Mergând pe urmele Noilor Mucenici ai Bulgariei

Noii Mucenici ai Batak-ului

de părintele Eftimie Hinov

 

Viaţa bulgarului ortodox în Imperiul Otoman

 

Totodată, epoca stăpânirii otomane în Balcani poate fi caracterizată concis ca o epocă a persecuţiei musulmane îndreptată împotriva creştinătăţii ortodoxe răsăritene. Fundamentul unei astfel de convingeri este furnizat de documentele istorice care atestă pe larg o aşa prigonire a creştinilor, săvârşită în atât de numeroase şi variate feluri, încât studierea ei temeinică ar necesita mulţi ani. Aici sunt incluse: surse turceşti despre istoria bulgarilor (codice, fatawa[20], firmane[21], corespondenţă, documente legale etc), însemnări marginale în cărţile liturgice şi alte cărţi, scrise de oameni de litere bulgari, note de călătorie ale străinilor care au străbătut ţinuturile bulgare, vieţile noilor mucenici şi, în timpurile mai recente, articole jurnalistice şi documente oficiale din ultimele decenii dinaintea eliberării Bulgariei (1878).

Toate aceste documente şi lucrări de referinţă privesc către noi cu ochii bulgarului îndurerat, cu ochii plini de lacrimi ai părinţilor şi maicilor noastre cărora pronia dumnezeiască le-a rânduit să trăiască sub apăsătorul jug necreştin. În decursul acestor veacuri de suferinţă, într-un fel sau altul, fiecăruia dintre ei i s-a pus întrebarea decisivă: credinţa ta sau viaţa ta ? Dacă nu era iataganul, atunci această întrebare era pusă prin dările excesive, de exemplu dzhizie (taxa de capitaţie)[22], devshirmeh (taxa de sânge)[23] şi nenumărate alte taxe şi îndatoriri; această întrebare era pusă prin existenţa insuportabilă, sărăcia, frica neîncetată, chinul, jignirile zilnice ale musulmanilor, situaţiile de nedreptate şi privarea de drepturi ca rayah, ca ,,necredincioşi”; întrebarea era pusă prin lipsa pâinii de pe masă, prin casa ruinată, prin mama sau soţia, logodnica sau iubita, luată în robie, prin mica fiică înrobită, sau prin fiul, crescut cu durere de parcă ar fi răpit, pentru a deveni într-o bună zi ienicer sau împilator al propriului neam. Această întrebare era pusă prin înjosirile continue. ,,Suferinţele la care a fost supusă naţiunea bulgară în timpul acestor cinci secole au fost de nedescris. Masacrele, răpirile, izgonirile din casa natală, încălcarea proprietăţii şi onoarei populaţiei bulgare au fost ceva comun în Imperiul Otoman”, scrie cercetătorul metodelor de islamizare ale otomanilor, profesorul Petru Petrov[24].

În astfel de condiţii, problema cea mai arzătoare din viaţa bulgarului acelui timp era credinţa. În acele vremuri, tocmai credinţa sa ortodoxă, numită în cântecele noastre naţionale ,,credinţa bulgară”, era cea care apăra atât existenţa înaintaşilor noştri ca popor, cât şi identitatea lor bulgară creştină. Credinţa era zidul care împărţea populaţia Imperiului Otoman în două categorii: ,,dreptcredincioşi (musulmani) şi necredincioşi (ghiauri, nemusulmani). Credinţa era cea care hotăra în cea mai mare măsură soarta vieţii fiecărui bulgar ortodox, indiferent dacă el era conştient de aceasta sau nu.

Din pricina credinţei lor ortodoxe, cei mai vrednici dintre strămoşii noştri erau torturaţi şi ucişi în timpul epocii otomane. Până nu demult, nevoinţa lor era întrebuinţată abuziv, în scop ideologic, de către comunişti pentru a ne convinge că aceşti pătimitori erau chinuiţi şi ucişi ,,în numele naţiunii, patriei şi limbii lor materne”. În studiile lor cu privire la epoca avută în vedere, importanţa ,,credinţei bulgare” era menţionată fără tragere de inimă, doar ca un adaos la ,,naţiune” şi ,,limbă”. În realitate, situaţia era exact invers – deosebirea dintre conducători şi supuşi stătea tocmai în credinţa lor. Când cineva spunea ,,bulgar” vroia să spună ,,creştin”[25], iar când spunea ,,turc”, însemna că era vorba despre un ,,musulman”. Graniţa nu era cea dintre naţionalitatea turcă şi cea bulgară, ci dintre ,,dreptcredincios” şi rayah.

