SCRIPTURĂ ŞI TRADIŢIE

de Arhiepiscop Hrisostom de Etna şi Episcop Avxentie de Foticeea

 

Capitolul IV

SCRIPTURĂ ŞI TRADIŢIE ÎN ORTODOXIA RĂSĂRITEANĂ

Să ne întoarcem acum la discutarea autorităţii scripturistice şi tradiţionale în gândirea teologică ortodoxă răsăriteană contemporană. Am subliniat în repetate rânduri că teologii ortodocşi privesc autoritatea ecleziastică ca încorporând atât Scriptura, cât şi Tradiţia, şi fac apel la mărturia patristică pentru a adeveri această perspectivă. De asemenea, am remarcat că această perspectivă nu abordează, în sine, chestiunile importante despre cum sunt legate Scriptura şi Tradiţia şi ce poziţie precisă asupra autorităţii comune a Scripturii şi Tradiţiei poate fi dedusă din consensul patristic. Aceste ultime chestiuni constituie substanţa capitolului de faţă.

Care este - ne întrebăm - poziţia ortodoxă precisă asupra unităţii Scripturii şi Tradiţiei aşa cum constituie ele autoritatea Bisericii ? Am putea presupune, pe baza naturii consensuale a perspectivei din care savanţii ortodocşi abordează subiectul, că gândirea ortodoxă modernă ar putea oferi o poziţie unică prin consimţământul comun asupra autorităţii scripturistice şi tradiţionale. La urma urmei, deoarece canonul ortodox al teologiei este întotdeauna etalonul credinţei mărturisite prin consensul Părinţilor, ar putea părea rezonabil a întâlni aceeaşi unanimitate în gândire printre teologii ortodocşi.

Din nefericire, nu aşa stau lucrurile. După cum am observat în capitolul anterior, o mare parte din teologia ortodoxă contemporană este influenţată de consideraţii mult mai specifice perspectivelor teologice apusene. Invocarea tiparelor de gândire străine viciază prin natură orice consens în opinii, care ar putea altfel să caracterizeze o poziţie ortodoxă. Trebuie să subliniem acest obstacol pentru analiza noastră a poziţiei ortodoxe asupra Scripturii şi Tradiţiei, înainte de a continua cu o recenzie a teologilor contemporani individuali.

Astăzi, în Ortodoxie, există două şcoli de teologie. Pe prima am numit-o şcoala teologiei ,,adaptative” sau ,,acomodative”, puternic influenţată de problematicile teologice ale Apusului. Cealaltă este acea şcoală ideală, clasică sau tradiţională, de la care am putea aştepta acelaşi conţinut unanim implicit al respectului ortodox acordat consensus Patrum. Într-un eseu foarte provocator, Christos Yannaras (pe care l-am putea considera, de altfel, un prizonier al multor noţiuni străine de adevărata Ortodoxie) a afirmat că prima şcoală descinde din scolastica apuseană şi reprezintă o influenţă care a pătruns în teologia greacă contemporană prin înfiinţarea facultăţilor teologice după modelul german, fapt ce a urmat eliberării Greciei de sub ocupaţia turcă în secolul al XIX-lea[1]. Această observaţie este corectă. Efectul acestei influenţe asupra gândirii ortodoxe a fost, în general, înspăimântător, iar asemenea influenţe au constituit atacuri discontinue regretabile în domeniul teologiei ortodoxe clasice.

Şcoala clasică de teologie ortodoxă, cea de-a doua tradiţie teologică pe care am menţionat-o, liberă de influenţa teologiei sistematice apusene, este o tradiţie unică a Răsăritului creştin. După cum remarcă Yannaras:

,, … În Biserica şi tradiţia Ortodoxă, teologia are o semnificaţie foarte diferită de cea pe care noi (adică, în Apus) o dăm ei astăzi. Ea este un dar al lui Dumnezeu, o roadă a curăţiei lăuntrice a vieţii duhovniceşti a creştinului. Teologia este identificată cu vederea lui Dumnezeu, cu vederea imediată a Dumnezeului personal, cu trăirea personală a transfigurării creaţiei prin harul necreat. … Teologia exprimă experienţa mântuirii”[2].

Prin urmare, în cadrul acestei teologii ortodoxe ideale, o poziţie ortodoxă cu privire la orice problemă teologică este mistică, legată de experienţa mântuirii, şi astfel în strânsă legătură cu o experienţă duhovnicească comună despre care vom susţine ulterior că este sursa consensului patristic. Teologia ortodoxă tradiţională, prin însăşi natura ei, mărturiseşte o unanimitate în gândire. Diversitatea poziţiilor întâlnite în gândirea teologică ortodoxă contemporană este născută din importarea, în Ortodoxie, a influenţei apusene.

