Mergând pe urmele Noilor Mucenici ai Bulgariei

Noii Mucenici ai Batak-ului

de părintele Eftimie Hinov

 

,,Războiul sfânt” şi insurecţia

 

În multe dintre manifestările sale, înăbuşirea insurecţiei din aprilie are caracteristicile distincte ale unei persecuţii religioase evidente. Cazurile în care, pentru a rămâne în viaţă, creştinii bulgari au recurs la a primi islamismul, nu au fost unul sau două în istoria bulgară a secolelor XIV-XIX[43]. Precum am arătat în capitolul anterior, tuturor creştinilor, chiar şi copiilor le era clar că hotarul dintre asupritori şi asupriţi urmează linia care desparte cele două credinţe: creştină şi islamică. Această idee ne este sugerată nu numai de izvoarele istorice la care ne vom referi mai jos, ci şi de însuşi cursul cuceririi islamice, conturat în primul rând de urmele de sânge lăsate în urma sa. Jihadul sau războiul sfânt al musulmanilor împotriva nemusulmanilor este legat în mod inseparabil de pătimirile tuturor naţiunilor creştine din Balcani vreme de secole.

,,Islamismul, o religie născută în pustie, a creat jihadul şi rămâne definită de jihad, cel mai important concept al său pentru restul lumii. Prin jihad, islamismul a apărut ca o ideologie cvasi-religioasă a imperialismului cultural şi politic care nu cunoaşte nici un hotar natural pentru el însuşi. Spre deosebire de teoria ‘războiului drept’ care îşi are obârşia în gândirea creştină, care s-a dezvoltat într-un concept secular introdus în legile şi codurile internaţionale ..., jihadul este prin natura sa religios, ca şi politic: gândirea canonică islamică nu separă cele două domenii”[44].

Iată de ce o privire mai atentă la asupritorii însetaţi de sânge ai insurecţiei din 1876 ne va permite în mod necesar să vedem în persoanele lor, împreună cu tâlharii şi ucigaşii rayah-ilor nesupuşi, pe mândrii ,,luptători” ai ,,războiului sfânt” islamic – jihadul. Şi este greu de găsit altă explicaţie religioasă şi morală pentru faptul că tocmai autorităţile otomane au încurajat masacrele acordând promovări celor care s-au distins în acest ,,război” şi pedepsindu-i pe funcţionarii care nu au fost atât de zeloşi în măcelărirea creştinilor[45]. Pe de altă parte, distingem temeiuri pentru o asemenea observaţie în convertirile numeroase la mahomedanism din acelaşi an 1876, ca şi în răpirea fecioarelor şi copiilor pentru haremuri şi pentru vinderea în pieţele de sclavi, fără îndoială după islamizarea corespunzătoare şi cu forţa, în primul caz.

Ciocnirea dintre creştinii răsculaţi şi cei în mare parte nerăsculaţi pe de o parte, şi musulmanii înfuriaţi pe de altă parte, are încă o dimensiune importantă. Imperiului Turc i-a fost dat să guste dinainte din sfârşitul său apropiat. Pentru conştiinţa musulmană plină de sine, pierderea teritoriilor bulgare şi îndeosebi a rayah-ilor muncitori este o dublă lovitură: în primul rând, asupra bunăstării ocârmuitorilor, şi în al doilea rând, asupra mândriei islamice de nestăpânit a unei ,,rase” care se consideră pe sine a fi cuceritoare a necredincioşilor şi răsplătită de Allah cu putere asupra lor, asupra ţărilor, bunurilor şi chiar vieţilor lor – de care, până atunci, a dispus nestingherită.

Pierderea câtorva războaie cu Rusia şi Austria, succesul mişcărilor de eliberare naţională din Serbia şi Grecia – pentru conştiinţa musulmanului din Balcani a acelui timp, o asemenea reîmpărţire a puterii era profanatoare, deoarece potrivit islamului acele ţări, împreună cu populaţiile lor, care au fost odinioară date de Allah ,,dreptcredincioşilor”, sunt proprietatea lor legitimă întru toţi vecii prin ,,hotărâre divină”. Din punctul de vedere al Coranului, eliberarea necredincioşilor de legea islamică este un păcat de neiertat – păcatul de a te împotrivi lui Allah şi vicarilor săi: Mahomed, califii, sultanii turci. Pedeapsa pentru un astfel de păcat este doar una: moartea cumplită.

Iată motivul pentru care ,,modernizarea” Imperiului Otoman Islamic, realizată sub presiunea politică, diplomatică şi nu în ultimul rând economică a Apusului ,,necredincios”, a cauzat de asemenea o înteţire a împilării nemiloase a creştinilor ortodocşi din Balcani. Ştim ce orori s-au născut din mândria satanică rănită în istoria omenirii, când s-a unit cu instinctele mârşave şi cruzimea primitivă. Exact aşa s-a întâmplat după efortul neizbutit şi naiv al creştinilor bulgari, care au pătimit veacuri la rând fără o adiere de uşurare, până la deznădejde, jugul islamic.

Asemenea unei viituri tulburi, musulmanii feroce s-au năpustit asupra răsculaţilor şi, mai mult, asupra satelor bulgare paşnice. Începutul jihadului din 1876 a fost descris astfel de corespondentul francez Ivan de Woastyne:

,,Populaţia din satele turceşti, ca din toate satele din întreaga lume, este alcătuită din bărbaţi şi femei, singura diferenţă fiind că dacă în ţara noastră bărbaţii muncesc din greu, aici ei nu fac nicidecum aşa ceva şi rivalizează între ei doar cu a trimite femeile la câmp, motiv pentru care din căruţa mea înaltă am putut vedea numai femei pe câmpurile din împrejurimile satelor turceşti; ele se opreau din lucru numai pentru a-şi acoperi feţele cu vălurile lor. Iar bărbaţii, cu picioarele încrucişate la uşile colibelor lor, fumau tutunul local fin. Iată cum merg lucrurile tot anul, şi în vreme de iarnă din nou femeile sunt cele care muncesc în hambare şi acasă.

