Mergând pe urmele Noilor Mucenici ai Bulgariei

Noii Mucenici ai Batak-ului

de părintele Eftimie Hinov

 

Paştele dinaintea Golgotei

 

Lesne crezători în propria putere şi într-o năvală copilărească, batakienii au urmat celelalte sate bulgare insurgente în primăvara anului 1876. Din această vreme izvorăşte tragedia înfricoşătoare a isprăvii lor, dar şi victoria strălucită a biruinţei lor muceniceşti asupra ororii, pătimirii şi simţământului morţii. Asemenea spicelor de grâu, încovoiate de boabele lor coapte, batakienii înşişi erau copţi pentru pătimirile muceniceşti, gata să se dea pe sine ca o ofrandă Mântuitorului şi Dumnezeului lor, ca pâinea coaptă în cuptorul suferinţelor nemaiauzite.

Chiar de la începutul răscoalei, în timpul sărbătorilor zgomotoase şi veseliei, nesimţite mai înainte, a primei gustări a libertăţii îndelung visate, batakienii au putut simţi cumva în inimile lor încercarea spinoasă iminentă.

Creştinii din Batak au petrecut Postul Mare din 1876 pregătind intens răscoala mult-aşteptată de dragul eliberării lor. Unii dintre ei au mers în satele de pomaci pentru a-şi cumpăra muschete şi pistoale, alţii au luat cu ei singura lor vacă sau bou pentru schimb. Unii au verificat armele de foc pe care şi le-au procurat în apropierea satului, alţii au dus la atelierele lui Petru fierarul sau ale ţiganilor imigranţi seceri, coase, tesle, foarfece şi alte tipuri de unelte din fier pentru a face iatagane lungi pentru ei înşişi, ce semănau cu sabia turcă, sau alte lănci ascuţite.

Bărbaţii mergeau dinadins în diverse localităţi pentru a procura praf de puşcă şi arme. Întrunirile oamenilor, ţinute de obicei pe păşunile satului şi în taverne, se mutaseră acum în potcovăriile mai sus amintite, sau în sala de arme a lui Gheorghe Ţurov, sau în locurile unde se auzea foc de armă. Pe de altă parte, femeile preparau în mare grabă pesmeţi, cămăşi, raniţe şi aşa mai departe. Unele femei fierbeau diverse pomezi şi fabricau plasturi pentru răni; altele deşirau fire din vechile lor veşminte pentru a face tifon. Toţi erau cufundaţi în dorinţa arzătoare pentru eliberarea mult-visată şi obscură a Bulgariei.

A venit primăvara – veselă şi afectuoasă – revigorând nădejdea lor şi umplând inimile lor de dârzenie şi curaj. Aceste pregătiri erau un fel de înainteprăznuire a Învierii lui Hristos. Îmbătaţi de o astfel de mare nădejde şi cu bravura lor specifică, batakienii au uitat cu toţii prea curând atât de forţele de guvernământ, cât şi de ameninţarea pomacilor din împrejurimi. Şi în această stare de auto-amăgire, era ca şi cum toată lumea căuta un semn de sus – prin unele preziceri de altădată, din felurite semne ale vremurilor, din natura veşnic schimbătoare, din proorociile oamenilor înţelepţi şi din scrierile profetice.

Unii tineri, care, din cauza vârstei lor, nu puteau participa la pregătiri, cercetau Cartea Apocalipsei şi comparau Turcia în mod ingenios şi plauzibil cu balaurul cu 7 capete, arătând cele 7 neamuri care vieţuiau în sultanat, a căror eliberare avea să aibă loc după moartea sa. Alţii căutau în Calendarul veşnic justificare pentru nădejdile lor renăscute, şi vesteau bucuroşi pretutindeni pieirea unui împărat, care fără doar şi poate avea să fie actualul sultan. Exista de asemenea altă spusă – pe care o găsise un oarecare mullah fanatic în cărţile profetice ale islamismului – că venise deja vremea în care Mahomed îi va pedepsi pe urmaşii săi dreptcredincioşi părăsindu-i voii ghiaurilor şi permiţând ca cei din urmă să-i învingă şi să-i alunge, în mari suferinţe şi lipsuri, către Mecca şi Medina, de unde – după o vreme – dobândind din nou dragostea şi protecţia sa, ei se vor întoarce cu forţe reînnoite şi vor domni asupra creştinilor pentru totdeauna.