Iată de ce trecerea unui bulgar de partea islamismului îl excludea fără discuţie din registrul rayah-ilor asupriţi (cu variaţii în unele regiuni, unde la început bulgarii islamizaţi continuau să aibă o atitudine prietenoasă, şi uneori chiar protectoare faţă de cei de un neam cu ei creştini), şi îl implica pentru totdeauna în rândul ,,dreptcredincioşilor” asupritori – fiindcă potrivit legii musulmane, apostaţii de la islamism sunt pedepsiţi cu moartea. Aşa era prăpastia dintre săracul Lazăr şi omul bogat în această vreme a împărţirii, chiar şi când ultimul nu era foarte bogat.

Bulgarul obişnuia să opună rezistenţă împilării islamice în diferite feluri: într-un rând, el ridica armele şi îşi lua revanşa; într-altul, tăcea în durerea sa, dar nu ceda în faţa presiunii de a se lepăda de credinţa sa creştină, chiar dacă el nu-şi mărturisise credinţa urbi et orbi, asemenea mucenicilor din vechime, ci prefera să pătimească decât să fie convertit cu forţa. În comparaţie cu numărul general al pătimitorilor bulgari din acea vreme, mucenicii şi mărturisitorii vădiţi, consideraţi sfinţi de Biserica (Bulgară), pot fi număraţi cu uşurinţă. Însă circumstanţele istoriei şi vieţii naţiunii bulgare – deosebite şi în unele privinţe chiar unice în felul lor – oferă temeiuri pentru a vorbi despre mult mai mulţi mucenici decât furnizează Martirologiile din timpurile otomane.

 

Istoria 51-1

Imagine de arhivă
Familie de bulgari ortodocşi de la începutul secolului XX

 

În scopul de a dezvălui cititorului ,,martiriul tăcut” al multor bulgari, vom cerceta într-amănunt condiţiile în care au trăit înaintaşii noştri ortodocşi în acele vremuri, vom descoperi miezul spiritual al acelui timp, vom ajunge să ştim că statul islamic teocratic, întemeiat pe sharia, este – ca să zicem aşa – o instituţie ,,producătoare de mucenici”[26]. Din acest motiv, în vieţile şi fragmentele pe care le redăm aici, vom întrebuinţa nu termenul domnia/jugul otoman, folosit de obicei, ci pe cel de domnie/jug musulman, care este mai precis din punct de vedere teologic.

Există nenumărate scrieri referitoare la metodele de islamizare din ţinuturile bulgare. Sursele ce indică aplicarea lor în viaţa de zi cu zi au fost studiate până în prezent fără a se ţine seama de psihologia creştină a naţiunii noastre din vremurile de odinioară. Pentru a înţelege suferinţa lăuntrică a bulgarului credincios, din a cărui familie au fost smulse mădulare vii pentru a le trimite la moarte duhovnicească şi a le sorti osândei veşnice, trebuie să examinăm – prin ochii lui – evenimentele acelui timp, şi să privim în sufletul lui prin relaţia de rudenie pe care o are cu sufletul nostru. Iar această înrudire rezidă în credinţa ortodoxă comună – şi a noastră şi a lor, Tainele la care luăm parte împreună, Mântuitorul nostru Hristos, Capul în care întreg Trupul Bisericii, fără deosebire de timpul şi spaţiul pământesc, este unit în mod organic şi indivizibil.

Pentru bulgarul credincios, despărţirea de credinţa ortodoxă a strămoşilor lui era mai cumplită decât moartea. Un mare număr de cântece, legende şi convingeri naţionale aduc mărturie despre acest lucru. Vom cita aici unul din aceste cântece numeroase, care dezvăluie în chip neasemuit profunzimea viziunii creştine bulgare asupra vieţii în timpul epocii turceşti. Acest cântec a fost notat de preotul Todor din Vratsa, îl cităm aici în întregime:

 

Prea iubitul meu copil
Prea frumosul meu fiu
Prea gingaşul meu vlăstar
Dacă tu mă iubeşti, fiul meu
Pe cât te iubesc eu,
Atunci ia seama la mine, mama ta
Nu te teme, fiul meu, de chinuri
Îndură încă puţin,
Ca tu să câştigi o cunună nepieritoare
Nu te teme, fiul meu, de cazne
Iată ! Hristos stă aproape în chip nevăzut
Pentru a primi sfântul tău suflet.
Primeşte a suferi pentru puţină vreme
Şi a fi binecuvântat cu odihna veşnică,
Şi cu Hristos a împărăţi împreună,
Şi roagă-L pe Hristos pentru mama ta cea păcătoasă[27].