Dar dacă se iveşte chemarea la război, lucrurile se schimbă cu desăvârşire. De îndată, cineva scoate din moschee un steag vechi. În fiecare sat, steagul este dus de bărbatul care, datorită faptelor lui vitejeşti din trecut, deţine titlul de căpetenie. El este urmat de imami, care strigă în gura mare versete din Coran, al căror înţeles religios este ‘haideţi să pornim împotriva necredincioşilor’, dar a căror semnificaţie reală este ‘o chemare la jaf şi distrugere”. Printre altele, aceste făgăduinţe ademenitoare sunt necesare pentru a scoate leneşii fanatizaţi din inerţia lor crasă.

După aceea, satul este plin de însufleţire, vechile arme sunt lustruite, cremenii vechilor muschete sunt reînnoite, lamele late ale iataganelor sunt ascuţite, şeile sunt reparate; atât femeile, cât şi copiii se pun pe treabă: acolo va fi pradă şi este important ca ei să ajungă primii; ghiaurii vor fi măcelăriţi şi cel care varsă mai mult sânge va avea dreptul să aspire la primul loc în sat”[46].

Pregătirea pentru ,,jihadul” apropiat cuprinde nu numai populaţia musulmană adultă. Iată cum arăta chiar în ajunul ,,războiului sfânt”: ,,Am intrat în sat. Nu cunosc nici numele acelui sat, nici nu-mi pot imagina acum care este ori unde este. Avea, precum au toate satele turceşti, o mână de cocioabe acoperite cu fân de secară cu nuiele încrucişate deasupra lor, cu ogrăzi nesfârşite împrejmuite cu garduri de nuiele joase şi având din belşug copaci frunzoşi şi buruieni înalte şi unghere aride. (...) Cam 50 de turci: bătrâni, tineri şi copii erau aşezaţi în cerc pe iarba verde din piaţa (satului). Fiecare dintre ei aveau în mâini diverse arme: unii aveau cuţite lungi ascuţite, drepte sau încovoiate, alţii aveau muschete lustruite şi pistoale, alţii aveau gloanţe turnate. Toţi erau ocupaţi cu aceste arme mortale ...

Chipurile lor sălbatice aveau expresii sinistre şi când au reperat căruţa care se apropia, au încetat cu toţii să lucreze şi şi-au aţintit ochii, care erau plini de răutate şi răzbunare, asupra mea. M-am gândit că Osman (căruţaşul) m-a adus aici în chip viclean, ca eu să devin prima victimă a fanatismului lor ... Mai mulţi oameni au venit către căruţă şi au flecărit cu Osman o vreme. Mi-am închipuit că l-au întrebat dacă eu nu veneam din satele năpăstuite. Probabil, el i-a liniştit, fiindcă ei i-au urat sa’adetlen (,,Toate cele bune !”) şi s-au întors la mulţime. Am întâlnit pentru ultima dată ochii acelor fiinţe însetate de sânge şi mi-am văzut de drum. Vai ! Aceştia erau viitorii başbuzuci[47], care aveau să sporească gloata lui Tosun-bei. În această gloată era prevestită soarta Klissourei”[48].

Participanţii la jihadul împotriva ,,necredincioşilor” nu erau numai bărbaţi, ci şi femei şi chiar copii. Haideţi să ne amintim experienţa autorului Memoriilor răscoalelor bulgare, Zaharia Stoianov, din donjonul troian: ,,Întreaga zi până în amurg, nu rămânea nici măcar un başbuzuc care să nu fi aruncat o privire prin ferestruica (celulei) şi să nu-şi fi vărsat veninul asupra mea. Unii obişnuiau să-şi scoată pumnalele pe jumătate arătându-le lama – gresată cu ulei de măsline – adăugând în acelaşi timp că la noapte capul meu se va rostogoli pe plaja din apropierea râului Ossam; alţii rosteau blasfemii la adresa sfintei cruci, credinţei (creştine), poporului (creştin) şi a tot ce este sfânt; încă alţii cugetau la cum voi fi ucis şi ce utilizare vor da capului meu.

‘Eu am un câmp cu pepeni galbeni, aşa că-i voi cere lui binbaşi[49] să-mi dea capul lui, ca să-l pot străpunge cu o ţeapă în mijlocul ogorului meu pentru a alunga păsările’ – spunea un başbuzuc peste 40, ai cărui ochi arătau ca o călimară uscată. ‘Fără îndoială, capul lui nu va fi retezat de mine sau de tine, ci de cu totul altcineva’, a replicat alt başbuzuc. Multă vreme, Hasan-aga (binbaşi al başbuzucilor) a vrut să-l înveţe pe băieţelul său cu gustul sângelui, ca să-i dea pâinea în mâna sa din tinereţe – ca acest rebel să fie partea sa. ‘Nu sunt de acord cu aceasta !’, a replicat tăios alt başbuzuc. ‘Sunt atât de mulţi viteji însetaţi de sângele duşmanului, încât ar fi o nedreptate a avea preferinţă pentru copiii mici’ ”[50].

În timpul masacrelor armene din 1915 din statul Tinerilor Turci, ,,femeilor turce li se dădea hangerul (hanjar) pentru a da lovitura finală armenilor muribunzi, ca să dobândească trecere înaintea lui Allah că au ucis un creştin”[51]. ,,Femeile turce îl scuipă pe cel care este condamnat la moarte şi îl bat strigând ‘ghiaurule !’ Copiii turci apucă picioarele (‘necredinciosului’ spânzurat) şi îl răsucesc încoace şi încolo în ştreang. Am văzut acestea cu propriii ochi”[52].