Ultima istorie a fost răspândită cu variaţiuni, suferind modificări pentru a se potrivi dorinţelor reînviate. Separat de ceea ce s-a spus, tinerii vor spune cât se poate de bucuroşi sătenilor simpli combinaţia profetică a numerelor corespunzătoare literelor – potrivit modului de calculare slavon bisericesc – din fraza fatidică ,,Turcia se va prăbuşi”, a căror sumă a dat numărul 1876 – acelaşi an al răscoalei plănuite.

,,Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu ! Este chiar şi în cărţi !” – repetau sătenii simpli cu teamă.

,,Ia aminte însă ca satul nostru să nu devină asemenea Cassandrei[96] !” – avertizau alţi săteni, îmbătrâniţi în robie.

,,Şi ce s-a întâmplat în Cassandrea ?”

,,Un masacru. Un masacru al tuturor trupurilor vii, atât bărbaţi, cât şi femei !” – au răspuns bătrânii.

,,Un masacru ?! Va fi un masacru, dar numai al turcilor !” – adăugau câteva voci cu siguranţă de sine din mulţimea supra-aglomerată în mijlocul căreia avea loc conversaţia.

Înainteprăznuirea a ajuns la apogeu în timpul zilelor de Paşti. În acel an, Învierea lui Hristos a fost prăznuită de populaţia din Batak cu o solemnitate şi veselie neobişnuite până atunci[97]. În sat, nu a rămas în viaţă nici măcar un porc, cu toate că fiecare familie creştea şi deţinea cel puţin 3 sau 4 porci. Vinul de Peştera curgea în galoane. Sătenii spuneau ‘Hristos a înviat !’ ciocnind ouă roşii cu oricine, cunoştinţe sau străini, ceea ce nu se întâmplase nicicând în anii dinainte. Porţile tuturor caselor din Batak erau larg deschise pentru oricine; şi fiecare se grăbea să-l viziteze pe celălalt pentru a împărtăşi cu el noile simţăminte de Înviere şi sentimentul nădejdii renăscute în inima înrobită de veacuri.

În casa[98] lui Goranov, articolul de întâmpinare a marelui praznic din ziarul Veacul a fost citit cu un interes deosebit. Următoarele cuvinte din el: ,,Vărsându-Şi Sângele, Hristos a răscumpărat păcatele noastre; prin vărsarea de sânge a strălucit lumina, luminând omenirea, prin sânge adevărata credinţă a strălucit înaintea orbirii şi prejudecăţilor” au avut o înrâurire atât de puternică, încât cei care ascultau au repetat aproape fără să-şi dea seama cuvintele: ,,Sânge, sânge ! Doar sângele câştigă totul !” Aceasta a slujit drept raţiune tainică şi impuls puternic către entuziasm, care a adăugat o tărie deosebită bucuriei festive.

Din pricina întinderii mari de pământ pe care satul o înconjură, zilele de sărbătoare erau întotdeauna marcate de mai multe hore în acelaşi timp, în locuri diferite. În acest an, hora a fost una singură, la Ariile Beglik[99], situate în latura de sus a satului. Toţi bărbaţii şi femeile din sat se adunaseră acolo şi făcură, ca niciodată până atunci, o horă imensă cu mai multe cercuri, constând din 1.500 - 2.000 oameni, care săltau la exclamaţiile voioase ale tinerilor voinici şi sprinţari. Atât cei bătrâni, cât şi cei tineri luau parte la ea, inclusiv cei care nu dansaseră de mulţi ani, sau cei care îşi jeliseră de curând rudele răposate; la urma urmei, întreaga populaţie era acolo. Şi în inimile tuturor era de parcă pândea din aer o presimţire cu neputinţă de descris că acesta era ultimul Paşte al vieţilor lor pământeşti, că peste puţin timp sângele lor va fi vărsat de asemenea, că va uda pământul mult-pătimitor al Bulgariei, şi va începe strigătul către Dumnezeu al tuturor fraţilor şi surorilor lor lăsaţi în urmă.