 

În acest cântec-rugăciune vibrează duhul acelor mame creştine despre care citim în Vieţile mucenicilor din vechime. Această Solomoni[28] bulgară necunoscută este gata să-şi jertfească iubitul ei fiu pentru dragostea lui Hristos şi îl îndeamnă cu înflăcărare către mucenicie, prin care ea însăşi devine o martiră de bunăvoie în duhul ei. Aceasta este mucenicia nesângeroasă a nenumărate femei bulgare, proslăvite în atât de multe cântece populare bulgare ! Adânci sunt izvoarele credinţei populare că acei creştini care au fost ucişi de agareni pentru dragostea lui Hristos vor împărăţi împreună cu El în veşnicia cea plină de fericire: ele curg din vremea Sfântului Eftimie, ultimul patriarh al celui de-al doilea Imperiu Bulgar.

 

* * *

 

Credinţa de nezdruncinat în adevărul Ortodoxiei şi biruinţa sa asupra a tot răul, în Înviere şi viaţa veşnică alături de Hristos – aici se află rădăcina din care a izvorât puterea strămoşilor noştri în acele timpuri cumplite, puterea care i-a ajutat să supravieţuiască şi din dărâmăturile împrăştiate pretutindeni să se agrege într-un neam întreg. Pierderea acestei credinţe în zilele noastre a condus la ruinarea încă o dată a poporului nostru, îmbrâncit, dezbinat şi risipit de viforele păcatelor. Supravieţuirea poporului nostru în timpul epocii otomane era văzută de Mitropolitul Clement de Târnovo ca o adevărată minune; iată ce spunea acest ierarh mărturisitor al Ortodoxiei în frumoasa sa predică din Duminica Ortodoxiei a anului 1893:

,,Fraţilor, vedem aici, înaintea noastră, toată istoria poporului nostru: viaţa grea, mucenicească dintr-un secol întreg a neamului nostru. Citiţi din scoarţă în scoarţă paginile ei, citiţi cu atenţie despre această viaţă a mucenicilor. Pe fiecare pagină, în fiecare rând şi literă a acestei istorii, în fiecare palpitare a ei, veţi găsi adeveriri de netăgăduit că tot ceea ce am spus noi până acum despre Ortodoxie este adevărul curat şi de nebiruit … Acest popor, fraţilor, a fost chinuit până la limită şi a supravieţuit ! Nu a putut fi zdrobit de suferinţele cele mai aspre, lungi de secole, nu a putut fi şters de pe faţa pământului.

Şi ce putere a lucrat această minune ? Nimic altceva, iubiţi fraţi, decât că poporul nostru a rămas credincios lui Dumnezeu, adică în toată această vreme el a rămas ferm şi de nezdruncinat în credinţa înaintaşilor săi: Ortodoxia. Bulgarul s-a împăcat bucuros cu orice pierdere, a făcut orice sacrificiu: munca sa, averea sa, chiar viaţa sa. Un singur lucru nu ar fi suferit să-l sacrifice, anume credinţa sa ortodoxă, aşa cum era el, supus tuturor felurilor de pătimiri de dragul ei”.

Aceasta este tradiţia vie a credinţei ortodoxe, transmisă din veac în veac, care a fost pecetluită cu sângele noilor mucenici bulgari, a căror nevoinţă nu ar fi fost posibilă fără credinţa lor adâncă şi sinceră şi fidelitatea lor neţărmurită faţă de Hristos.

