Mergând pe urmele Noilor Mucenici ai Bulgariei

Noii Mucenici ai Batak-ului

de părintele Eftimie Hinov

 

Noii Mucenici de la Batak din 1876

4/17 mai

 

Că pentru tine ne omorâm toată ziua, socotitu-ne-am ca nişte oi de junghiere … Pusu-ne-ai pre noi ocară vecinilor noştri, batjocură şi râs celor dimprejurul nostru. Acestea toate au venit preste noi, şi nu te-am uitat pre tine şi nu am făcut nedreptate întru aşezământul de lege al tău … Că s-a plecat în ţărână sufletul nostru; lipitu-s-a de pământ pântecele nostru (Psalmul 43, versetele 24, 15, 19 şi 27).

Că ne-ai cercat pre noi Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit pre noi, precum se lămureşte argintul. Băgatu-ne-ai pre noi în cursă, pus-ai necazuri pre umărul nostru, ridicat-ai oameni pre capetele noastre. Trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos pre noi întru repaus (Psalmi 65, 9-11).

Doamne scos-ai din Iad sufletul meu; mântuitu-m-ai de cei ce se pogoară în groapă. Cântaţi Domnului cei cuvioşi ai lui, şi vă mărturisiţi pomenirii sfinţeniei lui (Psalmi 29, 3-4).

 

Despre viaţa Noilor Mucenici de la Batak

Noi am folosit, ca material de bază neprelucrat pentru actuala relatare, cartea lui Anghel Goranov, Răscoala şi masacrul din Batak (Un rezumat istoric), tipărită în Plovdiv în 1892 şi retipărită prin fototipie în colaborare de Societatea pentru Educaţie Culturală ,,Renaşterea oraşului Batak” şi Editura Universităţii ,,Sfântul Clement de Ohrid” din Sofia, sub conducerea redacţională a profesorului Yanko Yanev, Sofia, 1991. Contribuţia noastră la textul prezentat se limitează la o prelucrare simplă, dar inevitabilă din punct de vedere lexical şi stilistic a limbii bulgare a autorului, bogată în arhaisme, cuvinte şi fraze dialectale, şi turcisme, uneori de neînţeles pentru un cititor nespecialist.

Acolo unde s-a considerat necesar, noi am revizuit textul şi l-am completat cu informaţii din alte surse ale secolului XIX, aparţinând condeiului martorilor oculari sau istoricilor din epoca evenimentelor sângeroase descrise. Ziua pomenirii bisericeşti a Noilor Mucenici de la Batak a fost stabilită pe baza unei note explicative de către profesorul Yanko Yanev, potrivit căreia ,,răscoala s-a sfârşit cu cucerirea bisericii [...] pe 4 mai (stil vechi). Această zi este cea mai mare zi de sărbătoare locală pe care populaţia din Batak o prăznuieşte în mod solemn an de an” (op. cit., p. 106).

 

O menţiune necesară

În capitolele anterioare ale acestei cărţi, noi am adus mărturii şi consideraţii limpezi, oferind temeiuri pentru proslăvirea bisericească a muceniciei creştinilor ortodocşi bulgari din satul Batak, masacraţi de başbuzucii musulmani în 1876. Cea mai importantă dintre ele era aceea că aceşti oameni, care au pătimit pentru numele lor de creştini, s-ar fi putut salva primind credinţa mahomedană, aşa cum au făcut de fapt câteva sute dintre ei. Dar toţi ceilalţi, mai mult de 5.000 la număr, nu au ales o asemenea apostazie, datorită ataşamentului lor ferm faţă de credinţa creştină şi altor raţiuni cunoscute doar de Dumnezeu[76].

