bazaruri, luând în captivitate orice nemusulman care se întâmpla să se afle în afara casei sale, îl torturau şi afirmau că îl vor “islamiza cu forţa”. Printr-un firman al sultanului s-a poruncit să fie făcută o investigaţie şi, înaintea unui delegat al sultanului special trimis, notabilităţile locale au declarat: ,,În oraşul nostru, de la luarea lui în stăpânire până astăzi, în ziua ouălor roşii, musulmanii, urmând un vechi obicei, pregătesc petrecerea cu lumini şi islamizarea unui tânăr din populaţia ghiaură” (citat în profesor Petru Petrov, Secolele fatidice pentru naţiunea bulgară, Editura Nauka & Izkustvo, Sofia, 1975, p. 89-90).

[6] Rayah: populaţie nemusulmană a Turciei otomane. Ghiaur: scris gavur în turca modernă, este un cuvânt folosit de poporul turc pentru a-i desemna pe toţi cei care nu sunt musulmani, cu referire particulară la creştini.

[7] În sprijinul acestei afirmaţii, vom aduce drept argument opinia distinsului teolog ortodox, protoprezbiterul Gheorghe Florovski, cu privire la noii mucenici şi mărturisitori ruşi. În cuvintele sale, „Dumnezeu este Domnul istoriei. Astfel, ceea ce se întâmplă este prin pronia Sa. Şi când, prin voia Sa, un popor este încercat, ei (care au suferit fiindcă erau creştini ortodocşi) devin cu toţii mucenici în mâinile duşmanilor lui Dumnezeu (aşa i-a văzut el pe comunişti, fireşte). Când pătimim din mâinile duşmanilor lui Dumnezeu, devenim cu toţii mucenici, chiar dacă nu suntem recunoscuţi ca atare printr-un eveniment specific. Când astfel de evenimente specifice au loc, prin înrâurirea lui Dumnezeu, cei care au pătimit ajung icoane ale noastre, ale tuturor, aleşi de Dumnezeu pentru a arăta fiecăruia dintre noi cunoaşterea şi luarea-aminte a Lui faţă de „micile” noastre mucenicii. Aşa se face că există mulţi mucenici (şi, într-adevăr, sfinţi) despre care nu ştim nimic; cu toate acestea, noi îi prăznuim şi îi cunoaştem pe ei prin aceia pe care Dumnezeu Însuşi îi dezvăluie”.

[8] Nis este un oraş în sud-estul Serbiei, aflat pe râul Nisava.

[9] Paşa (pasha, pascha, bashaw; în turcă: paşa): originar din persanul padshah sau padeshah (în limba română, padişah), însemnând „rege”, era un rang înalt în sistemul politic al Imperiului Otoman, acordat în mod tipic guvernatorilor şi generalilor. Ca titlu onorific, ,,paşa” este în general echivalent cu ,,Sir”.

[10] Narghilea: lulea cu apă pentru tutun, cunoscută de asemenea sub denumirea de hookah. Este o pipă pentru fumat, tradiţională din Orientul Mijlociu sau Asia. Ea are un tub lung, al cărui capăt de jos comunică cu un vas cu apă parfumată, prin care trece fumul înainte de a fi inspirat.

[11] Ulema: învăţaţi musulmani angajaţi în diferite domenii de studii islamice. Ei sunt cel mai bine cunoscuţi ca arbitri ai Shari’a, adică ai legii islamice.

[12] Note de călătorie ruseşti despre ţinuturile bulgare în secolele XVII-XIX, Sofia, 1986, p. 198-207.

[13] Aceasta este islamismul. În epoca dominaţiei, când religia creştină era o trăsătură caracteristică a naţiunii bulgare, autorităţile otomane au pus în practică strategii de dezarmare ideologică a creştinilor. Lama ascuţită a dorinţelor acaparatoare ale cotropitorilor era îndreptată împotriva religiei creştine şi Bisericii: distrugerea bisericilor şi mânăstirilor, interzicerea de a ridica unele noi, transformarea celor mai bune dintre ele în moschei, prigonirea clerului creştin, crearea a tot felul de obstacole pentru împlinirea ritualurilor religioase etc. Pe de altă parte, o reţea densă de moschei şi madrasahuri (madrasah: şcoală islamică pentru musulmani), cu un număr semnificativ de clerici islamici. Fără îndoială, toate acestea au favorizat în cel mai înalt grad răspândirea islamismului în ţinuturile bulgare (citat din profesor Petru Petrov, Secolele fatidice, p. 405).

[14] Publicată în Vasilie Drumev - Mitropolitul Clement de Târnovo. Arhive personale, Sofia, 1973, p. 135.

[15] Note de călătorie ruseşti, p. 360-391.

[16] Legenda populară sârbă relatează că înainte de bătălia hotărâtoare dintre hoardele musulmane ale lui Murad I (conducătorul Imperiului Otoman dintre anii 1359-1389) şi armata creştină a Cneazului Lazăr, cneazul a avut un vis minunat: un înger al lui Dumnezeu l-a cercetat în vis şi i-a dat să aleagă una din următoarele: împărăţia pământească sau Împărăţia Cerurilor. După o oarecare şovăire dureroasă, cneazul a ales-o pe ultima. Aceasta a hotărât mai dinainte rezultatul bătăliei, în care însuşi cneazul, cei mai aleşi boieri ai săi şi cei mai mulţi dintre războinicii săi ortodocşi au căzut morţi. Episcopul Nicolae vorbeşte tocmai despre acest testament regal, potrivit căruia poporul său ar trebui să aleagă întotdeauna Împărăţia Cerurilor, mai degrabă decât împărăţia pământească – un testament evanghelic în chintesenţa sa, în duhul poruncii lui Hristos: ,,Ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi acestea toate – adică cele ale lumii – se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).

[17] Episcopul Nicolae, Testamentul regal, Mânăstirea Rukumija, 1999, p. 27-32.

[18] Episcopul Nicolae (Velimirovici), Mai presus de Răsărit şi Apus, Sofia, 2004, p. 11.

[19] Ibidem, p. 12-13.