Mergând pe urmele Noilor Mucenici ai Bulgariei

Noii Mucenici ai Batak-ului

de părintele Eftimie Hinov

 

Chemarea Noilor Mucenici

- Cuvânt înainte -

 

Vieţile împărăţiilor şi naţiunilor se scurg imperceptibil, iar timpul acoperă osemintele şi pietrele rămase în urma lor cu noi şi noi straturi de pământ şi uitare. În ţărâna istoriei noastre pământeşti s-au cufundat nu numai ţari, boieri şi nobili, ci şi mii din toate familiile bulgare creştine au fost înghiţite - suflete date uitării de oameni, fiecare dintre ele cu păcatele, neputinţele şi suferinţele sale - ducând cu ele simţămintele, cugetele şi cuvintele pe care nici un om nu le va şti vreodată, până când toate vor fi descoperite înaintea oamenilor în ziua Judecăţii de Apoi.

Şi cei mai mulţi dintre aceşti bulgari, din leagăn până la mormânt, nu au lăsat nici măcar o urmă a vieţilor şi pătimirilor lor, ,,ca pasărea ce zboară în aer, a căreia nici semn de călătorie nu se află, ci cu aripile bătând vânt uşor, şi despicându-l cu sila pornirii, mişcând aripile se preumblă, şi după aceasta nu se află semnul umblării într-însul” (Cartea Înţelepciunii lui Solomon 5, 11-12) ...

Însă, în această mare a pătimirii, în care este cuprinsă istoria Bulgariei şi, în general, a omenirii, înaintea lui Dumnezeu nu a fost trecută cu vederea nici măcar o picătură de lacrimă, nici un singur suspin sau vaiet al celor care, din valea plângerii şi din umbra morţii, au nădăjduit către unicul şi veşnicul Sens: Dumnezeu. Nici una dintre ştiinţele umaniste moderne nu se ocupă cu cercetarea urmelor acestor bulgari, rămase pe diferite drumuri de ţară. Singură aghiologia ajunge la personalitatea lor duhovnicească, văzând drumul lor prin această lume ca pe o cale a Golgotei către patria veşnică a omului: creat, răscumpărat, mântuit şi îndumnezeit de Dumnezeu (potrivit II Corinteni 5, 1-5).

 

Istoria 34-2

3 mai 1925, stil vechi. Partea sudică a Bisericii Sfânta Nedelia (sau Sfânta Kiriaki) din Batak
Se văd osemintele mucenicilor, scoase pentru sărbătorirea de peste an a pătimirii lor

 

Aghiografia şi aghiologia constituie domenii aparte ale teologiei ortodoxe: aghiografia se ocupă cu descrierea vieţilor sfinţilor, în timp ce aghiologia se ocupă cu studiile teologice şi ecleziastico-istorice ale vieţilor şi nevoinţelor sfinţilor, iar în timpurile mai noi, cu cele ale ortodocşilor care au luptat pentru credinţă şi evlavie. Pentru uşurinţa cititorului, vom utiliza de acum încolo ambii termeni ca fiind sinonimi, având un înţeles generalizat şi definind acel domeniu al ştiinţei teologice al cărui obiect de studiu este sfinţenia ortodoxă.

Aghiografia creştină s-a dezvoltat, în duhul şi cuprinsul ei, sub influenţa directă a Sfintelor Evanghelii şi a Cărţii Faptele Apostolilor; aici a fost întipărită prima viaţă creştină, cea a Însuşi Domnului nostru Iisus Hristos, iar mai apoi a mult-pătimitorilor Săi următori, Sfinţii Apostoli. Aici găsim, de asemenea, modelul de sfinţenie protocreştină: pătimirea pentru Hristos. Istorisirile din Faptele Apostolilor despre morţile muceniceşti ale Sfântului Arhidiacon Ştefan şi Sfântului Apostol Iacov nu sunt doar documente de primă importanţă cu privire la istoria timpurie a Bisericii, ci şi arhetipuri ale tradiţiei aghiografice ortodoxe.