Cu toate acestea, cu istorisirea care urmează, noi nu am dori să aruncăm o umbră asupra amintirii istorice a acestor compatrioţi ai noştri, bulgarii musulmani din Rodopi şi din alte regiuni ale ţării noastre, ai căror înaintaşi au luat parte activă la salvarea de la măcel a nu puţine dintre rudele lor ,,ghiaure”. Astfel de cazuri nu sunt puţine la număr, mai cu seamă în Munţii Rodopi Centrali. Printre aceşti bulgari cu inimă mare se distinge ,,salvatorul din Peştera” (acesta este supranumele pe care i l-a dat pentru veşnicie istoria noastră) – Osman Nuri Efendi, un bulgar mahomedanizat din satul Mihalkovo, regiunea Devin din Rodopi, care a reuşit să împiedice distrugerea oraşelor Peştera, Bratzigovo, şi a salvat vieţile şi a uşurat soarta multor refugiaţi creştini din satele Radilovo şi Batak, supravieţuitori ai masacrelor înspăimântătoare din primăvara anului 1876[77].

În năzuinţa noastră de a face veşnică memoria pătimirilor pentru Hristos ale coreligionarilor noştri, ne separăm în mod categoric de orice încercare ca memoria pătimirilor lor să fie utilizată ca sursă de foloase politice, iar nevoinţa lor ca o armă împotriva acelor bulgari musulmani care păstrează cu duioşie amintiri frumoase ale înrudirii şi rădăcinilor lor naţionale. Suntem conştienţi de faptul că apostazia de la creştinism, pe care au îmbrăţişat-o aceşti compatrioţi ai noştri, este însă una din cele mai mari tragedii din istoria noastră naţională – o tragedie încă mai profundă din cauza atât a consecinţelor sale duhovniceşti pentru sufletele acestor oameni, cât şi a continuităţii ereditare, pe care se altoieşte mai degrabă cu îndărătnicie islamismul printre bulgari, smulgând rădăcinile lor creştine de veacuri.

În acest fel, noi dorim cu sinceritate ca următoarele capitole, ce-l vor duce pe cititor înapoi într-un timp cumplit, îmbibat de spiritul antagonismului, să fie apreciate pentru semnificaţia lor duhovnicească, şi nu socotite plictisitoare pentru exteriorul lor istoric sau conotaţiile politice inculcate ulterior de generaţiile de cercetători păruţi ortodocşi sau atei ai trecutului. Tragedia şi biruinţa batakiană are un miez duhovnicesc covârşitor, în privinţa atât a nevoinţei legendare a populaţiei din Batak, cât şi a surpării misterioase a călăilor ei – miez care poate fi exprimat într-o singură frază: cât de înfricoşător este a trăi fără de Dumnezeu şi împotriva sfintelor şi aleselor Sale porunci din Evanghelie (referitor la asupritori) şi cât de mângâietor este a muri, atunci când moartea este însoţită de fidelitate neclintită faţă de Domnul nostru Hristos şi credinţa Sa mântuitoare – Sfânta Ortodoxie !

Noi vom îmbina aceste menţiuni cu nota că descrierea vieţii şi mucenicia Noilor Mucenici de la Batak prezentate constituie o transpunere aproape întocmai a memoriilor lui Anghel Goranov, fiul conducătorului răscoalei din Batak din 1876, Petru Goranov, şi astfel poartă în mod inevitabil evaluarea autorului lor a evenimentelor descrise, care este, nu arareori, mai degrabă expresivă din cauza participării directe a lui Anghel Goranov la ele, şi vecinătatea istorică cu timpul şi faptele relatate. În ciuda acestui fapt, compilând istoria Noilor Mucenici de la Batak, noi am adăugat selecţiile noastre la relatarea dlui Goranov, cea din urmă fiind – în comparaţie cu celelalte surse disponibile – probabil singurul text în care evenimentele sunt expuse într-o lumină creştină şi de către un martor ocular. Celelalte lucrări istorice binecunoscute legate de masacrul de la Batak sunt prezentate fie în cadrul perspectivei şi istoriografiei pre-comuniste seculare, într-un stil încărcat de conotaţii politice, fie exuberant cu un romantism ,,revoluţionar” şi un patos socialist pentru libertate şi dreptate, în ambele tendinţe nefiind remarcate sau luate în consideraţie chintesenţa religioasă şi dimensiunile duhovniceşti ale Golgotei batakiene.