Din această pricină, starea sufletească pascală s-a dezvăluit cu o aşa veselie extraordinară şi râsete. Ei nu ştiau că în această bucurie solemnă îşi prăznuiau sfârşitul apropiat al propriilor vieţi, ei nu erau conştienţi că poarta veşniciei se întindea acum chiar la picioarele lor. Ei ştiau doar că trebuie să se bucure din toată inima şi sufletul în acea mare zi în care Hristos S-a sculat din morţi, în care era prăznuită biruinţa sângelui vărsat al Domnului şi care preceda mult-aşteptata zi a răscoalei, ale cărei consecinţe erau cunoscute numai de Dumnezeu.

Hora se legăna în diferite direcţii pe pajiştea lată; exclamaţiile voioase erau urmate de focurile de armă ale dănţuitorilor. Atât bărbaţii în vârstă cu bărbile albe, cât şi femeile împovărate de ani, laolaltă cu tinerii, îşi istoveau picioarele neascultătoare pentru ultima oară, şi în faţa conducătorului horei, turbanul unui turc care venise să adune ouă de Paşti era aruncat încoace şi încolo rostogolindu-l în toate părţile – toate acestea în prezenţa zapciilor guvernamentali.

 

Istoria 70 1

Imagine de arhivă
Săteni din Batak la începutul secolului XX

 

,,Ca şi cum pronia dumnezeiască a hotărât cu un scop anume – cugetă Anghel Goranov, cronicarul Golgotei batakiene – ca sătenii din Batak să prăznuiască primele lor clipe de libertate declarată exact într-un asemenea întuneric tainic din natură[100], când ei sărbătoreau an de an marea biruinţă a sângelui vărsat al lui Hristos, care dădea întregii omeniri libertate, lumină, raţiune şi dragoste”.

De ziua Sfântului Gheorghe, pe 23 aprilie, toţi insurgenţii care ocupaseră deja poziţii pe culmea dealurilor care împrejmuiau satul, împreună cu întreaga mulţime de bătrâni, femei şi copii, au umplut piaţa spaţioasă din faţa Bisericii Sfânta Nedelia (Kiriaki). Preoţii din Batak, părintele Neicho Paounov şi părintele Petru Pop-Iliev au săvârşit o slujbă Sfântului Mare Mucenic şi purtător de biruinţă. Entuziasmul a fost mai presus de cuvinte ! Înflăcărarea strălucea pe chipurile sprintene, vesele şi pline de duh ale batakienilor. Cu staturile lor voinice şi cuşmele îmblănite, înalte şi miţoase, rebelii semănau cu un codru format din copaci subţiri, în mănunchiuri. Fetele, femeile şi copiii, cu flori în mâini şi lacrimi de bucurie în ochi, se îngrămădeau în jurul lor şi mulţi nu-şi puteau recunoaşte propriile rubedenii. După rugăciune, fiecare a sărutat crucea, cu binecuvântarea preoţilor pentru izbânda sfintei lor acţiuni.

Cu toate acestea, primii fiori prevestitori nu au întârziat să se strecoare în sufletele robilor insurgenţi. Aceasta se întâmpla pe 24 aprilie, când gloanţele cvint-centurionului[101] Ştefan Trendafilov au omorât două iscoade turce robuste.

În seara zilei de 29 aprilie, santinelele de pe dealul Semeralan au observat o hoardă mare de başbuzuci înarmaţi pe drumul Dospat, apropiindu-se din direcţia Tash-Boaz. Vineri dimineaţă, 30 aprilie, ei au apărut pe culmea Petrovo bârdo, la un sfert de oră depărtare de sat, unde au ucis un băiat văcar de 15 ani din Batak şi au înfipt în pământ un drapel roşu cu semilună. Aceasta a provocat o nelinişte profundă, care a devenit din ce în ce mai intensă. Atât apariţia inamicului, cât şi ameninţările sale s-au răspândit asemenea fulgerului peste tot satul, la poziţiile insurgenţilor, printre cei bătrâni şi cei tineri. De pe poziţii şi din sat, oamenii ieşeau la locuri înalte şi – cu un soi de curiozitate împietrită – se uitau către Petrovo bârdo, unde musulmanii se aşezaseră chiar la marginea dealului, turbanele lor albe arătând ca nişte ciuperci răsărite după ploaie. Era ca şi cum o presimţire de rău augur pusese stăpânire pe inimile tuturor !