În aceste timpuri îngrozitoare, fiecare bulgar a fost pus, într-un fel sau altul, faţă în faţă cu alegerea: islamismul sau pătimirea. Iată câteva dovezi istorice care mărturisesc că mulţi bulgari erau torturaţi şi primeau cu bucurie să pătimească tocmai în calitatea lor de creştini ortodocşi ce suferă pentru credinţa lor, ceea ce face ca fapta lor să fie asemenea celei a sfinţilor mucenici:

,,Acest duşman nu numai că distruge satele tuturor compatrioţilor noştri din Bulgaria (adică Moesia, Bulgaria de Nord contemporană), România (adică Tracia) şi Macedonia, dar extermină în chip despotic populaţia acestui ţinut. În acest mod, ei au ars de vii nu puţini prunci, adunaţi într-o clădire, taie sfârcurile sânilor femeilor, torturează bărbaţii înfăşurându-le trupurile cu lanţuri înroşite în foc. Îi supun la asemenea chinuri, aşa un demon îi cuprinde, încât măcelăresc poporul nostru pentru nimic altceva decât ura faţă de Biserica Slavo-Rusă [adică Ortodoxă]. Acesta este adevăratul motiv care-i împinge să se răzvrătească, să se dedea la jaf, violenţă şi tiranie, ca prin aceasta să-i silească pe creştini să-şi lepede credinţa şi într-acest chip să instituie securitatea Porţii Otomane”[29].

Creştinii bulgari puteau scăpa de asemenea nenorociri cumplite acceptând islamismul: ,,Străbătând în lung şi-n lat ţinuturile care despart Balcanii de Serbia, baronul Lieven se trezea adeseori înconjurat de creştini de toate vârstele şi din toate păturile sociale. Ei veneau să-i spună păsurile lor şi să-l roage stăruitor să-i apere împotriva necazurilor îngrozitoare pe care le sufereau din partea funcţionarilor turci de rang inferior. Expuşi abuzurilor agilor[30] şi maltratărilor gardienilor (gavazes), lăsaţi fără apărare în faţa tuturor felurilor de cruzimi săvârşite de un militarism de nestăpânit chiar şi în locurile sfinte (în biserici), aceşti oameni au declarat că dacă [ruşii] nu le vor veni în ajutor, atunci nu le va rămâne altceva de făcut decât să devină turci, pentru a pune capăt suferinţelor insuportabile. «Să-i lăsăm să ne zdrobească sub biruri – spuneau ei –, le vom da totul până la ultimul bănuţ (grosh), dar măcar să ne garanteze siguranţa vieţilor noastre şi cinstea soţiilor şi copiilor noştri»”[31].

Sângele victimelor inocente care au căzut pradă atrocităţii musulmane a fost vărsat fără consecinţe. Suspinele şi plânsetele soţiilor şi fiicelor noastre răpite nu au ajuns la urechile nimănui. Faptul că atât de mulţi fraţi de-ai noştri s-au convertit la islamism pentru a scăpa de tiranie vădeşte suferinţele terifiante ale poporului nostru de-a lungul secolelor[32].

Dar în condiţiile unui asemenea atentat la credinţa lor, în multe cazuri, bulgarii vor alege în mod conştient nevoinţa mărturisitorului şi a mucenicului în numele sfintei sale credinţe ortodoxe. O astfel de atitudine conştientă este atestată de următorul fragment dintr-un îndemn eclezial împotriva convertirii la islamism, alcătuit de renumitul predicator bulgar din secolul al XVIII-lea, Iosif Bradaty (Barbă-lungă):

,,Dacă un creştin a săvârşit o fărădelege gravă şi agarenii îi sugerează: ,,Fă-te turc ca să nu te omorâm !”, şi el se împotriveşte şi nu-şi trădează credinţa, şi dacă ei îi taie capul, sau îl spânzură, sau îl îneacă, atunci el este preaslăvit precum mucenicii de odinioară, deoarece prin această mucenicie îi sunt iertate toate păcatele şi el s-a curăţit pe sine de greşelile sale prin [vărsarea] sângelui său. Fiţi atenţi ! Oricare dintre voi veţi cădea în mâinile turcilor aveţi răbdare şi nu vă trădaţi nicicând credinţa, ci păstraţi-vă credinţa curată până în sfârşit, ca să puteţi fi încununaţi de Dumnezeu. Fiţi atenţi, ca să nu spun cu frică, să nu spuneţi aşa ceva niciodată: «Suntem prea păcătoşi şi Dumnezeu nu ne va ierta, aşa că mai bine primim credinţa turcă» ! Dar când agarenii vă prind şi vă poruncesc să-L huliţi pe Hristos, «sau altfel vă vom tăia capetele», atunci rugaţi-vă lui Dumnezeu şi spuneţi: «O, Doamne Iisuse Hristoase ! Oricât de mult am păcătuit din tinereţile mele până acum, Tu, ca un iubitor de oameni, [iartă-mă şi] ajută-mă să dau piept cu moartea, de dragul iubirii Tale de oameni !» Atunci, dacă ei vă omoară, veţi fi număraţi cu mucenicii de odinioară şi vă veţi bucura împreună cu ei de veselia [cerească]. Cu toate acestea, dacă vă înspăimântaţi şi vă lepădaţi credinţa şi vă dezbrăcaţi de botezul vostru, atunci Hristos vă va boteza pe voi în focul veşnic ...”[33].