 

Batak-ul secolului XIX din punct de vedere geografic, istoric şi duhovnicesc[78] 

Potrivit tradiţiei existente şi unor monumente istorice, satul Batak a fost întemeiat după convertirea forţată la islamism a satelor din regiunea Chepino (regiunea Velingrad din ziua de astăzi). A fost întemeiat de refugiaţii care vroiau să păstreze credinţa strămoşilor lor şi se ascundeau prin păduri până când s-au sfârşit fărădelegile şi violenţa împotriva credinţei lor. Localitatea Batak corespundea intenţiilor şi dorinţelor refugiaţilor, ce căutau să se ascundă de ienicerii din acele vremuri. Satul a fost construit pe ambele maluri ale râului Stara reka (Râul Vechi), la picioarele marelui pisc rodopian Karluk într-o vale neregulat alungită, înconjurată de următoarele creste: Petrovo bârdo[79], Kâneva borika[80], Tsaryuv komin[81], Kadino bârdo, [platoul] Sfântului Gheorghe, Piskilneva skala[82], Galagonkata şi Buchete, dintre care unele formează şesuri înălţate asemănătoare podişurilor: Ivanova livada[83], Ilinova livada, Lenishtata[84], Sayata[85] etc. În partea de sud-vest a acestei văi se ridică marele masiv muntos Semeralan, care se uneşte cu Muntele Rila; şi la nord-est stau povârnişurile semeţe acoperite cu codri ale Pirinului (o localitate din zona oraşului Peştera, pe atunci sat), peste care curg Râul Vechi şi Râul Karluk.

Toate aceste dealuri şi văi erau acoperite cu fagi bătrâni, uriaşi şi alţi copaci ce cresc în munţi, care slujeau drept gard natural şi reprezentau un avantaj fantastic pentru a ascunde pe cineva de năvălirile feroce ale otomanilor. Pe tot cuprinsul celor mai multe dintre ele şi în multe alte locuri din jurul satului există ruine ale vechilor cetăţi, mânăstiri, biserici şi pământuri sfinţite, dintre care multe au fost probabil distruse de bulgarii turciţi, odinioară creştini, la ordinul lui Hassan-hogea, conducătorul convertirilor din regiunea Chepino în secolul al XVI-lea, potrivit mărturiei preotului Meftodie Draginov[86].

Istoria nu a stabilit încă cu mai mare precizie când a luat naştere cu exactitate Batak-ul şi care este originea numelui său. Cel mai timpuriu document scris – inscripţia de pe fântâna din Mânăstirea ,,Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu” din Kritchim, pe care cineva poate citi numele batakienilor care au ridicat-o: Atanas, Velyu, Tenyu şi Ghero – datează din 1592. Una din ipoteze este că numele de Batak a fost dat satului din pricina lacului situat la o distanţă de jumătate de oră de mers către nord-vest. Sătenii obişnuiau să-l numească ,,mlaştina”, pe câtă vreme turcii l-au numit ,,göl”[87] sau ,,batak”[88], deoarece cea mai mare parte din el era acoperită cu rădăcini împletite de vegetaţie deasupra apei, şi fiind el însuşi năpădit de rogoz, papură şi iarbă. Mulţi care nu cunoşteau localitatea s-au afundat cu caii lor până la fundul lui.

Există, de asemenea, altă ipoteză, potrivit căreia primul nume al sătucului fusese Batevo, de la ,,fratele mai mare (бате)”. Se pare că era numit aşa dinadins fie de către refugiaţi, fie chiar de bulgarii turciţi cu forţa din satele din regiunea Chepino, pentru că acest nume exprima supremaţia morală a fraţilor lor, care erau în stare să păstreze credinţa strămoşilor lor[89]. Mărturie pentru acest nume este dată în valorosul letopiseţ din secolul al XVII-lea al preotului Meftodie Draginov.