,,Aceştia nu arată ca fraţii noştri de sabie din Chepino[102] ! Uitaţi-vă, ei stau ca şi cum ar aştepta distrugerea satului !” – şopteau între ei unii batakieni.

,,Vărsare de sânge ! Vărsarea de sânge va începe curând !” – spuneau alţii cu teamă.

,,Nu întâmplător aceşti corbi negri croncăne neîncetat, de 3 zile încoace, deasupra satului ! Ei aşteaptă stârvuri, stârvuri omeneşti !” – subliniau unii oameni mai superstiţioşi. Şi aceste remarci prevestitoare erau de îndată răspândite de jur-împrejur …

Se născuse îndoiala în aceşti rayahi, neobişnuiţi să verse sânge seniorial. Aceiaşi oameni, care nu cunoşteau limite pentru entuziasmul lor, care – în bucuriile lor grandioase – se credeau de neînfrânt, erau acum ca şi împietriţi, sângele lor fierbinte se răcise cu totul doar la vederea drapelului roşu de pe Petrovo bârdo. O schimbare neaşteptată avusese loc în sentimentele lor şi simţul puterii, şi cu capetele în jos, cu feţele descurajate, ei începeau acum conversaţii nu despre bătălia iminentă cu inamicul, ci mai degrabă discuţii melancolice şi triste despre copii, soţii, case şi averi – tot ceea ce iubeşte omul pe pământ ! … Priveliştile imaginate mai înainte ale biruinţelor împotriva tiranului erau acum înlocuite de privelişti ale nenorocirilor, pătimirilor, lipsurilor şi chinurilor inimaginabil de grele ale rudeniilor lor, îndeosebi ale copiilor lor cu totul nevinovaţi.

Aceste noi îngrijorări şi temeri erau comune şi reciproce. Rebelii simţeau o dorinţă irezistibilă de a se întoarce în sat şi a-i vedea pe cei de acasă – o dorinţă reaprinsă cu atât mai tare de tainica voce lăuntrică şi simţământul prevestitor de rele că sfârşitul ,,împărăţiei Batak-ului” era iminent şi că trebuie să-i îmbrăţişeze şi să-i mângâie pentru ultima oară pe cei dragi, dacă este cu putinţă. Pe de altă parte, femeile îşi trimiseseră copiii la poziţii, care întrebau cu lacrimi în ochi de sănătatea taţilor lor, cerându-le să se întoarcă acasă şi să le ajute să ascundă şi să îngroape câteva lucruri de valoare, deoarece toţi presimţeau furtuna ce avea să se abată asupra satului … ,,Foc ! Flăcări ! Vărsare de sânge !” – acestea erau cuvintele care erau repetate cu credinţă neclintită şi fără comentarii, sub chipul unei taine, la poziţii.

În jurul drapelului roşu şi pe marginea dealului erau în jur de 400 başbuzuci. Când batakienii i-au zărit pentru prima oară vineri dimineaţă, cerul era senin şi razele soarelui luceau pe armele lor strălucitoare. În sfârşit, numărul lor a început să scadă semnificativ şi în acelaşi timp cerul a devenit din ce în ce mai înnorat şi sumbru ! Inimile batakienilor erau distruse şi sufletele lor descurajate …

Îi vom lăsa pe istorici să vorbească despre desfăşurarea evenimentelor şi înăbuşirea răscoalei din Batak. Însă, noi ne vom întoarce privirile către măcelărirea mieilor lui Hristos, a celor care şi-au mărturisit şi şi-au păstrat credinţa, neavând milă de viaţa lor vremelnică – bărbaţi, femei şi fecioare, copii şi nu în ultimul rând prunci care au avut aceeaşi soartă cu pruncii din Betleem, ucişi din porunca lui Irod. În ce-i priveşte pe aceşti mărturisitori minunaţi, există mărturii certe atât ale martorilor oculari, cât şi ale cercetătorilor istorici de mai târziu.