Viaţa înaintaşilor noştri în asemenea circumstanţe era o adevărată mărturisire de credinţă, făcută în repetate rânduri, şi noi putem sugera a se vorbi despre o serie de noi mucenici bulgari, cu adevărat epică în vastitatea sa. În general, putem împărţi aceşti pătimitori în două categorii: a) mucenici ale căror nevoinţe sunt recunoscute de Biserică şi a căror pomenire este prăznuită liturgic; numărul lor este de câteva zeci şi numele lor sunt binecunoscute, mucenicia lor fiind însemnată într-amănunt de un martor ocular în modul vechilor Vieţi ale mucenicilor; b) mucenici ale căror pătimiri nu au fost încă recunoscute de Biserică; numărul lor este cunoscut doar de Atotştiutorul Dumnezeu[34]. Cele mai multe dintre numele lor sunt cu totul pierdute, câteva s-au păstrat arareori, dar suferinţele lor sau au fost uitate, sau sunt menţionate fugitiv în documente, îngropate în arhive, sau au ajuns până la noi sub forma tradiţiei orale, printr-un cântec popular sau o legendă, sau au fost păstrate în toponimie, sau au dispărut în mijlocul evenimentelor sângeroase din preajma morţilor lor muceniceşti, despre care există doar indicaţii neimportante în însemnările istoriei ...

Mucenicii care nu au fost încă proslăviţi de Biserică au pătimit tot ca nişte creştini în mâinile musulmanilor; ei şi-au vărsat sângele ca nişte miei ai lui Hristos; şi ei ar fi putut scăpa de moarte primind islamismul, dar nu au făcut aceasta. Precum este arătat cu limpezime în Viaţa Sfântului Mucenic şi Monah Luca de Adrianopole[35], până şi copiii ştiau prea bine că în Imperiul Otoman, sub ameninţarea cu moartea (de către musulmani), oricine putea scăpa cu viaţă de obicei afirmând că doreşte să se convertească la islamism:

,,Într-o zi, stăpânul lui Luca a plecat în Rusia să facă negoţ. L-a luat cu el şi pe Luca, care avea pe atunci 13 ani. La întoarcere, el s-a oprit la Constantinopol, fără să bănuiască câtuşi de puţin ce mare nenorocire îl aştepta acolo pe bietul orfan. Într-o zi, Luca a ieşit din casa în care stăteau şi, sfădindu-se cu un băiat turc, a început să-l bată. Văzând aceasta, câţiva turci care se aflau în apropiere s-au năpustit asupra lui Luca, l-au prins şi căutau să-l omoare. Luca s-a înspăimântat teribil de cruzimea lor şi neavând nici o altă cale de a scăpa din mâinile înverşunaţilor turci, a strigat: Lăsaţi-mă să trăiesc, mă voi face turc ! Cuvintele «mă voi face turc» au risipit de îndată cruzimea turcilor, şi unul dintre ei, agă, l-a luat numaidecât pe băiat la el acasă şi l-a silit să se lepede de Hristos şi să primească islamismul”[36].

În aproape toate Vieţile Noilor Mucenici din acea epocă găsim mărturia că creştinii puteau să treacă la islamism în mod conştient, pentru a se izbăvi pe ei înşişi de nenorocirile vieţii şi de o moarte violentă, aşa cum, într-adevăr, astfel de situaţii se întâlnesc din belşug în însemnările şi documentele kadi. Cunoaşterea acestui lucru ne îndreptăţeşte să-i socotim mucenici pe acei creştini care au înfruntat pătimiri îngrozitoare din mâinile musulmanilor, dar care nu au recurs la acest mijloc îndeobşte cunoscut de evitare, ci şi-au dat viaţa ca nişte creştini ortodocşi, păstrându-şi până la sfârşit credinţa în Mântuitorul nostru.