La început, întemeietorii satului Batak au trăit în relaţii blajine cu fraţii lor după trup islamizaţi, şi în ciuda diferenţelor extrem de mari dintre religiile lor, ei au menţinut şi preţuit rudenia lor reciprocă vreme îndelungată. Dacă un bulgar musulman ar fi vizitat Batak, el ar fi mers direct şi ar fi stat în casa al cărui proprietar purta numele neamului său. Dar pe măsură ce a trecut timpul, aceste legături de rudenie şi relaţii frăţeşti s-au schimbat. Diverşi hogi, care călătoreau neîncetat în mijlocul populaţiei bulgare turcite, i-au silit, sub ameninţarea cu pedeapsa, să abandoneze tradiţiile, deprinderile, dispoziţiile şi cântecele lor, pe care le păstrau încă pomacii.

Astfel, încetul cu încetul, ei şi-au uitat trecutul, s-au obişnuit cu prezentul şi au ajuns să trăiască în cadrul ideilor mărginite ale noii lor credinţe, începând să-şi trateze rubedeniile de odinioară din Batak mai întâi cu răceală, şi în ultimul timp cu animozitate. Aceste relaţii s-au agravat chiar mai mult când s-au iscat controverse între ei cu privire la pădurile, izlazurile şi pajiştile din preajma lacului amintit mai sus. Asemenea conflicte aveau destul de des urmări sângeroase.

Sătenii din Batak s-au văzut înconjuraţi din toate părţile de duşmani personali şi de moarte. În afară de aceasta, le-a fost adus un alt afront. Aproape întreg Muntele Rodopi a fost împărţit în păşuni separate, din care cele mai multe au fost date în trecut – pentru unele servicii aduse primilor sultani – neamului primitiv şi cumplit al yorucilor[90], care au început să folosească ei înşişi păşunile pentru creşterea oilor. Şi ei au început să asuprească populaţia Batak-ului.

După războiul din Crimeea, s-au ivit alţi ,,iubitori de sudoare creştină” (după expresia lui A. Goranov) din partea centrală a Macedoniei. Yoruci, tâlhari de drumul mare şi pomaci[91] au traversat toate drumurile din jurul satului, iar oamenii din Batak nu au îndrăznit să se arate în curţile lor. Înşişi autorităţile locale, constând din câţiva zapcii la bastioanele munţilor, situate în apropiere de drumul către Dospat şi supuşi beiului din Dospat, i-au tolerat pe jefuitori[92].

Bărbaţii din Batak erau oameni voinici, robuşti, puternici, iuţi şi curajoşi. Bărbăţia lor devenise proverbială pentru satele din împrejurimi. Tenacitatea şi răbdarea lor sunt ilustrate în mod grăitor în următorul caz din viaţa reală: voievodul[93] batakian Todor Banchov (1814-1877), care obişnuia să urmărească bandele turce de prădători, fusese rănit. Todor se ascundea în casa fratelui său Petru Banchov, când mai mulţi zapcii au dat buzna în casă, au scotocit-o şi, negăsindu-l pe voievod, s-au apucat să-l tortureze pe fratele lui. Pentru a scăpa de tentaţia de a-l trăda, Petru s-a prefăcut că este mort. Ei l-au bătut fără milă, i-au împuns trupul şi i l-au străpuns cu ace, însă el nu a dat nici cel mai mic semn de viaţă. Atunci, ca să se încredinţeze mai tare de moartea lui, călăii bestiali au luat aşchii de pin, le-au înfipt sub unghiile picioarelor lui Petru şi le-au dat foc. Unghiile, carnea şi sângele au început să sfârâie din pricina flăcărilor ce ieşeau din aşchiile de pin, dar acest batakian, cu voinţa sa puternică a suferit toate chinurile, înăbuşindu-le şi rămânând, ca înainte, ca un leş nemişcat şi ţeapăn. El s-a mişcat abia când a fost pe deplin sigur că zapciii părăsiseră casa lui !