În opinia noastră, iată una dintre cele mai remarcabile: în Expunerea lor din 3 ianuarie 1877 către reprezentanţii statelor europene, femeile din Batak care au supravieţuit au scris următoarele cuvinte: ,,Trebuie să lăsăm deoparte ceea ce este cu neputinţă a ne întoarce nouă de pe cealaltă lume, astfel că noi nu ne vom căuta soţii, care, pentru a evita să devină turci şi astfel să-şi piardă sufletele aşa cum vroiau măcelarii, mai degrabă s-au predat pentru a li se tăia capul pe butuc, asemenea sfinţilor mucenici”[103]. Această mărturie ne permite să observăm cu limpezime cele două aspecte principale ale muceniciei batakienilor: 1) şansa de a scăpa de moarte prin acceptarea islamismului, care chiar le-a fost oferită (,,aşa cum vroiau măcelarii”) şi 2) alegerea de bunăvoie a morţii de dragul credinţei lor ortodoxe native, ca şi conştiinţa lucidă a femeilor care au supravieţuit morţii soţilor şi rudelor lor că aceasta este mucenicească şi asemenea celei a mucenicilor creştini din vechime (,,asemenea sfinţilor mucenici”). Dar aceasta nu este nici pe departe singura mărturie, care ne dă motive să-i cinstim pe pătimitorii din Batak ca noi sfinţi mucenici[104].

 

* * *

 

Aşa a venit seara zilei de vineri, 30 aprilie. Amurgul se lăsase în satul care era asediat de mii de războinici islamici, care ocupaseră toate poziţiile mai înalte din jurul lui şi trăgeau neîncetat asupra caselor. Gloanţele şuierau ca grindina din toate părţile în jurul ţăranilor, şi smulgeau bucăţi de lespezi sparte de pe acoperişuri, ce cădeau în capetele oamenilor care fugeau. Pe străzi, din loc în loc erau bărbaţi, femei şi copii răniţi şi omorâţi. Pe lângă gloanţe, prin aer zburau bulgări de haine înmuiate în ulei şi aprinse astfel încât să dea foc caselor şi hambarelor. Şi în întunericul absolut care domnea, aceştia păreau în ochii batakienilor înspăimântaţi asemenea ploii de foc şi pietrelor incandescente care cădeau din cer, ,,căzând – precum scria Anghel Goranov, care a văzut cu ochii săi multe din cele ce s-au întâmplat – ca pedeapsa lui Dumnezeu pentru unele păcate, de neiertat altfel decât prin sânge şi foc !”[105]

 

Istoria 71

Vedere de ansamblu a satului Batak

 

Oamenii, fie că erau bărbaţi sau femei, tineri sau bătrâni, s-au adunat în cele mai sigure clădiri ale satului: biserica, şcoala şi casa lui Trendafil Kerelov, care era considerată a fi cea mai potrivită pentru auto-apărare şi cea mai puţin expusă la foc. O mulţime de femei, copii, bărbaţi şi oameni în vârstă s-au îngrămădit de asemenea în casa încăpătoare a lui Bogdan, o clădire foarte solidă din latura mai de jos a satului[106].

Se lăsase întunericul.

Din câte îşi aminteau, batakienii nu mai văzuseră niciodată un asemenea întuneric, nici o noapte asemenea. Noaptea era neagră ca smoala, nu se putea zări om la distanţă de 3-4 picioare. Multora li se părea că acest întuneric extraordinar devenea din ce în ce mai dens din cauza nenumăratelor gloanţe ale başbuzucilor, care cădeau pe străzi şi pe clădiri ca o ploaie care răpăie. Mai mult, gaterele din partea Karluk-ului din capătul mai de jos al satului ardeau, luminând deluşoarele din împrejurimi, făcând astfel încă mai dens întunericul de pe străzi. La marginea satului, ca şi în sat, ardeau alte focuri asemănătoare, care deveneau din ce în ce mai puternice cu fiecare minut care trecea, şi flăcările lor purpurii păleau pe linţoliul negru al cerului, ridicându-se mult în înaltul cerului, ca în vremurile străvechi, asemenea fumului jertfei lui Abel bineplăcute lui Dumnezeu.