Conştiinţa războiului religios era inerentă chiar pentru musulmanii de rând, care au participat la masacrele din 1876, după cum putem vedea din istorisirea lui Ivan de Woastyne: ,,’După Serbia, vine rândul Rusiei’, îmi spunea un turc bătrân din Plovdiv. ‘Apoi vin Austria, Germania şi Franţa’. ‘Ce părere ai despre englezi ? Ce aveţi de gând să faceţi cu ei ?’ ‘Ei ne ajută; îi vom lăsa în pace. În plus, ei ne-au făgăduit că se fac musulmani’. Astfel de zvonuri circulă printre oameni. Indiferent cât de des repet, tot nu ar fi îndeajuns să spun că fiecare musulman care s-a înrolat în armată a luat calea războiului sfânt împotriva necredincioşilor, pe care – potrivit Coranului – trebuie să-i ucidă fără milă”[53].

 

* * *

 

Miezul religios şi rădăcinile persecuţiei creştinilor bulgari din 1876 sunt dezvăluite de asemenea într-un mod concis, dar totodată cuprinzător de F. Bianconi, în cartea sa Chestiunea răsăriteană elucidată, sau Adevărul despre Turcia:

,,Un război sfânt este dus în Balcani în aceste zile. Ura religioasă îi animă pe adepţii lui Mahomed, făcându-i atât de sălbatici şi încă mai însetaţi de sânge decât în vremea cuceririi. Înaintaşii lor au pus stăpânire pe teritoriile creştine în numele islamului şi în multe părţi ei nu se opuneau acestuia (creştinismului) deloc şi erau comparativ mai puţin cruzi decât urmaşii lor moderni. Aceşti descendenţi, dimpotrivă – considerându-i vreme îndelungată pe rayah-i ca inferiori şi robi dispreţuiţi, domnind peste ei în aceste veacuri cu singurul scop de a-i vlăgui şi a-i ţine legaţi de pământ, şi de a-i copleşi cu toate felurile de biruri şi corvoadă, interzicându-le să poarte orice tip de armă, ţinându-i deoparte de orice funcţie guvernamentală, silindu-i să vorbească doar în turcă în relaţiile cu stăpânii şi ocârmuitorii lor, nepermiţându-le nicicând şi sub nici o formă să depună mărturie în instanţă nici măcar împotriva celui mai neînsemnat dintre musulmani, întemniţându-i fără nici un temei sau dovadă, jignindu-i pe cât de mult vroiau în faţa soţiilor şi fiicelor lor – au mers până acolo încât să-i socotească proprietatea lor şi dispreţuind pentru purtarea lor smerită şi supusă şi sărăcia lor extremă. (...)

Având o asemenea dispoziţie şi o astfel de înţelegere declarată a stării de înrobire a creştinilor şi îndeosebi a rayah-ilor – stare pe care ei (musulmanii) o socotesc atât justă, cât şi firească, făcându-i întruna să le fie teamă la simpla lor privire –, cum să evite cineva să gândească că ferocitatea lor latentă a fost extrem de sporită de rezistenţa răscoalelor din Herzegovina, de războiul pe care supuşii lor, sârbii, l-au dus împotriva lor, de îndrăzneala rayah-ilor de a pune mâna pe arme şi a se elibera din robia lor şi de a evada din aservirea în care copiii neînfricaţi ai profetului obişnuiau să-i ţină, domnind peste ei mai bine de 400 de ani ? Din acest motiv, războiul pe care l-au pornit este declarat a fi sfânt şi prin urmare exterminator. Ulemele, muftiii, mullahii, dervişii[54] – toţi aceşti preoţi musulmani, indiferent cărei categorii aparţin, sunt alături de ei şi îi încurajează cu prezenţa lor şi, după cum poate fi cazul, cu tâlcuirile pe care sunt capabili să le extragă din preceptele Coranului.

Dar în ciuda faptului că religia lor le impune datoria războiului, poruncind nimicirea rasei necuvioase – inamicul semilunii –, aceasta este departe de a fi singurul imbold care agită aceste mase fanatice, sălbatice şi primitive. Nu ! Răscoala rayah-ilor, a acestor fiinţe pe care ei le considerau vrednice de dispreţ de atât de multă vreme, nu are în sine capacitatea de a-i împinge către astfel de atrocităţi inimaginabile, cu excepţia atrocităţilor care erau săvârşite în decursul primilor ani ai erei creştine. Imboldul puternic, imboldul care are puterea de a transforma aceşti oameni în brute sălbatice şi însetate de sânge, este că ei văd că propriul lor popor este în declin, astfel că ei sunt siliţi să se apere împotriva loviturilor rayah-ilor neînsemnaţi, fiind conştienţi că poziţiile lor se clatină, că belşugul vieţii pe care şi-au însuşit-o pleca acum pe nesimţite, şi în scurt timp se va întoarce în mâinile adevăraţilor lor stăpâni.

Viitorul îi umple pe ei – poporul leneş şi needucat, care nu ştie nimic şi crede că munca fizică este umilitoare şi nepotrivită chiar pentru un agha sau chaoush[55] – de teamă, fiindcă văd că în curând vor trebui să părăsească ţinuturile cucerite de înaintaşii lor şi să renunţe la regiunile bosniace şi bulgare aşa cum au renunţat la pământurile Transilvaniei, Valahiei, Moldovei, Serbiei şi Greciei. Cu toate că ei sunt poporul puternic care sunt: aleşii profetului, adevăraţii oameni, care cred cu tărie în preceptele cărţii lor sfinte şi sunt încredinţaţi de superioritatea lor asupra celorlalte popoare, sunt siliţi să fugă la atacul violent al civilizaţiei sacrilege a câtorva popoare, necuvioase şi inferioare rasei lor !

Cu alte cuvinte, aceasta face furia lor de nestăpânit: ei jefuiesc, masacrează, spintecă şi transformă în cenuşă cu mare bucurie. Îndemnaţi orbeşte de orgoliul lor rănit şi de instigările sfinţilor lor muftii care le sugerează că ghiaurii sunt singurii vinovaţi de nenorocirile care s-au abătut asupra lor şi că necredincioşii se pregătesc să pună mâna pe bunurile lor, aşa cum fraţii lor, ghiaurii, au făcut deja în vremurile de mai înainte cu vechile provincii otomane, turcii vor lupta până la ultima picătură de sânge, după ce vor fi căsăpit cu bucurie aceşti bulgari obidiţi – dezarmaţi, intimidaţi, dezbinaţi şi din păcate ... fricoşi”[56].