Chiar de la începutul existenţei ei, Biserica a adunat cu sârguinţă cunoştinţele despre viaţa luptătorilor săi. În zorii creştinismului (secolul I - începutul secolului al IV-lea), când susţinătorii lui din Imperiul Roman erau supuşi periodic prigoanelor crunte, sfinţenia în Biserică era considerată ca aparţinând întregului popor al lui Dumnezeu, tuturor creştinilor care participau la viaţa ei euharistică. Pe atunci nu exista un act de canonizare, adică al socotirii oficiale a diferiţilor luptători printre sfinţi, însă cinstirea plină de rugăciune şi comemorarea liturgică a acestora, a căror apropiere de Dumnezeu a fost văzută încă din timpul vieţii lor pământeşti, începuseră să aibă loc chiar din acele vremuri. Aşa erau cinstiţi, mai înainte de toţi, mucenicii.

Una dintre părţile fundamentale ale aghiologiei este martirologia (ştiinţa martirilor sau a mucenicilor), care relatează cum şi-au mărturisit creştinii credinţa în Hristos prin vărsarea sângelui lor şi prin moarte mucenicească. Potrivit înţelesului iniţial al cuvântului grec, martir înseamnă pur şi simplu ,,martor” şi nu are nuanţe suplimentare, legate de ideea de pătimire. Dar deoarece Sfinţii Apostoli, care sunt numiţi în Noul Testament ,,martori” (martiri), erau ei înşişi într-un pericol continuu de a fi chinuiţi şi omorâţi pentru credinţa lor în Hristos, în timp ce propovăduiau adevărul faptelor ai căror martori nemijlociţi au fost, încă de la sfârşitul secolului I, ideea de mărturie a început să fie strâns asociată cu cea a pătimirii şi morţii muceniceşti. Cruzimea persecuţiilor îndreptate împotriva creştinilor şi groaza îmbinată cu respectul insuflată, în general, de cei care mor pentru mărturisirea propriei credinţe au dat acestui cuvânt un sens chiar mai restrâns.

Dintru începutul istoriei sale, Biserica a început să adune, în compilaţii de sine stătătoare, ceea ce se cunoştea despre sfinţii ei. Până în secolul al IV-lea, acestea cuprindeau liste cu numele mucenicilor, cu menţionarea zilei comemorării lor bisericeşti. O asemenea concizie se explică prin faptul că aceste cataloage erau folosite de membrii comunităţii creştine respective, care erau cu toţii pe deplin conştienţi de faptele vitejeşti ale mucenicilor. Cu toate acestea, mai târziu, în secolul al IV-lea, când numărul sfinţilor cu acelaşi nume care au pătimit în timpuri şi locuri diferite a crescut, au apărut liste cu numele mucenicilor aranjate după ziua morţii lor (în limba latină, dies natalis, ziua de naştere întru viaţa veşnică); aceste liste conţin mai multe informaţii despre nevoinţele martorilor lui Hristos, localitatea în care sunt cinstiţi în mod special şi bisericile închinate lor. Ele au fost numite martirologii.

În perioada marilor prigoane împotriva creştinismului, însemnările scurte despre pătimirea diferiţilor creştini sau a unor întregi comunităţi creştine erau o reflectare firească a timpurilor cumplite în care creştinismul a trebuit să supravieţuiască. Aghiografia vastă, cu orientare didactică, s-a dezvoltat mai târziu în condiţii mai prielnice pentru evoluţia acestei secţiuni a literaturii creştine. Acesta este motivul pentru care informaţia fragmentară despre mucenicii bulgari necunoscuţi din timpul invaziei otomane evocă puternic, prin concizia şi puţinătatea ei, ,,însemnările aghiografice” protocreştine - aşa cum putem numi, într-un sens figurat, primele martirologii. Un astfel de martirologiu nou este colecţia de faţă, intitulată ,,Mergând pe urmele Noilor Mucenici ai Bulgariei”, prezentată în lumina aghiografiei ortodoxe şi închinată în întregime Noilor Mucenici ai Bulgariei. Ea constituie o umilă încercare pentru un studiu mai sistematic al diferitelor aspecte ale noii mucenicii a bulgarilor.