Traiul oamenilor din Batak era patriarhal. Capul unei familii îşi păstra autoritatea asupra fiilor maturi şi căsătoriţi, de asemenea, chiar până la moartea sa. Administrarea proprietăţilor şi afacerilor, sau – în graiul local – ,,păstrarea pungii”, era exercitată pe rând, potrivit voii capului familiei. Împărţirea averii era făcută de tată până la moarte. Structura caselor era din piatră, cu două etaje, primul etaj fiind destinat de obicei încăperilor pentru vite. Se obişnuia ca în casa unei familii să trăiască laolaltă 25-40 persoane, fii şi nepoţi deopotrivă.

Sătenii din Batak erau uniţi. Deoarece ocupaţia tuturor era aceeaşi şi obositoare, ei se adunau în grupuri, făceau gatere în munte şi lucrau împreună. Laolaltă, ei ar fi făcut munca pentru fiecare membru al unui asemenea grup, care avea îndatorirea de a asigura hrana necesară pentru o zi. Dacă un om ar fi fost bolnav sau din alte motive de iertat nu ar fi putut să-şi îndeplinească munca, tovarăşii săi ar fi ales în locul lui pe altcineva dintre ei care să facă treaba. Acest lucru s-ar fi făcut gratuit şi era considerat un ajutor frăţesc dat omului suferind, care nu era obligat să întoarcă ajutorul.

Acest sentiment frăţesc şi ajutor reciproc se manifestau şi în alte feluri de activităţi, unde nu existau asemenea asociaţii de muncă cu legături morale. Dacă un om începea să construiască o casă sau un hambar, sau alt fel de clădire, atunci fiecare rudă a sa sau cunoştinţă apropiată se socotea obligată să-i împrumute căruţa pentru o zi, două sau trei, ca el să poată transporta materialul din piatră pentru ziduri, ţigla pentru acoperiş, grinzile şi alte materiale de lemn din pădure, necesare pentru construcţie. Şi când clădirea era terminată, soţiile şi fetele din împrejurimi – aşa cum era obiceiul – ridicau plăcile pe acoperiş. În acelaşi fel, dacă un om dorea să transforme un teren nelucrat într-un ogor, atunci – împreună cu rudele şi prietenii săi – o mulţime de fete şi femei din zonă se adunau pentru a da un ajutor benevol; şi în schimbul muncii lor, primeau doar partea zilnică de hrană. La fel se întâmpla cu secerişul, cositul, strângerea fânului, munca cu albinele, plivitul şi aşa mai departe.

Comparativ cu alte regiuni, sentimentul naţional al populaţiei din Batak era păstrat într-o măsură mai mare. Viaţa lor, izolată în străfundul vastelor lanţuri muntoase, unde cineva putea vedea doar aviditatea jefuitoare a turcilor, a menţinut şi hrănit probabil acest sentiment în taină în adâncul inimilor lor. Datorită împrejurărilor în care erau apăraţi de contactele neîntrerupte cu musulmanii şi datinile şi sărbătorile lor, care în altă parte aveau un impact corupător asupra moralei bulgare de altădată, sătenii din Batak îi priveau pe necreştini întotdeauna cu ostilitate. Ei îşi exprimau mai liber scârba faţă de credinţa lor, pe care o socoteau un lucru de ocară şi josnic. Şi împreună cu aceasta, batakienii îşi exprimau dorinţa arzătoare de a fi eliberaţi de jugul musulman – dorinţă arzătoare care, în paranteză fie spus, nu era limpede şi distinctă, şi se încheia cu suspine adânci.