Este un fapt istoric că perioadele de răscoale şi răzvrătiri din Imperiul Otoman sunt legate în mod inseparabil de islamizările mai mult sau mai puţin considerabile ale populaţiei ,,necredincioase”.

,,Manifestările fanatismului şi discriminării populaţiei creştine bulgare sporesc în decursul războaielor prelungite pe care statul otoman le duce cu statele creştine europene. Tocmai în acest timp, populaţia bulgară şi alte populaţii nemusulmane subordonate devin o supapă sui generis pentru armata otomană care a suferit o înfrângere sau s-a confruntat cu o rezistenţă puternică din partea statelor creştine. Activităţile armatei otomane, rareori înclinate către controlul chiar al propriului teritoriu, după anii ’40 ai acestui veac (secolul al XVII-lea) se unesc cu interesele politice ale autorităţilor centrale pentru a asigura o creştere mai sigură (a forţelor armate) în timpul campaniei întreprinse în îndepărtatul Vest, Nord şi Sud. Tocmai în acea vreme, constrângerea şi asupririle nemusulmanilor devin mai intense ca niciodată, sfârşitul fiind incorporarea celor din urmă în islam. Nu este întâmplătoare islamizarea în masă a părţi considerabile din populaţia bulgară din Munţii Rodopi corelată întru totul cu asediul prelungit al Cretei şi războiul – proclamat ca ‘sfânt’ – al Imperiului Otoman cu Veneţia (1645-1669).

Pentru aceasta depun mărturie ambele surse (istorice) interne şi datele statistice generalizate ale schimbărilor sincrone considerabile în numărul populaţiei creştine din această regiune. (...) Islamizarea în masă a populaţiei bulgare locale (adică, creştin ortodoxe) şi a altor populaţii nemusulmane este practicată de asemenea ca o măsură de reprimare sui generis după răscoale şi insurecţii, exemple furnizând o serie de evenimente din regiunile Macedoniei şi regiunea Debar, din Bulgaria de nord-vest la înăbuşirea răscoalei din Chiprovtsi şi din alte părţi. Acţiuni similare sunt duse la bun sfârşit în regiuni importante din punct de vedere strategic sau greu accesibile atât din ţinuturile bulgare, cât şi din celelalte provincii balcanice ale imperiului în condiţiile fanatismului religios, clocotind mai cu seamă în timpul ’războaielor sfinte’[57].

Citatul de mai sus se referă la persecuţiile timpurii ale creştinilor bulgari, dar era diferită în 1876 conştiinţa musulmană a unui ,,război sfânt” împotriva necredincioşilor ? Iată cum se înfăţişează realitatea otomană înaintea ochilor corespondentului francez Ivan de Woastyne în Adrianopolis (în turcă, Edirne) şi împrejurimile lui, remarcată de el, cu toate că la mult timp după ,,înăbuşirea” insurecţiei:

,,Este ora 1,30 şi iată noi suntem pe cale să ajungem în cea mai importantă haltă, Chorlou. (...) Sunt singura persoană în straie europene în mijlocul acestei mulţimi, căreia i s-a alăturat o întreagă bandă de başbuzuci. Ei sunt cerchezi, înarmaţi cu săbii, pistoale, hangere şi muschete, aranjate în cingătorile lor late de piele. Ei poartă pe cap berete de astrahan. Toţi sunt îmbrăcaţi în acelaşi fel – în pantaloni care coboară în cizme şi o manta largă, strânsă la mijloc şi ajungând până la glezne. Toată îmbrăcămintea lor este gri. Gri sunt şi trăsăturile fizionomiilor lor de prădători. (...)

Dar priveşte, Edirne se zăreşte acum în depărtare cu minaretele sale. Perspectiva se schimbă. Ne apropiem de Bulgaria virtuală, nu geografică, fiindcă din împrejurimile oraşului Edirne vegetaţia devine luxuriantă. (...) Ieşim la aproape jumătate de oră depărtare de oraşul care poate fi încă zărit. Gara este înţesată de trupe regulate, care aruncă priviri curioase către başbuzucii care au ajuns la Chorlou şi au insistat cu îndărătnicie să se dea jos din car. Unii dintre ei se răstoarnă, dar aceasta nu-i face să se mişte defel pe nici unul dintre cei care stau în apropiere, pe care foarte puţine lucruri în această lume i-ar putea impresiona.

Cei trei softa[58], care merg la război cu steagul lor, fac o echipă bună cu başbuzucii. (...) Curând, ora va fi 8,30. Se înserează. Din acest motiv, softa care sunt în faţa mea se grăbesc să coboare din car, purtând steagul lor otoman, pentru a intra în oraş cu mai multă ostentaţie. Unul dintre ei începe să predice şi să convoace trecătorii care vin în calea sa. Sunt silit cel puţin pentru scurtă vreme să ascult cu atenţie glasul acestui predicator, care îşi îndeamnă auditoriul să-l urmeze în singurul război sfânt justificat declarat împotriva necredincioşilor, ghiaurilor. După cum am aflat mai târziu, în acest mod era prezentat războiul cu Serbia maselor musulmane – ca un război religios. Întâmplător, aceasta este singura coardă care a putut fi atinsă la aceşti oameni prostiţi de fanatism.

Cu toate acestea, ei greşesc extinzând ura lor vie asupra tuturor creştinilor. Aceasta este răspunzătoare pentru jafurile care sunt săvârşite pretutindeni pe unde trece armata neregulată, prădând satele creştine, şi acesta este principalul lucru care-l face pe un om să mediteze mai profund asupra următorului răspuns pe care l-am primit ulterior de la un başbuzuc: ‘Dacă ei ne înfrâng, ne vor alunga până în Asia, noi ştim asta prea bine. Dar pe unde vom trece, nu vom lăsa nici măcar un singur creştin în viaţă’”[59].