Deoarece sursele istorice pe care suntem nevoiţi să le folosim sunt heterogene, conţinutul colecţiei noastre, fiind condiţionat de ele, ca şi de modul în care le vom aborda şi prelucra, poate lăsa impresia de neomogenitate şi de lipsă a unui model uniform în rânduirea lor. Din acest motiv, am preferat să prezentăm informaţiile pe care le avem sub forma unei antologii îmbogăţite cu comentarii şi note de trimitere la mărturii din alte surse cunoscute nouă, adăugând diferite relatări despre viaţa unui mucenic.

De asemenea, mărturisim că acest prim volum al colecţiei ,,Mergând pe urmele Noilor Mucenici ai Bulgariei” este ca un prim pas către un tărâm necunoscut, îndepărtat - terrae incognitae, întrucât, până acum, doar ne-am format propria abordare aghiologică şi am adunat diverse scrieri cu referire, în principal, la Noii Mucenici din anul 1876 şi, în particular, la Noii Mucenici din Batak, cărora le este închinată întreaga carte.

Epoca stăpânirii otomane în ţinuturile bulgare ne-a lăsat puţine mărturii despre mucenici, cele mai multe dintre ele cu greu putând fi numite descrieri ale vieţii acestora. Ele sunt rămăşiţe ale unui trecut de acum uitat, ale cărui urme sunt aproape cu totul şterse astăzi. Dar până şi cele mai neînsemnate şi mai greu de clasificat dintre acestea, împrăştiate pretutindeni în variatele izvoare istorice, sunt înaintea ochilor noştri asemenea unor diamante ce strălucesc de frumuseţea duhovnicească a muceniciei şi mărturisirii credinţei noastre. În ce-i priveşte pe mulţi dintre bulgarii amintiţi în ele, avem dovezi clare că ei au primit cununa muceniciei şi sunt rugătorii noştri fierbinţi către Dumnezeu. Cât despre alţii, ale căror nevoinţe au rămas necunoscute nouă, este cu neputinţă a aprecia altfel lucrurile decât prin metodele ipotezei şi analogiei cu cazuri similare din vieţile sfinţilor creştini din vechime.

Cu toate acestea, pătimirile lor ca ortodocşi au zămislit, fără îndoială, roade duhovniceşti pentru veşnicie şi pentru noi, cei care-i pomenim în rugăciunile noastre. S-ar cuveni să nu uităm nicicând că suferinţele ortodocşilor pentru credinţă sunt întotdeauna sămânţă …

 

* * *

 

Epoca Noilor Mucenici din istoria Balcanilor începe încă din secolul al XIV-lea, cu toate că nu există o împărţire exactă pentru desemnarea ei cu precizie. În studiul său cu privire la vieţile Noilor Mucenici, preotul istoric Nomikos Michael Vaporis propune următoarea definiţie pentru termenul neomucenici (n.tr.: noi nu vom folosi această traducere a englezescului neomartyrs, găsind-o neadecvată în limba română, ci vom utiliza expresia noi mucenici):

,,Istoricii contemporani ai Bisericii Ortodoxe îi identifică pe noii mucenici cu acei creştini ortodocşi bărbaţi, femei şi tineri aparţinând tradiţiei albaneze, bulgare, georgiene, greceşti, române, ruse, sârbe, siriene şi ucrainene, care, în timpul stăpânirii otomane musulmane (secolele XIII-XX), s-au aflat într-o situaţie în care li se cerea să aleagă între convertirea la credinţa musulmană pentru a rămâne în viaţă şi pătimirea, tortura şi moartea sigură dacă stăruiau să rămână creştini ortodocşi”[1].

 

Istoria 35-1

4 mai 1896. Aniversarea a 20 de ani de la răscoala din Batak (1876)
Fotografie din curtea Şcolii ’Sfinţii Chiril şi Meftodie’

 

Spre sfârşitul secolului XX şi, în special, după căderea regimurilor totalitare dintr-o serie de ţări, unde Ortodoxia a fost întotdeauna credinţa naţională secole de-a rândul, a ieşit la iveală un interes serios faţă de vieţile şi nevoinţele noilor mucenici. Printr-o muncă istovitoare şi tare împovărată de perioada lungă de stagnare, multe suflete bulgare au căutat urmele trecutului neamului lor, având setea de a înţelege semnificaţia pătimirii lor actuale, de a găsi o legătură vie cu rădăcinile lor duhovniceşti, simţind în calea lor atât suferinţă şi afecţiune, cât şi nevoia unui liman şi refugiu duhovnicesc.