 

Istoria 52-1

,,Ne-am apropiat de biserică ... Priveliştea era mai înfricoşătoare. Aici aceste rămăşiţe erau mai dese, până când pământul era pur şi simplu acoperit cu schelete, cranii şi trupuri putrezite îmbrăcate. Întreaga curte a bisericii era de trei picioare adâncime mustind de cadavre parţial acoperite – mâini, picioare, braţe şi capete aruncate într-o învălmăşeală oribilă. În biserică era mai rău. Nu mi-am imaginat niciodată ceva atât de teribil ... Am văzut multe mânuţe, căpşoare şi picioruşe de copii de 3 ani, şi fetiţe cu capetele acoperite cu un păr minunat ... Peste tot, oroare, oroare, doar oroare ! Oraşul avea 8.000 sau 9.000 de locuitori. Acum au rămas 1.200” – Din raportul lui MacGahan, corespondent militar american al cotidianului englez Daily News, 1876

 

Pentru a susţine această afirmaţie, vom aduce aici ca mărturie istorisirea lui Todor Popneshov (sau Popneikov), fiul preotului din satul Batak, măcelărit de turci. Tatăl său şi-a primit sfârşitul mucenicesc în şcoala din sat ... Când Todor, care se ascunsese în biserică, strecurându-se pe după copacul din curte, a văzut că toţi creştinii fuseseră măcelăriţi la ieşirea din biserică, s-a întrebat dacă să plece sau să rămână acolo ascuns. Mai întâi, el a cerut sfatul unui prieten, care după aceea a plecat spre şcoală, unde a fost tăiat în bucăţi. Oricum, Todor s-a hotărât să rămână în curtea bisericii. Atunci, a văzut un alt cunoscut de-al lui, care l-a îndemnat să se facă musulman ca singura modalitate de a rămâne în viaţă. Todor a ripostat: ,,Să mă lepăd eu de poporul meu ?” Dar prietenul său a sărit zidul de piatră, strigând: ,,Sunt al vostru !”, care însemna: ,,Mă fac musulman”, şi astfel şi-a salvat viaţa. În capitolele dedicate Noilor Mucenici ai Batak-ului, vom examina mai multe mărturii, asemănătoare acesteia.

 

* * *

 

Cu aceste dezbateri preliminarii începem colecţia de scrieri intitulată Mergând pe urmele Noilor Mucenici ai Bulgariei. Deoarece sursele pentru descrierile amănunţite ale vieţilor noilor mucenici bulgari nu au fost adunate până în prezent în mod special, atragem atenţia cititorului că strădania noastră actuală este doar primul pas în direcţia unui asemenea proiect vast. Noi am adunat sursele fărâmă cu fărâmă din diferite cărţi şi documente istorice, care abordează acea perioadă din istoria bulgară. Suntem departe de a fi capabili să prezentăm o descriere completă a vieţii celor ale căror nume şi număr sunt cunoscute doar de Dumnezeu. Scopul nostru este de a oferi sfărâmăturile adunate până acum altor bieţi Lazări asemenea nouă, ale căror inimi ard de dragoste pentru noii mucenici şi însetează de proslăvirea lor de asemenea de către Biserica luptătoare, în patria lor pământească.

 


[20] O fatwa, la plural fatawa, este o hotărâre legală în islamism, făcută de un cunoscător al legii, pe un subiect.

[21] Un firman este un ordin sau decret regal emis de un monarh în unele ţări islamice, inclusiv Imperiul Otoman, Imperiul Mogul şi Iran sub şahul Mohamed Reza Pahlavi. Cuvântul firman vine din persanul farmân, care înseamnă ,,decret” sau ,,poruncă”. În turcă este numit ferman.

[22] Principala diferenţă dintre musulmani şi nemusulmani a fost introdusă prin taxa numită jizie, sau dzhizie, taxa de capitaţie, adunată de la bărbaţii nemusulmani cu vârste cuprinse între 15 şi 75 de ani. Această taxă reliefa condiţia de sclav a creştinului în comparaţie cu cea a stăpânului lui, ,,dreptcredinciosul” musulman.