,,Aspectul neobişnuit al oraşului Edirne – scria de Woastyne cu câteva zile mai înainte – oferă doar o vagă idee a situaţiei din provincii. Arată ca şi cum bulgarii n-ar fi pătimit nicicând într-atât de mult din pricina sălbăticiilor şi privilegiilor josnice ale musulmanilor[60] pe care autorităţile le sprijină şi chiar încurajează”.

,,Fanatismul turcilor şi ura lor împotriva creştinilor, sentimente pe care le-au ascuns şi păstrat pentru sine în timpul domniei lui Mahmud-paşa, izbucnesc acum pretutindeni cu o nouă putere. Singura inhibiţie pe care turcii obişnuiau să o simtă – presiunea guvernelor străine asupra fostului mare vizir – nu mai există pentru ei. Incitaţi de uleme şi de Tinerii Turci, musulmanii se grăbesc să se scuture de umilinţa influenţei europene şi să arate că sunt independenţi, ceea ce nu prevesteşte nimic bun pentru soarta compatrioţilor lor creştini. (…) Neruşinarea acestor fanatici ignoranţi creşte pe zi ce trece. Dacă îi ascultă cineva, ar zice că sunt gata, dacă este necesar, să compare (statul lor) cu cele două imperii învecinate.

Aceia dintre turci, care sunt îndeajuns de educaţi şi inteligenţi ca să aibă cunoştinţă de declinul statului lor, nu sunt nici mai paşnici, nici mai reţinuţi. Ei pot pricepe dezorganizarea din Imperiul Otoman şi pentru ei nu există decât o singură cale de ieşire: un război până la capăt, în care ei îi vor sili pe creştini să simtă toată povara robiei. Îngrijoraţi că Europa va veni şi îi va elibera pe cei de o credinţă cu ea, ei spun: ‘Să încerce Austro-Ungaria şi Rusia să intervină în apărarea creştinilor: înainte ca armatele lor să ajungă în Bulgaria, acolo nu vor mai fi bulgari’[61].

Şi se pare că aceasta nu este doar vorbă, când vedem că musulmanii din întregul stat – copii şi bătrâni, de asemenea – se pregătesc de război, când vedem că guvernul le procură arme şi dezarmează cu sârguinţă toată populaţia creştină; când în moschei cineva poate auzi chemarea la războiul sfânt şi când hoardele înarmate de softa şi hodja vin dinspre capitală. Este suficient să ne închipuim că armata regulată a fost chemată în altă parte (aşa cum se va întâmpla din cauza războiului cu Serbia) şi aceste bande fanatizate s-au aruncat asupra bulgarilor, ultimii rămaşi fără nici o posiblitate de a se apăra, şi putem chiar să prevestim de pe acum scenele masacrelor şi măcelurilor, înaintea cărora vor păli cele din Damasc şi coşmarurile care ne-au fost date de pieirea Peruştiţei”[62].

Îngăduiţi-ne acum să cercetăm persecuţia religioasă din perspectiva ghiaurilor duşmăniţi şi masacraţi de cei ,,dreptcredincioşi”.

În conştiinţa creştinilor bulgari, vremurile tulburi au fost întotdeauna timpuri cruciale de violenţă împotriva credinţei lor, timpuri pătrunse de vitejia martiriului şi ruşinea apostaziei. Cât de profundă era această conştiinţă a unei persecuţii religioase iminente împotriva creştinilor în cugetul înaintaşilor noştri în anul în speţă, 1876, reiese din următorul exemplu din viaţa de zi cu zi a creştinilor din satul Karlukovo (astăzi, Slaveyino) din Munţii Rodopi, în ajunul răscoalei din aprilie:

,,Primăvara lui 1876 a fost înspăimântătoare ! Aflând de răzmeriţa din Panagiuriste, Peruştiţa, Batak, Peştera şi din alte părţi, autorităţile otomane din Paşmakli (Smolian) au trimis seimeni[63] în reşedinţele nahias[64] din Ahî-Chelebi, pentru a-i informa pe muduri[65] că ‘ghiaurii din Urumbelli (Rumelia sau Tracia) s-au revoltat împotriva sultanului şi a imperiului turc”. (...) Temerile (populaţiei din Karlukovo) au sporit, când au auzit că 60 dintre ei (seimeni sau başbuzuci) din Staro Selo locuiau în satul vecin Petkovo şi se pregăteau să meargă la Ahî-Chelebi (Smolian) prin Karlukovo şi de acolo către aşezările răsculate (Probabil, ei nu erau dijmuiţi de către autorităţile turce centrale). Din pricina acestor zvonuri, în noaptea de 25 aprilie (stil vechi), sătenii din Karlukovo nu au putut dormi. Dindărătul uşilor zăvorâte şi ferestrelor bine încuiate, ei îi ascultau cu inimă grea pe cei bătrâni care istoriseau întâmplări din vremurile islamizării, despre fărădelegile hoţilor de lemne, atacurile şi jaful tâlharilor ... (...) Sătenii îngroziţi săpau gropi şi ascundeau alimente, haine, obiecte de valoare. Seara, adunaţi în grupuri în casele lor, ei vorbeau despre islamizarea, măcelul şi focul iminent care-i aşteptau. Ei se ascultau unii pe alţii şi se pregăteau de pieire”[66]. 

Cunoscând experienţa tragică a înaintaşilor lor şi fiind crescuţi din copilărie cu istorisirile teribile despre atrocităţile comise de turci asupra rayah-ilor, creştinii bulgari deveniseră conştienţi de următoarea persecuţie iminentă împotriva credinţei lor strămoşeşti şi se pregăteau ...