Căci aceasta era suferinţa ramului zdrobit de o secure grea, şi copleşit de durerea de a apăsa el însuşi, o dată în plus, asupra trunchiului său secular: că nu mai poate simţi înlăuntrul său apa dătătoare de viaţă a Căii, Adevărului şi Vieţii şi a simţit existenţa sa istorică şi naţională golită şi sortită pieirii, în lipsa legăturii vii cu trecutul său duhovnicesc, în lipsa izvoarelor originare ale moştenirii strămoşilor săi, curate în morală, profunde în credinţă şi virtuoase în viaţă. O sete nestăvilită de apele lâncezelii contemporane, o sete de a înţelege suferinţele şi un dor de zorile dimineţii veşnice a lui Hristos.

La această sete - sau chiar înainte ca ea să se fi născut - au răspuns Noii Mucenici ai Bulgariei, apărătorii neadormiţi ai neamului nostru şi deşteptătorii conştiinţelor. Calea, adevărul şi vieţile lor ca nişte tăciuni aprinşi au învăpăiat în inimile noastre setea pentru viaţa şi nevoinţa duhovnicească în numele vechii noastre credinţe bulgare - sfânta credinţă ortodoxă, pentru care ei şi-au vărsat sângele.

Căderea celui de-al doilea Imperiu Bulgar sub jugul musulman la sfârşitul secolului al XIV-lea este, într-adevăr, o lecţie biblică pentru noi, bulgarii de astăzi[2]. O lecţie de pocăinţă, de vărsare de lacrimi pentru ceea ce s-a pierdut, o lecţie de preţuire a dragostei de Hristos şi de naţiune, cercetând raţiunile, dezvăluind justeţea, reflectând asupra nedreptăţilor şi preamărind vrednicia bulgarilor canonizaţi, care au pătimit până la moarte şi cu smerenie chinuri pentru numele lui Hristos.

Când vorbim despre Noii Mucenici ai Bulgariei şi vremea lor (şi aceasta este mai cu seamă epoca stăpânirii otomane în ţinuturile noastre), este necesar să avem în vedere criteriul scripturistic. Capacitatea de curăţire morală a unui popor, care s-a înstrăinat el însuşi de Dumnezeu, prin necazuri şi suferinţe, hotărăşte dimensiunile încercării pe care o îngăduie Dumnezeu. Potenţialul moral al poporului nostru în acea epocă, ca un întreg, a fost oarecum ridicat, astfel că - după decăderea morală şi religioasă de la apusul celui de-al doilea Imperiu Bulgar - a existat încă posibilitatea restaurării evlaviei în popor.

Fiecare întoarcere la viaţa întru credinţă este în mod invariabil legată de nevoinţa în credinţă şi evlavie, cu alte cuvinte, de existenţa unui potenţial moral şi duhovnicesc actual, atât la nivel de individ, cât şi de colectivitate (popor), pentru a birui păcatul şi a dobândi virtutea creştină. Aşa cum într-un suflet corupt integritatea putrezeşte, tot aşa, o societate omenească coruptă şi putregăită moral şi duhovniceşte, dar unită formal potrivit unui criteriu oarecare, încetează de a mai fi un popor integral. Şi tocmai imoralitatea, văzută ca libertate, este pricina robiei: în lumina scripturistică şi teologică creştină, ultima este în mod imperios legată de îndepărtarea de adevărata închinare la Dumnezeu (Isaia, cap. 5; 14, 3; 17, 4-5), de abaterea de la căile Domnului. Păcatul dă naştere neîncetat robiei, iar rădăcinile jugului nostru modern sunt, încă o dată, de natură duhovnicească şi etică.