[23] Devshirmeh (în turcă devşirme, în greacă παιδομαζεμα, ,,adunarea de copii”, în română tribut de sânge, în sârbă danak u krvi sau bulgară кръвен данък, ,,taxa de sânge”) era sistemul de colectare a băieţilor din ţările creştine cucerite de sultanii otomani ca o formă sau bir regulat cu scopul de a clădi o armată de robi loiali (odinioară alcătuită în mare parte din prizonieri de război) şi o categorie de administratori (militari): ienicerii, sau alţi slujitori precum tellak în hamame. Cuvântul devşirme înseamnă ,,a colecta”, ,,a aduna” în turca otomană. Băieţii daţi în primire otomanilor în acest fel erau numiţi ghilman sau acemi oglanlar (,,novici”). Aşa cum arată istoricul turc I. Uzuncarsili, prin taxa de sânge imperiul năzuia, ,,pe de o parte, să islamizeze încetul cu încetul, de la un capăt la celălalt, întreaga populaţie nemusulmană a Rumeliei (N.tr.: Rumelia cuprindea teritoriile din Europa care au aparţinut odinioară Imperiului Otoman, inclusiv Macedonia, Tracia şi Albania. Denumirea vine de la cuvântul turc Rumeli, care înseamnă ,,ţara romanilor”) şi, pe de altă parte, cu ajutorul acestei părţi islamizate să consolideze armatele turceşti”. Citat din Petru Petrov, Secolele fatidice, p. 72. Pentru un studiu detaliat asupra ,,taxei de sânge” în istoria bulgarilor, a se vedea Ienicerimea în ţinuturile bulgare, Sofia 1988.

[24] Petru Petrov, Mergând pe urmele violenţei, partea I, Sofia 1987, p. 9.

[25] O mărturie pentru o asemenea echivalenţă între conştiinţa religioasă şi cea naţională întâlnim în notele de călătorie ale francezului Cyprien Robert. El relatează următoarea istorie din întâmplările sale cu săteni bulgari: ,,Locuitorii simpli ai acestui sat sărac îmi spuneau cu durere mie, bulgarului din Apus [sic !] care venise să-i viziteze pe fraţii lui din Răsărit, despre o trăsătură infamă a cruzimii turceşti – jefuirea Mânăstirii ,,Sfânta Parascheva”, care era situată pe muntele învecinat”. În altă împrejurare, autorul face cunoscut că ura faţă de turci era atât de vehementă, încât atunci când Robert avea drept călăuză un musulman, el nu a putut cumpăra nimic în taverne (meyhanes). El a fost silit să renunţe la călăuza turcă ca să-i poată spune proprietarului tavernei: ,,Dă-mi şi mie, frate, ceva de mâncare, şi eu sunt bulgar !” Odată ce a fost rostit acest cuvânt, proprietarul i-ar fi adus orice avea el. Într-un oraş, o femeie creştină în vârstă i-a spus ,,cu indignare”, în timp ce el cerceta îndeaproape o moschee: ,,Deschide ochii, frate ! Tu nu ştii că acesta este un templu musulman ?”

Autorul a remarcat că bulgarul era atât de ataşat de credinţa şi neamul său, încât el punea egal în mod obişnuit între numele de ,,bulgar” şi cel de ,,creştin”. Iată o altă întâmplare curioasă pe care C. Robert a trăit-o în mai multe sate: în timpul primelor luni ale şederii lui printre sătenii bulgari din zona Balcanilor, ultimii îl întrebau mereu de unde a venit, la care el răspundea: ,,Din Franchistan”. ,,Eşti fericit, frate – exclamau ei –, în ţara ta există doar bulgari !” ,,Bulgari ? N-am văzut niciodată vreun bulgar acolo”. ,,Cum ? Nici un bulgar în ţara francezului ?! Vrei să spui că tu nu eşti bulgar ?” ,,Câtuşi de puţin !” Când auzeau un asemenea răspuns, sătenii îşi lăsau capetele în jos şi nu mai ziceau nimic. Doar după ,,mai mult de o întâmplare asemănătoare”, Robert şi-a dat seama că prin numele de ,,bulgar” aceşti săteni înţelegeau ,,toate naţiunile creştine în contrast cu poporul musulman” (Citat din Ivan Snegarov, Ţinuturile bulgare prin ochii călătorilor străini între anii 1828-1853, Academia Bulgară de Ştiinţe, Sofia, 1997, p. 376, 387-388).

[26] Adică, a înlesni ,,producerea” de noi mucenici, în exprimarea cercetătorului noilor mucenici din Balcani, profesorul Constantinos Nikhoritis, a se vedea C. Nikhoritis, Sfântul Munte Athos şi noua mucenicie a bulgarilor, Academia Bulgară de Ştiinţe, Sofia 2001, p. 129.