 

* * *

 

Anul lui 1876 ! Ca şi când aceasta ar fi fost ultima şi cea mai crâncenă bătălie dintre sfânta cruce şi semilună pe pământul bulgar, de dinainte de ivirea zorilor libertăţii. ,,O sută douăzeci de sate au fost supuse următorului tratament: femeile au fost violate, copii au fost tăiaţi în bucăţi. Başbuzucii îi apucau de un picior sau de o mână şi apoi îi tăiau în două dintr-o singură lovitură a hangerului lor şi treceau la următorul. Cei care erau mai îndemânatici îi tăiau în două din talie. Un preot bulgar mi-a spus că în urmă cu câteva zile, pe când trecea un râu cu piciorul, o jumătate de leş s-a lovit de calul său. Altundeva, un preot a fost răstignit, iar altul prăjit la frigare; în alte locuri, femeile au fost trase în ţepe scoase dintr-un gard !”, relatează corespondentul de presă al periodicului Figaro, Ivan de Woastyne, în cartea citată[67]. Şi iată o expunere din cotidianul rus Russky mir (Lumea rusă):

,,De nenumărate ori, autorităţile turce din Bulgaria dunăreană arestează învăţătorii, preoţii, elevii mai mari şi adolescenţii bulgari şi îi reţin în carcere, beciuri, băi, cei mai de seamă fiind omorâţi în închisori, iar mulţi dintre cei reţinuţi mor de foame sau din cauza aerului îmbâcsit din încăperile neaerisite. Îi spânzură în public pe învăţători, preoţi şi bulgarii mai mult sau mai puţin învăţaţi. Şi toate acestea sunt îndeplinite la ordinele Ţarigradului[68]. Scopul Tinerilor Turci şi al lui Mithat Paşa este de a-i nimici pe toţi intelectualii din Bulgaria şi de a aduce ţara la situaţia ei din anii ‘1840. Tinerii Turci cred că dacă ţara este lăsată fără lideri intelectuali şi bogăţii, ar putea fi stăpânită cu desăvârşire şi ar putea fi chiar de aşteptat ca poporul bulgar, pentru a evita toate aceste nenorociri, să primească mahomedanismul precum au făcut bosniacii şi pomacii[69].

,,De curând, în Bulgaria vecină a început o prigoană împotriva creştinilor, care – în cuvintele unui arhipăstor rus – ne duce înapoi în timpurile mucenicilor creştini din vechime”, scrie ziarul St. Petersburg Vedomosti (Gazeta de Sankt Petersburg)[70]. Numind stăpânirea otomană ,,jugul mahomedanismului”, ziarul zugrăveşte pătimirile bulgarilor din acea vreme întocmai ca pe un martiriu creştin:

,,Cetele de cerchezi şi bandele nu mai puţin sălbatice de turci, purtând numele de başbuzuci, intră cu forţa şi în satele creştine paşnice, ard din temelii casele şi holdele de cereale, care au fost cultivate cu atâta trudă creştină, vând femeile creştine haremurilor musulmanilor desfrânaţi, în timp ce îi aruncă în foc pe bătrâni şi copii, sau le spintecă pântecele. În foarte scurt timp, sute de sate bulgare au fost transformate în grămezi de cenuşă şi cele zece mii de leşuri mutilate îi silesc pe supravieţuitori, care au rămas pur şi simplu fără un acoperiş deasupra capetelor lor şi fără un colţ de pâine, să fugă”[71].

Dar nu erau condiţiile de viaţă ale creştinilor bulgari asemănătoare cu cele dinaintea răzvrătitului an 1876, ani şi veacuri de-a rândul ? Iată, ca exemplu, nişte extrase din ziarele bulgare din 1875:

 

Istoria 57 1

Imagine de arhivă de la începutul secolului XX. Preoţi şi credincioşi bulgari

 

,,Mamele noastre, bietele noastre mame bulgare, au fost ele însele condamnate să pătimească lucruri de nedescris în această epocă. Surorile noastre, bietele fecioare ale Bulgariei, se află în situaţia nefericită de a lupta cu disperare împotriva poftelor animalice ale unor (bărbaţi, care nu sunt) slujitori ai autorităţilor (după cum susţin), ci barbari şi putregaiuri ale societăţii. Bărbaţii tineri, aruncaţi în temniţă fără nici un motiv, suferă chinuri dincolo de orice imaginaţie. Slujitorii lui Dumnezeu sunt batjocoriţi şi făcuţi de ocară ziua în amiaza mare de o gloată de înfuriaţi”[72].

,,Dacă fereastra unei case este împodobită cu o lumânare arzând sau cu o candelă, aceşti aşa-zişi aparători ai liniştii publice (zapciii[73]) intră în casă şi … îl omoară în bătaie pe proprietar. … În Choban-Kioy, nişte turci din Kraiovo, înarmaţi, au atacat casa unui anumit bulgar şi l-au sechestrat pe bătrânul proprietar. Ţinând cuţitele ieşite din teacă deasupra capului lui l-au întrebat: ,,Ghiaurule ! Spune-ne unde îţi sunt fiii, ca să-i măcelărim !”[74]

,,Şi alte asemenea fărădelegi, care sunt aproape incredibile, au avut loc. De pildă, nişte zapcii au mers chiar până la a-i tortura pe săteni cu o frigare incandescentă, pentru a-i stoarce de bani, şi multe alte asemenea torturi auzite şi nemaiauzite … Am văzut femei, tinere şi bătrâne, încinse într-o horă, dar – o, Doamne ! – mi-am zis, de mirare, de ce plâng şi se tânguiesc aceste femei ? Am zărit apoi imediat doi zapcii şi câteva santinele poziţionate în aşa fel încât să ,,urmărească distracţia”, iar dacă vreo femeie s-ar fi oprit din dănţuit, ei ar fi aruncat cu pietre în ea şi aşa mai departe. ,,Aceştia”, mi-am spus, ,,sunt cei care le-au silit să dănţuiască”. Să ştiţi că locul era plin de mărăcini şi fusese ales dinadins de turci, care le siliseră pe aceste femei să danseze în picioarele goale pentru a bătători mărăcinii. Priveliştea era sfâşietoare, femeile plângeau de durere, străpunse de spini şi rănite de pietrele aruncate cu nemiluita de călăi asupra capetelor şi picioarelor lor”[75].