În zilele noastre, subiectul robiei şi al muceniciei este mai important ca niciodată, de vreme ce naţiunea[3] bulgară - asemenea călătorului care a coborât din Ierusalim către Ierihon şi a fost bătut aproape până la moarte de către tâlhari - zace aproape cu totul istovit de căderea morală, criza socială şi demografică şi impasul politic şi istoric. Această situaţie nu are şi nu poate avea soluţie fundamental politică sau economică, chiar dacă toate eforturile sunt direcţionate tocmai în această direcţie. Toate partidele, ideologiile şi rezoluţiile politice sunt, în general, lipsite de valoare înaintea lui Dumnezeu, care hotărăşte cursul istoriei în corelaţie cu voinţa liberă a omului.

Când ultima va alege pământescul, trupescul, imoralul, meschinul şi viciosul, atunci libertatea morală dispare şi omul devine ,,o victimă a crizei”, lipsindu-se el însuşi de ajutorul lui Dumnezeu, care este singurul lucru necesar într-o asemenea stare de profundă vătămare şi epuizare, şi căzând într-un fel sau altul de robie. Dreapta lui Dumnezeu îl binecuvântează pe cel care este smerit, care se pocăieşte, care se întoarce cu râvnă şi cu toată convingerea către legea dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu, dar îl şi pedepseşte aspru pe cel care se împotriveşte cu obrăznicie acestei legi întru totul adevărate şi drepte[4].

Discuţia dintre Mântuitorul şi Apostoli dă soluţia duhovnicească la problema patriotismului (a se vedea Matei 24, 1-25). Sfinţii Apostoli erau prigoniţi de sanhedrinul evreiesc ca apostaţi de la ,,legea lui Moise” şi, prin urmare, ,,trădători ai naţiunii”. Ei erau răspândiţi în întreaga lume şi ,,trădarea naţiunii” lor aducea binecuvântare la nenumărate naţiuni, inclusiv naţiunii noastre bulgare. Principala acuză adusă Mântuitorului era încă o dată aceea a ,,infidelităţii politice” (sanhedrinul I-a adus această acuzaţie lui Hristos atât înaintea evreilor, cât şi a autorităţilor romane păgâne !). ,,Patrioţii” pământeşti L-au răstignit în numele naţiunii lor (şi nu al lui Dumnezeu) şi al împărăţiei lor, nesuferind mărturia Lui că Împărăţia Sa ,,nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36). O abordare politică a unei crize spirituale poate doar să o agraveze pe ultima, depărtând-o de adevăratul tratament al stării, pricinuite de păcat. Mâhnirile şi rănile cauzate de raţiuni duhovniceşti trebuie să fie cercetate şi tratate duhovniceşte.

Vieţile Noilor Mucenici duc conştiinţa noastră către încă o dimensiune a experienţei lor duhovniceşti.

Când templul din Ierusalim se prăbuşeşte încă o dată şi păgânii asediază oraşul sfânt din toate părţile (potrivit Matei 24, 1-25), ultimul refugiu pentru noi, creştinii, vor fi catacombele. Fiind moştenitoarea duhovnicească a mucenicilor din vechime şi mama noilor mucenici, prin însăşi esenţa sa, Biserica lui Hristos nu poate fi nicicând înrobită spiritual. Natura sa duhovnicească şi curăţia credinţei sale, apartenenţa sa originară şi devotamentul sincer faţă de Mirele ei, Hristos, o fac liberă de orice obligaţie întemeiată pe orice fel de raţionament lumesc. Ea nu este subjugată prin nici un soi de robie: omenească sau diavolească. Fiind a lui Hristos, ea nu are nimic de pierdut, fiindcă Hristos este totul pentru ea: nici averi, nici câştiguri lumeşti, nici pierderea lucrurilor lumii acesteia. Nici sărăcia, nici foametea, nici moartea nu sunt îndeajuns de puternice pentru a o intimida sau a o despărţi de Hristos, Care este Începutul existenţei ei şi Capul ei. Şi nu există ea prin Hristos ?