Acum haideţi să aruncăm o privire asupra a cum arăta Batak-ul în prima treime a secolului XIX în ochii monahului rus Partenie[94]: ,,Ieri seară, noi am ajuns în satul Batak. Preotul satului ne-a primit cu căldură în casa sa şi ne-a oferit un ospăţ într-un mod cât se poate de plăcut. El a ţinut să ne întrebe diverse lucruri şi îndeosebi despre Rusia şi credinţa rusă. Apoi a zis: ‘Acum, nu vă voi lăsa să părăsiţi acest loc până când nu voi găsi pentru voi tovarăşi de călătorie, pentru că drumurile aici sunt destul de primejdioase. Aţi putea merge vreme de două zile şi să nu întâlniţi nici un sat, afară de un singur han – peste tot numai păduri, lanţuri muntoase şi sălbăticie, înţesate de tâlhari albanezi, care omoară adesea. În vara aceasta au ucis doi monahi’. Noi i-am mulţumit şi ne-am odihnit după masă.

De dimineaţă am mers la biserică şi am slujit utrenia cu ceasurile. Biserica este mare, făcută din piatră şi are un perete înalt de stâncă. Iconostasul este minunat şi are unele icoane de preţ – greceşti – vrednice de laudă. În toate călătoriile mele, am văzut arareori astfel de biserici. Zugravul bisericii a fost un monah aghiorit. Toate cărţile de aici sunt bisericeşti, tipărite la Moscova. Veşmântăria este foarte frumoasă. În biserică sunt o mulţime de candele la icoane şi 5 candelabre de cristal. Ne-am desfătat o vreme cu înfăţişarea ei şi i-am mulţumit preotului pentru marea sa purtare de grijă.

În Batak sunt cam 300 case, de obicei din lemn, făcute din scânduri, acoperite cu căpriori şi şipci. Multe case au două etaje. Satul este bulgar, dar se aseamănă în întregime cu satele ruseşti. Cum iarna aici este friguroasă, nu există deloc livezi. Preotul ne-a oferit doar pâine de grăunţe de orz. I-am cerut pâine de grâu, sau de secară, dar el a spus: ‘În afară de pâine de grăunţe de orz, nu am nici un fel de pâine; nu există nici un alt fel de pâine în tot satul. Noi frământăm doar pâine de grăunţe de orz şi este greu a ne procura orice altceva. Aţi văzut ce munţi avem. Este greu chiar pentru un singur om să-l traverseze. De altfel, nu avem nevoie de alte feluri de pâine, deoarece de când ne-am născut, noi ştim doar acest fel de pâine şi credem că aceasta este cea mai bună pâine pe care o poate face cineva vreodată’.

Am mâncat împotriva voinţei noastre. Femeile iubitoare de străini ne-au adus multă pâine pentru a avea în călătoria noastră, deoarece – după spusele lor – nu vom găsi nici o alta vreme de două zile. Noi am luat ceea ce puteam lua şi ceea ce era în plus am dat preotului. Nu departe de Batak am putut vedea alt sat bulgar. Odinioară, populaţia sa era creştină, dar turcii i-au convertit la mahomedanism, cu toate că ei vorbesc încă bulgara”[95].



[76] A se vedea fragmentul citat din Predică împotriva acceptării credinţei turce, de părintele Iosif Bradaty (Iosif cel cu barbă lungă).

[77] Pentru mai multe informaţii despre acest subiect, a se vedea Todor Balkanski, Osman Nuri Efendi, marele pomac printre bulgari. Schiţă biografică aniversară, Veliko Târnovo, 1997, în limba bulgară.

[78] Datele istorice cuprinse în acest capitol introductiv al cărţii lui A. Goranov pot fi imprecise în unele privinţe, deoarece din vremea în care au fost scrise s-au făcut descoperiri noi, care au dezvăluit detalii ale istoriei timpurii a satului Batak şi a primilor săi locuitori, necunoscute la sfârşitul secolului XIX.

[79] Cuvântul bulgar бърдо (burdo) este utilizat pentru deal, creastă etc şi este întrebuinţat în general în toponimia întregii ţări.