Astfel de citate ar putea continua la nesfârşit. Folosindu-ne de ele, putem să ne întoarcem în timp cu ani şi secole pentru a înţelege istoria unei pătimiri neîncetate a creştinilor balcanici cuceriţi şi – pe de altă parte – a unui ,,război sfânt” interminabil al musulmanilor cotropitori. Răsfoind ziarele din îndureratul an 1876, ne-am putea convinge cu uşurinţă de acest lucru. Suferinţa de veacuri a devenit în acest an un foc care i-a curăţit şi sfinţit pe bulgari pe drumul lor către singurul Mântuitor din nesfârşita pătimire pământească.

Împreună cu multe alte mărturii, pentru a căror punere laolaltă nu este suficient cuprinsul actualei cărţi, ceea ce s-a prezentat până acum este de dimensiuni şi motivaţii vaste, îndreptăţindu-ne astfel să punem întrebarea fundamentală: cine sunt Sfinţii Noi Mucenici bulgari din 1876 ?

 


[43] ,,Puţini oameni aflaţi în această situaţie, prinşi într-o fărădelege care poate fi pedepsită cu moartea, dar care poate fi evitată prin acceptarea islamismului, sunt executaţi, fiindcă cei mai mulţi dintre ei devin turci pentru a scăpa de la moarte”, scria în 1547 francezul Pierre Bellone (P. Petrov, Mergând pe urmele violenţei, partea I, p. 130-131, în bulgară).

,,Toată lumea, chiar cei mai mari răufăcători – scria diplomatul german Stefan Gerlach în jurnalul său, pe 25 iulie 1574 – obţin absolvire de toate nelegiuirile lor doar dacă din creştini sau evrei ei se fac turci; şi din acest motiv, mulţi greci (creştini) au devenit turci, numai pentru a putea face ceea ce vor şi să nu fie asupriţi” (Stefan Gerlach, Jurnalul unei călătorii la Poarta Otomană din Constantinopol. Culegere, cuvânt înainte, traducere din germană şi note de M. Kiselincheva, Sofia, 1976, 291 pagini – în bulgară. Citat din P. Petrov, op. cit., partea I, p. 138).

În raportul consular nr. 52 din 6 septembrie 1876 din Varna, de N. Daskalov către V.T. Kojevnikov, consulul general rus în Russe, cu privire la activităţile consulului Angliei în Varna, Dalziel (Muzeul Renaşterii din Varna, f. 2, a.u. 24, 1.45-48), citim: ,,Când, spre seară, englezii şi-au făcut apariţia la nişte ţărani bulgari, pentru a se plânge că în ultima vreme turcii îi masacrează şi îi ucid fără nici un motiv, atunci dl. Dalziel i-a consolat pe bulgari în felul următor: dacă turcii vă ucid şi vă masacrează pe toţi, atunci ei nu vor mai avea pe cine să masacreze şi să ucidă. În ziua următoare, în compania unor creştini din Kavarna, acelaşi Dalziel şi-a exprimat nedumerirea: de ce creştinii din Turcia nu se convertesc la mahomedanism şi, fraternizând cu turcii în acest fel, să trăiască împreună cântând cu bucurie ?” (P. Petrov, Mergând pe urmele violenţei, partea I, p. 185).

[44] Serge Trifkovici, Sabia profetului, Regina Orthodox Press 2002, p. 141.

[45] Fireşte, vom trece cu vederea raţiunile politice ale autorităţilor, străduindu-se să-şi păstreze poziţia conducătoare. Cităm aici câteva cazuri ce vădesc atitudinea autorităţilor otomane faţă de masacrele başbuzucilor, aşa cum sunt expuse de binecunoscutul istoric bulgar al insurecţiei din aprilie, Dimitar Straşimirov (potrivit D. Straşimirov, Istoria răscoalei din aprilie, vol. III, Răscoala şi satele arse din temelii, Plovdiv, 1907, p. 367):

,,Iată asasinii pe care Bering însuşi îi enumeră că au primit o medalie sau avansare în grad: Shefket-paşa, care a distrus Boiagik, a primit un rang mai mare la palat; Hafuz-paşa, care a ars până în temelii Panagiuriste şi a prădat Koprivştiţa, a fost numit şeful poliţiei militare din Serbia; lui Ahmed-aga de Barutino, care a masacrat Batak-ul, i-a fost conferită o medalie; Tosun-bei casapul din Klissoura, Negip-efendi eroul din Kruvenik şi Batoşevo au primit de asemenea medalii. Dar aceasta este departe de a fi tot. Nu numai că acei asasini au fost răsplătiţi (în mod oficial), ci şi (funcţionarii guvernamentali turci) buni – care în cuvintele lui W. Gladstone erau o mare raritate printre turci – au fost pedepsiţi, îndepărtaţi din funcţii, batjocoriţi.

Bering însuşi îi enumeră şi pe ei. Pe Hafuz-efendi şi Hussein-efendi care au salvat Yambol, muteveli din Karlovo care nu şi-a dat consimţământul ca oraşul să fie prădat, Rustem-efendi, un iuzbaşă (în armată: căpitan, în poliţie: şef) care ţintea cu muscheta sa chiar pe başbuzuci pentru a salva viaţa câtorva răsculaţi capturaţi – toţi au fost pedepsiţi. Haidar-efendi, mutesarif (guvernatorul regional) din Sliven pe care MacGahan îl pomeneşte cu simpatie, a fost curând îndepărtat; Hassan-paşa, protectorul din Bratzigovo, ,,a fost maltratat de turcii din Bazargik”.”

[46] Ivan de Woastyne, Călătorie în ţările başbuzucilor, Paris 1876 (traducere din versiunea bulgară a acestui text potrivit ediţiei apărute la Sofia, 1971, pag. 267.

[47] Başbuzuc (în limba turcă, neastâmpărat, individ nesăbuit). Soldat aparţinând trupelor neregulate ale armatei turce.

[48] Ivan Vazov, Nu cu multă vreme în urmă. Amintiri istorice personale ale evenimentelor din 1876. Sublinierea adăugată.

[49] Binbaşi – ofiţer turc, comandant a 1.000 de soldaţi.