Şi dacă Hristos a fost îndepărtat de ea (lucru imposibil !), atunci însăşi existenţa ei ar fi fost îndepărtată ! Purtarea crucii este esenţa creştinismului autentic. Iar Noii Mucenici au păstrat Ortodoxia întocmai, ca pe o credinţă, nădejde şi dragoste purtătoare de cruce, în timpul anilor de robie; în anii grelelor năpaste sociale, Ortodoxia din vremuri străvechi a fost păstrată de poporul de rând, nevoiaş, care a fost necinstit, ocărât, izgonit, hulit, considerat a fi lepădătura societăţii (potrivit I Corinteni 4, 10-13) !

Ortodoxia a fost întotdeauna atacată amarnic de geodoxie: preocupare pământească, dragoste pământească şi robie pământească, mascată astăzi chiar ca ,,ortodoxie” … Privind îndeaproape nevoinţele Noilor Mucenici, ajungem să ne dăm seama că ultimul nostru acoperământ - ar trebui să fim lipsiţi de patria-mamă pământească precum au fost ei şi să devenim pribegi pe cărările batjocurii, nedreptăţii şi urii generale - va fi rugăciunea neîncetată, legătura noastră neîncetată cu Mântuitorul nostru.

Adevăratul slujitor al lui Hristos nu are nimic de pierdut dacă îl are pe Hristos, dacă Sângele Lui curge în venele sale, dacă Harul Lui devine din ce în ce mai puternic în sufletul său. Slujitorii lui Hristos dintre bulgari - acele suflete date uitării ce poartă chipul lui Hristos, care se roagă acum pentru noi înaintea Tronului Sfintei Treimi - sunt adevărata noastră naţiune: adevărată, deoarece numai veşnicia este adevărată ! Cea mai mare şi fără de sfârşit taină, cea mai mare comoară, care nicicând nu se împuţinează, a unui bulgar adevărat, a unui om adevărat, este Hristos ! De aceea, cea mai profundă chemare a Noilor Mucenici este: Taina Ta nu o voi trăda vrăjmaşilor Tăi, adică eu nu voi trăda nicicând această Taină, Tu Însuţi, Hristoase al meu: Taina din veac a tuturor tainelor din toate universurile -vrăjmaşilor Tăi, care încă şi astăzi caută să Te răstignească în persoanele slujitorilor Tăi credincioşi !

Adevărata Ortodoxie a fost prigonită în toate timpurile, ca o împlinire a cuvintelor apostoleşti nemuritoare: ,,Şi toţi care voiesc cu bună credinţă a vieţui întru Hristos Iisus, goniţi vor fi” (II Timotei 3, 12). Astfel, pregătirea pentru supravieţuirea noastră duhovnicească este necontenita adâncire a vieţii noastre duhovniceşti, o luptă din ce în ce mai dârză cu păcatul din noi, chiar sporind veghea şi strădaniile de a dobândi virtuţile, crescând o duhovnicească ,,ascundere a noastră înşine de lume” şi slujind lui Dumnezeu cu cutremur, cu smerenie şi pocăinţă.

Astăzi, soarta noastră este asemănătoare celei a Noilor Mucenici, chiar dacă vremurile noastre diferă din multe puncte de vedere de vremurile lor. Această soartă este asemenea din pricina pierderii comune a împărăţiei pământeşti, sprijinului şi mângâierii pământeşti, dar nu tocmai această pierdere a fost cea care a însufleţit în Noii Mucenici căutarea credinţei faţă de legământul dumnezeiesc, călcat în picioare de înaintaşii lor odinioară, credinţă în pătimiri, în nădejdea mângâietoare într-o Împărăţie a Cerurilor şi viaţă cerească ? Calea lor de împlinire tăcută şi tainică a poruncilor dumnezeieşti, şi dacă chemaţi de Dumnezeu - de mărturisire a credinţei ortodoxe cu preţul vieţii lor -, este într-o oarecare măsură o schiţă a propriului nostru drum înainte.