Ce privelişte înfiorătoare ! Toate acestea, laolaltă cu împuşcăturile şi urletele sălbatice ce ieşeau din gâtlejurile a mii de başbuzuci, izbeau cu atât mai pregnant şi teribil inimile batakienilor. Înfăţişarea creştinilor din Batak din acea noapte, adunaţi în locurile lor de adăpost, a fost mai presus de cuvinte ! În casele lui Bogdan şi Kerelov, în clădirea şcolii şi în biserică, bărbaţi, femei şi copii se îngrămădiseră unul peste celălalt într-o neorânduială inimaginabilă, dar de înţeles[107]. Toţi se deplasau care încotro ca fantomele, toţi gemeau, chemându-se unul pe altul, suspinând, manifestându-şi supărarea, plângând şi fiecare îşi căuta rudele. O mamă care-şi pierduse copilaşul îl căuta cu disperare; copilaşul îşi căuta mama, un frate sora, un soţ soţia, ei umblau cu toţii încoace şi încolo, fiind îmbrânciţi de mulţime, călcându-se în picioare unul pe altul fără să vrea, înjurând sau rugându-se …

Ei rătăceau inconştient şi se împingeau unii pe alţii. Copiii ţipau sub picioarele adulţilor, şi în loc să capete ajutor erau supuşi în mod imperceptibil unei noi presiuni. Cei care mergeau se simţeau de parcă erau purtaţi de masa de oameni densă, şi cei care erau duşi de mulţime socoteau că ei înşişi sunt forţa motrice a mişcării lor. Atât de apăsătoare şi încordată era această presiune, atât de grave erau toate impresiile, că cele mai multe dintre aceste mame, care îşi ţineau copiii în braţe şi îi îmbrăţişau cu toată puterea dragostei lor materne, îi căutau în acelaşi timp cu disperare peste tot şi – cu ei strângându-i în braţe – întrebau şi se interesau cu lacrimi în ochi unde sunt dragile lor odrasle !

Dar acest vacarm s-a transformat curând în linişte în acelaşi timp în toate locurile de adăpost. Pleoapele tuturor s-au făcut grele din nevoia irezistibilă de somn. Atât cei zdraveni, cât şi cei răniţi, sau dacă nu zdruncinaţi de înghesuiala puternică, şi chiar cei care îşi căutau cu disperare rudeniile pierdute – toţi, fără excepţie – au închis ochii şi au adormit profund.



[96] Cassandrea este numele celui mai vestic dintre cele 3 braţe ale Peninsulei Halkidiki. În timpul răscoalei greceşti din 1821, generalul turc Abdul Abut Paşa a sfărâmat rezistenţa insurgenţilor care apărau fâşia îngustă de pământ care lega braţul de partea principală a peninsulei, a pustiit întreaga Cassandrea şi a masacrat cea mai mare parte din populaţie.

[97] N.a.: În 1876, Paştele a căzut pe 4 aprilie. Aici şi în toate celelalte împrejurări din relatarea vieţii mucenicilor, noi vom utiliza datele potrivit calendarului vechi, aşa cum se calcula timpul în secolul XIX când au avut loc evenimentele descrise.

[98] N.a.: Petru Goranov era cel mai învăţat om din acea vreme din Batak şi organizatorul răscoalei din Batak.

[99] Beglik era o taxă pe oi şi capre în perioada turcă din istoria bulgară.

[100] O aluzie la faptul că răscoala a fost declarată în întunericul nopţii, deoarece Învierea lui Hristos a avut loc în cele dintâi ore, întunecate ale dimineţii.

[101] Adică, un comandant a 500 soldaţi.

[102] Chiar de la începutul răscoalei, batakienii au declarat că ei luptau pentru libertatea lor şi nu intenţionau să facă rău nici unui musulman paşnic, precum oameni în vârstă, femei şi copii, din satele învecinate. Astfel, şefii din Batak s-au înţeles cu mai mulţi lideri musulmani că ei nu vor cotropi satele lor şi vor apăra vieţile lor, în timp ce musulmanii au jurat să se supună autorităţilor lor în schimbul unui asemenea pact de pace. Din acest motiv, ei sunt porecliţi acum cu amărăciune ,,fraţii noştri de sabie”, fiindcă şi-au încălcat propriile făgăduinţe şi erau fraţii lor după sânge şi trup, deoarece erau într-adevăr copiii foştilor creştini, islamizaţi cu secole în urmă.