[50] Zaharia Stoianov, Memoriile răscoalelor bulgare. Relatări ale martorilor oculari, 1870-1876, vol. III, Temniţele – în bulgară. Sublinierea adăugată.

[51] Michael J. Arlen, Călătorie către Ararat, Ballantine Books, 1975. Citat din S. Trifkovici, op. cit., p. 122.

[52] Ivan de Woastyne, op. cit.. Citat din ,,Conştiinţa lumii vorbeşte”, redactor Dafin Todorov, Sofia 1978, pag. 383. Un incident asemănător este descris de ziarul Gazeta de seară nr. 213, din 4 august 1875, ,,Bulgaria pătimitoare” (p. 277): ,,Femeile turce îi scuipă pe cei executaţi şi îi bat, numindu-i ‘ghiauri’, iar copiii îi apucă de picioare şi răsucesc funia când aşa, când aşa”.

[53] Ivan de Woastyne, op. cit., p. 378. Sublinierea adăugată.

[54] Un mufti este un învăţat musulman care este tâlcuitor sau prezentator al legii islamice (Sharia), având competenţa de a emite fatwa (hotărâre legală în islamism); mullah-ii sunt clerici musulmani; cuvântul dervish, în special în limbile europene, se referă la membrii frăţietăţilor religioase ascetice musulmane sufite, cunoscute pentru sărăcia şi austeritatea lor extremă, asemănătoare celor ale călugărilor romano-catolici cerşetori.

[55] Chaoush este un sergent turc.

[56] F. Bianconi. Din cartea sa Chestiunea răsăriteană elucidată, sau Adevărul despre Turcia. Turcii şi englezii. Citat din ,,Conştiinţa lumii vorbeşte”, p. 403-404.

[57] Elena Grozdanova, Naţiunea bulgară în timpul secolului al XVII-lea, un studiu demografic, Sofia, 1989, p. 573-574. Sublinierea adăugată.

[58] Softa era un predicator al mahomedanismului.

[59] Ivan de Woastyne, op. cit., p. 378.

[60] O observaţie întocmai: contrastul creat de autor este făcut mai degrabă pe temeiuri religioase decât ,,naţionale”, ceea ce noi am reiterat în capitolul anterior al cărţii de faţă.

[61] Această afirmaţie, pe care cineva din zilele noastre ar putea-o considera exagerată, este confirmată şi de alte surse: ,,Într-unul din mesajele dvs. anterioare din decursul ultimei luni, în mod întâmplător, am avut onoarea de a vă aduce la cunoştinţă decizia, luată cu multă vreme în urmă de guvernul mahomedanilor, de a extermina sistematic slavii din Balcani, cu scopul de a reduce numărul lor faţă de toate celelalte naţionalităţi luate împreună: turci, greci, armeni şi evrei, ce populează zona rumeliană a Turciei europene şi convieţuiesc cu slavii ... Metodele şi ţelurile secrete ale guvernului turc nu sunt necunoscute bulgarilor, care declară deschis imposibilitatea coexistenţei lor ulterioare cu turcii. Patrioţii bulgari spun că dacă Europa ar insista încă o dată asupra fostului status quo al Turciei europene, atunci naţiunea bulgară s-ar confrunta fie cu islamizarea în masă fie cu imigrarea în America, sau cu ambele în acelaşi timp, adică o parte a naţiunii va fi islamizată şi o parte silită să imigreze. Ultima idee este răspândită, până în prezent clandestin, de metodiştii americani din Ţarigrad” (din Raportul nr. 46 din 24 august 1876, de N. Daskalov din Varna, către V.T. Kojevnikov, consulul general rus în Russe. Citat din P. Petrov, Mergând pe urmele violenţei, partea I, p. 184, în bulgară).

[62] Ivan de Woastyne, op. cit., p. 155-156. Sublinierea adăugată.

[63] Seimen este un poliţist militar turc.

[64] Nahia este o formă de diviziune administrativă mai mică decât guvernoratele. Nahia este cuvântul arab pentru parte.

[65] Mudur este un guvernator al unui mic oraş din perioada ulterioară Tanzimat-ului.

[66] Petko Karapetkov, Satul Slaveyino. O contribuţie la istoria Munţilor Rodopi Centrali, Sofia, 1991, p. 123-124, în bulgară. Sublinierea adăugată.

[67] Ivan de Woastyne, op. cit., p. 374.

[68] S-a spus adesea că Istanbulul a fost un oraş cu trei nume: oraşul roman antic Bizanţ, oraşul roman, grec şi otoman Constantinopol şi oraşul turc modern Istanbul. Dar acestea nu sunt singurele nume cu care a fost împodobit acest oraş. În turca literară din perioada otomană era cunoscut ca Der-i Saadet, sau Casa norocului. Pentru ruşi, bulgari şi sârbi era Ţarigrad, sau Oraşul împăraţilor. Pentru armeni, era Gostantnubolis, care, ca şi Constantinopol, înseamnă Oraşul lui Constantin. Astăzi însă, numele pe care-l folosim vine de la expresia greacă ,,în oraş”, eis teen polin, sau Istanbul.

[69] Glasul (Golos), nr. 178, 30 iunie 1876, citat din „Conştiinţa lumii vorbeşte”. Sublinierea adăugată.

[70] Gazeta de Sankt Petersburg (St. Petersburg Vedomosti), nr. 182, 4 iulie 1876, citat din ,,Conştiinţa lumii vorbeşte”, p. 298.

[71] Idem.

[72] Veacul al XIX-lea (XIX Vek, în bulgară). Viaţa grea şi amnistia, nr. 45, 8 noiembrie 1875, citat din „Conştiinţa lumii vorbeşte”.

[73] Un poliţist turc (adeseori pronunţat şi zaptiah (în limba română, zapciu)).

[74] Idem. Fărădelegile din Shumen şi împrejurimile sale.

[75] Ora orientală (Iztochno vreme, în bulgară), nr. 36, 18 octombrie 1875. Idem.