[80] Борика, pin.

[81] Şemineul ţarului.

[82] Скала, stâncă, faleză.

[83] Ливада, pajişte.

[84] Câmpurile de in.

[85] Grânarul.

[86] Tragedia bulgarilor din regiunea Chepino este zugrăvită cel mai amplu în Letopiseţul scris de preotul Meftodie Draginov din satul Korovo, datând din 1670 şi publicată după o copie de Ştefan Zahariev în 1870. A se vedea P. Petrov, Secolele fatidice, p. 191-192 (acest autor reproduce însuşi textul istoriei potrivit lui Ştefan Zahariev, O descriere geografică, istorică şi statistică a regiunii Kaaza Tatar-Pazardzhik, Viena, 1870, p. 67-68).

[87] Se pronunţă ‘giol’, însemnând ‘lac’.

[88] Însemnând ‘mlaştină, baltă’.

[89] Aici, cititorul ar trebui să ţină seama de o trăsătură psihologică importantă a bulgarilor din Munţii Rodopi, atât creştini cât şi musulmani. Aceşti oameni considerau apostazia de la credinţa strămoşilor lor ca fiind cel mai rău şi cel mai ticălos lucru (cel puţin în trecut). Drept urmare, un creştin care adera în mod strict la preceptele credinţei sale era foarte stimat printre compatrioţii săi musulmani din acest munte. Cu toate acestea, în zilele noastre, acesta este cel mai mare obstacol psihologic pentru un musulman, care are respect pentru credinţa creştină ortodoxă, pentru a îmbrăţişa creştinismul, chiar dacă el este convins de adevărul şi obârşia dumnezeiască a credinţei noastre.

[91] Bulgari musulmani. Alte denominaţiuni ale bulgarilor musulmani: Ahrian, Poganets, Marvak, Poturnak (ultimul cuvânt înseamnă literalmente om turcit).

[92] A se vedea de asemenea Dora Panayotova, Moralitatea instituţiilor orientale, http://www.victorianweb.org/history/dora/dora27.html

[93] Voivod (ortografiat de asemenea vajda, vojvod, vojvoda, wojwod, wojewoda, voivode, voivoda, Voievod, în rusă şi bulgară: воевода, voyevoda) este un termen de etimologie slavă care indică un comandant militar, literalmente, un conducător războinic (de la ‘voi’, plural ‘voie’ – războinic(i), şi ‘voditi’ – a conduce). Mai târziu, termenul a ajuns să indice cârmuitorul unui ţinut. Cu toate acestea, în Bulgaria aflată sub jugul otoman, un voievod era un bărbat brav, conducător al haiducilor – tâlhari de drumul mare, care se angajau să-i apere pe creştinii ce pătimeau (şi chiar pe musulmani) de nedreptatea pe care le-o pricinuiau diverse oficialităţi şi funcţionari corupţi, să-i răzbune pentru rudele masacrate etc.

Cei mai distinşi voievozi din Rodopi sunt Anghel şi căpitanul Petko. În suferinţa de veacuri a populaţiei rodopiene, mulţi astfel de eroi naţionali apăreau ca protectori, care pe urmă erau lăudaţi în cântece naţionale (formând chiar un gen separat de poezie naţională: cântecele despre haiduci). Probabil, cineva ar putea vedea o asemănare între ei şi legendarul Robin Hood din istoria engleză. A se vedea, de asemenea: http://www.answers.com/topic/haiduc?method=8. Termenul voivod este adesea (deşi impropriu) tradus în engleză ca ,,duce” şi viceversa.

[94] Note de călătorie ale autorilor ruşi în traducere bulgară, Sofia, 1986, p. 190-191.

[95] Foarte probabil Yeni-mahala (turcescul pentru Noul Cătun). Satul va fi menţionat mai departe în istorisirea noastră, deoarece populaţia sa bărbătească a luat parte activă la primul mare masacru din Batak.