[27] Biblioteca Naţională din Sofia, nr. 338, lista 364. În toate cântecele naţionale bulgare, legate de credinţă, credinţa ortodoxă este numită ,,credinţa bulgară” şi ,,credinţa strămoşilor noştri” (a se vedea anexa I, Cântece populare despre noii mucenici).

[28] Aceasta era mama celor şapte fraţi Macavei, care a privit cum ei erau torturaţi din pricina fidelităţii lor faţă de legea Domnului, şi îi încuraja să îndure chinurile până la sfârşit; apoi, avându-i trimişi pe toţi către Domnul, ea însăşi şi-a predat sufletul în mâinile Lui. Cuvintele pe care această mamă le-a rostit către ultimul ei fiu sunt uimitor de asemănătoare cu cele din cântecul pe care l-am citat aici, căci ea ,,plecându-se la el înşelând pe crudul tiran, aşa a zis cu părintesc glas: fiule! Fie-ţi milă de mine, care în pântece te-am purtat nouă luni şi ţi-am dat ţâţă trei ani, şi te-am hrănit şi te-am adus la vârsta aceasta, şi te-am crescut, purtându-te în braţe. Rogu-te fiule, ca căutând la cer şi la pământ, şi văzând toate cele ce sunt într-însele, să cunoşti că din ce nu au fost le-au făcut pe ele Dumnezeu, şi pe neamul omenesc aşijderea l-au făcut. Nu te teme de ucigătorul acesta, ci te fă vrednic de fraţii tăi, primeşte moartea, ca întru aceeaşi milă împreună cu fraţii tăi să te primesc” (II Macavei 7, 27-29).

[29] Adresa lui Ivan Zambin, trimisă lui Sofronie Vrachanski, s-a întors la Zambin în Petersburg. A se vedea P. Oreşkov, Câteva documente ale lui Sofronie Vrachanski. Citat de Petru Petrov, Urmele violenţei, vol. I, cap. 19, p. 162-163.

[30] Agha (sau Aga) din turcescul Agha, care înseamnă lider, conducător. Titlu pentru un funcţionar civil sau ofiţer militar, sau adesea parte dintr-un astfel de titlu. Ca titlu, era plasat după numele anumitor funcţionari militari şi, în acelaşi timp, unii dregători de la curte avea dreptul la titlul de agă.

[31] Din Raportul ambasadorului austriac în Rusia Meizenburg către Meternich, din 24 mai 1841, în care el descrie impresiile colonelului rus Lieven, care a străbătut Bulgaria în martie acelaşi an, în drumul său din Serbia către Ţarigrad, citat de Petru Petrov.

[32] Fragment din Mesajul ţarului Nikolai I al Rusiei către bulgari, datat 17 august 1853, citat de Petru Petrov.

[33] Citat din Petru Petrov, Secolele fatidice, p. 341.

[34] Tocmai despre astfel de mucenici necunoscuţi au scris monahii Paisie şi Onufrie de la Mânăstirea Hilandar. În a sa Istorie slavo-bulgară, primul afirmă că ,,în primii ani [ai stăpânirii], turcii au masacrat o mare parte din bulgarii din oraşe pentru credinţa lor creştină, însă oamenii, din pricina simplităţii şi neatenţiei lor, nu au lăsat scris o descriere a pătimirilor lor şi astfel, din generaţie în generaţie, suferinţele şi numele lor s-au cufundat în uitare” (Istoria slavo-bulgară, Sofia 1972, p. 126).

Descriind evenimentele dintre anii 1760-1839, pustiirea regiunii Kazanluk dimprejurul satului Enina şi invazia căpeteniilor kurde Kara Osmanooglu, Ilkooglu, Kara Feizi şi alţii în regiunea Plovdiv, monahul Onufrie de la Mânăstirea Hilandar scrie: ,,Ei ardeau din temelii satele şi prindeau cât de mulţi bărbaţi, femei şi copii, iar pe copii îi islamizau [cu forţa], pe femei le foloseau ca dansatoare din buric (kyucheks) şi ca să le aducă plăceri, dintre care multe au plecat pe cealaltă lume ca mucenice, iar pe bărbaţi îi foloseau ca sclavi” (citat din Petru Petrov, Secolele fatidice, p. 169). Aceste exemple au fost alese arbitrar şi multe altele există în diferite lucrări de referinţă.

[35] 23 martie 1802. A se vedea Vaporis, Mărturisitorii lui Hristos, p. 252-257.

[36] Patericul atonit, partea I, Moscova 1897, p. 292-293.