Puterea legăturii noastre cu Biserica lui Hristos, mama Noilor Mucenici, nu este atât de mult o continuitate exterioară (adică, formală), cât una duhovnicească. Tocmai de aceea, aghiografia şi mai ales vieţile Noilor Mucenici joacă un rol semnificativ în educaţia duhovnicească a unui creştin ortodox modern. Din acest motiv, considerăm că alcătuirea acestui gen de colecţii este îndeosebi necesară, atât duhovniceşte, cât şi conceptual, nu numai pentru bulgarul ortodox din zilele noastre, ci pentru orice creştin ortodox din lumea modernă.

Noii Mucenici ne cheamă din veşnicie. Vieţile lor, moartea lor şi mai ales biruinţa lor asupra lumii, trupului şi vrăjmaşului prin pătimirile îndurate în numele lui Hristos (potrivit II Timotei, 2, 3) se află înaintea ochilor noştri. Viaţa în Hristos, pregătirea noastră pentru întâlnirea cu Domnul Hristos este cea mai scurtă cale spre a birui orice putere pământească menită a ne despărţi de Hristos, o cale spre a învinge toţi asupritorii şi chiar pe însuşi antihrist. Chemarea Noilor Mucenici ne deşteaptă către conştientizarea faptului că această viaţă pământească atât de scurtă ne-a fost dată doar pentru a ajunge să-L cunoaştem pe Ziditorul nostru, să-L iubim şi, fie că trăim sau murim, să fim de nedespărţit de El.

Noii Mucenici ai Bulgariei ne cheamă către Hristos; ei ne cheamă, de asemenea, către ei înşişi – către sfânta şi iubita noastră Bulgarie cerească.

 


[1] Nomikos Michael Vaporis, Mărturisitorii lui Hristos. Noii Mucenici creştin-ortodocşi din perioada otomană 1437-1860, Saint Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, NY, 2000, p. 1.

[2] O conştientizare a acestui fapt a fost întipărită într-unul din cântecele noastre populare, în care se vorbeşte despre jugul otoman ca despre o pedeapsă pentru îndepărtarea poporului nostru de Dumnezeu:

Domnul le-a dat bulgarilor
Să-şi conducă împărăţia şi să trăiască în belşug
Dar bulgarii nu ştiu cum
Să conducă o împărăţie şi să trăiască în belşug !
Mândria i-a cuprins pe bulgari
Încât ei nu ştiu ce fac:
Pe cal intră în Biserică
De pe cal se împărtăşesc
Şi cu lancea iau anafura
Şi cu sabia se închină la icoane …

[3] Chiar dacă, în zilele noastre, cuvântul ,,naţiune” este utilizat mai adesea ca un termen politic decât ca un cuvânt ce are un sens vital, viguros, duhovnicesc - precum obişnuia să fie în cugetele înaintaşilor noştri -, noi suntem hotărâţi să ne amintim şi să nu uităm niciodată suferinţele şi pătimirile celor din care am fost născuţi, deoarece ultima trădare - trădarea trecutului nostru - va fi, de asemenea, o ultimă lipsă de loialitate faţă de identitatea noastră duhovnicească ca naţiune: faţă de credinţa noastră ortodoxă.

Din acest motiv, în ciuda curentelor anti-istorice, de luare în derâdere a identităţii ,,naţionale” şi a altor tendinţe depersonalizatoare ale ,,gândirii moderne”, noi credem că există încă bulgari iubitori de naţiune, care mărturisesc perspectiva duhovnicească asupra lumii pe care au avut-o părinţii şi strămoşii lor: sfânta şi nealterata Ortodoxie şi, de aceea, folosim expresia naţiune bulgară exact şi exclusiv în sensul spiritual şi moral, schiţat mai sus.

[4] Putem vedea deosebit de limpede pricinile robiei şi consecinţa ei în exemplul biblic cu apostatul Manase, un corupător al propriului popor. Aici se arată cum el, ,,fiind în necaz a căutat faţa Domnului Dumnezeului său, şi s-a smerit foarte înaintea feţei Dumnezeului părinţilor săi. Şi s-a rugat către dânsul, şi l-au auzit pre el, şi au ascultat strigarea lui, şi l-au întors pre el în Ierusalim, la împărăţia lui” (II Paralipomene 33, 12-13) – o pildă nemuritoare de ,,politică” corectă din punct de vedere duhovnicesc !