[103] Citat din Petru Petrov, Mergând pe urmele violenţei, partea a II-a, Sofia, 1988, p. 626. Sublinierea noastră.

[104] Cazurile de mucenicie a creştinilor din 1876 nu sunt limitate la masacrele din Batak. Multe alte cazuri au fost descrise, când creştinii bulgari au preferat să moară decât să primească religia celor care-i înrobiseră.

,,Un număr deosebit de mare de mărturii despre hotărârea bulgarilor de a muri decât să primească religia mahomedană îşi are originea în anul răscoalei, 1876. Când în Peruştiţa, başbuzucii le-au oferit bulgarilor răzvrătiţi să se predea, după care ei vor masacra doar partea bărbătească în vârstă de peste 15 ani, în timp ce femeile şi copiii vor fi turciţi, cele din urmă ,,au început să ţipe şi să le ceară soţilor lor să le omoare”. Atunci, ,,Spas Ghinov a ucis două din surorile sale, pe soţia sa, cei patru copii ai săi şi în cele din urmă pe el însuşi”.

Un devotament deosebit de ferm au arătat batakienii. Ghina Ilieva istorisea că ea însăşi, alte 3 fete şi un băiat, toţi mici de vârstă (10-14 ani), au petrecut câteva sute de zile în casele musulmane, unde ,,ei ne-au chinuit mult ca noi să ne turcim, dar noi nu am vrut”. Ghina Vaneva a fost de asemenea răpită, apoi siluită şi islamizată cu forţa, dar de îndată ce a fost dusă în Plovdiv, înaintea comisiei care investiga masacrele, ,,în faţa numeroaselor ameninţări ca să nu arunc yashmak-ul [n.tr.: vălul musulman], fiindcă altfel ei mă vor masacra”, ea a renunţat la islamism. Petru Petrov, Secolele fatidice, p. 356.

[105] Vedem la mulţi mucenici creştini conştiinţa smerită că ei pătimesc nu atât pentru apărarea curajoasă a credinţei lor creştine, cât că sunt pedepsiţi aspru pentru păcatele lor. Iată ce ne dezvăluie însăşi Sfânta Scriptură într-o istorisire din Vechiul Testament despre mucenicia minunată a preotului Eleazar, a celor 7 fraţi Macavei şi a mamei lor Solomonia, pe care ighemonul Antioh i-a silit să apostazieze de la sfânta lor tradiţie pe care o moşteniseră: ,,Noi pentru noi înşine pătimim acestea, de vreme ce am păcătuit împotriva Dumnezeului nostru” (II Macavei 7, 18); până şi cel mai tânăr dintre mucenici a fost evident conştient de aceasta: ,,Că noi pentru păcatele noastre pătimim. Iar dacă pentru certarea şi învăţătura noastră Dumnezeu cel viu puţin s-a mâniat asupra noastră, iarăşi se va împăca cu robii săi” (II Macavei 7, 32-33).

[106] Îl rugăm pe cititor să fie atent la această exprimare – fie că erau bărbaţi sau femei, tineri sau bătrâni – care vădeşte ce moralitate castă aveau creştinii din Batak la acea vreme, chiar stând în bisericile lor separat bărbaţi şi femei. Şi precum explică autorul în relatarea extinsă a originalului bulgar pe care noi l-am scurtat nesemnificativ, ca şi cum ar fi cerut iertare cititorului, această amestecare haotică de bărbaţi şi femei – altminteri imposibilă – a fost pricinuită doar de încordarea şi suferinţa de nedescris a batakienilor.

Se merită notat aici că şcolile şi clasele din Bulgaria înainte de 1944, când regimul comunist s-a angajat în distrugerea rămăşiţelor de evlavie creştină din poporul nostru, erau separate pentru fete şi băieţi, şi chiar prietenia tinerilor de sexe diferite nu era considerată morală. O epocă care a apus cu totul.

[107] A se vedea nota 102.