Problema cu care ne confruntăm în teologia ortodoxă adaptativă este mai amplă decât simpla influenţă a ideilor apusene asupra gândirii ortodoxe. Există adesea, printre ortodocşi, un devotament general faţă de problematicile teologice apusene. Acest devotament trebuie înţeles la un nivel psihologic. Mai ales în Grecia, după mai bine de 300 de ani de dominaţie turcă, teologii ortodocşi nu au fost pregătiţi pentru a se întâlni cu mediul teologic al lumii apusene. Problemele care preocupau romano-catolicismul şi protestantismul erau pur şi simplu necunoscute lumii ortodoxe, căreia îi lipsea chiar o noţiune a teologiei sistematice raţionaliste, moderne în sensul apusean. De aceea, după cum scrie Alexander Kalomiros, mulţi teologi au fost cuprinşi de un ,,sentiment de inferioritate şi dezorientare, … (stând) extaziaţi de admiraţie în faţa complexităţii argumentelor colegilor lor din Apus”[3]. Răspunsul evident al teologilor a fost defensiv: a se ocupa ei înşişi cu întocmirea unei apologii ortodoxe în faţa noilor probleme teologice apusene întâlnite.

Yannaras merge mai departe în a descrie efectul acestei preocupări defensive a teologiei ortodoxe faţă de problematicile teologice apusene: ,, … Clerul de rând şi poporul (din vremea eliberării Greciei), deşi au rămas fideli tradiţiilor lor, nu au fost îndeajuns de învăţaţi pentru a se măsura ei înşişi cu intelectualii aflaţi sub influenţa Apusului … (Teologia ortodoxă greacă a devenit separată) … de viaţa şi spiritualitatea Bisericii (Ortodoxe)”[4].

Din această cauză, teologia ortodoxă adevărată, acea teologie care ,,exprimă experienţa Bisericii”[5], s-a diminuat. Prin urmare, teologii ortodocşi s-au maturizat într-o atmosferă teologică străină de gândirea ortodoxă clasică; ei au ajuns atât de mult sub influenţa gândirii apusene, încât adesea au înţeles greşit sau chiar au respins teologia ortodoxă în sine[6]. Efectul confruntărilor timpurii cu teologia apuseană, ce au urmat eliberării Greciei, persistă aşadar în abundenţă în ansamblul teologiei greceşti moderne. Iar efectul nu se limitează la teologia greacă. Alte Biserici Ortodoxe naţionale, deşi având motivaţii şi predilecţii psihologice probabil diferite de cele ale grecilor, dovedesc adesea aceeaşi înţelegere limitată a gândirii ortodoxe tradiţionale şi un monopol similar al perspectivelor teologice apusene.

Analiza noastră asupra situaţiei teologiei ortodoxe de astăzi este direct susţinută de următoarea trecere în revistă a poziţiilor teologice ortodoxe contemporane despre autoritatea ecleziastică a Scripturii şi Tradiţiei. După cum vom vedea, cel puţin în scrierile câtorva dintre teologii prezentaţi, efortul hotărât de a reconcilia Scriptura şi Tradiţia stă la baza formulării unei poziţii ortodoxe asupra autorităţii lor comune. Noi afirmăm că astfel de formulări sunt, de fapt, răspunsuri la opiniile apusene cu privire la Scriptură şi Tradiţie.

La alţi teologi prezentaţi vom observa o mai mică accentuare a unei reconcilieri a Scripturii şi Tradiţiei; adică, o mai mică preocupare faţă de opiniile apusene. Mai degrabă, vom vedea o mai mare preocupare faţă de motivele pentru care Părinţii au preînchipuit unitatea Scripturii şi Tradiţiei. Şi aceasta ni se pare a fi o atitudine mai reprezentativă pentru teologia ortodoxă pură. Scopul este de a stabili o poziţie care a izvorât din Părinţii înşişi[7]. Astfel, a înţelege de ce Scriptura şi Tradiţia sunt surse comune ale autorităţii nu înseamnă a discuta cele două surse în termenii diferitelor raporturi teoretice, ci a înţelege cum au înţeles înşişi Părinţii relaţia dintre Scriptură şi Tradiţie. De fapt, teologul ortodox încearcă să găsească ,,cugetul Părinţilor”, şi prin aceasta să înţeleagă relaţiile dintre concepte. A recunoaşte o perspectivă patristică, şi apoi a încerca să o justifici, este străin de Ortodoxie. În adevărata tradiţie teologică ortodoxă, o poziţie se naşte din consensul Părinţilor: se manifestă ca o expresie a ,,cugetului” lor comun.

În capitolul următor, vom dezvolta noţiunea unui ,,cuget” patristic şi vom oferi o poziţie teologică asupra autorităţii scripturistice şi tradiţionale, care, simţim noi, se naşte din consensus Patrum. Prezentările succinte de mai jos, ale poziţiilor formulate de diverşi teologi ortodocşi, servesc pentru a prefaţa materialul din capitolul următor şi constituie un fel de încununare a capitolelor anterioare. Ele sunt în mod necesar concise, extrase ca atare din afirmaţiile sumare despre Scriptură şi Tradiţie ale fiecărui teolog, şi nu sunt gândite ca expuneri mature ale poziţiei acestora. Ele trebuie înţelese în cadrul perspectivelor răsăriteană şi apusene la care am făcut referire; ţinând cont de natura teologiei ortodoxe moderne precum am înfăţişat-o; şi, după cum am afirmat, cu un ochi spre cadrul conceptelor pe care le vom prezenta în capitolul următor.

 

Arhimandritul Eusebie Stephanou

Într-o lucrare generală concisă despre Biserica Ortodoxă, părintele Stephanou înfăţişează înţelegerea sa cu privire la relaţia dintre Scriptură şi Tradiţie. El concepe Tradiţia ,,ca având o semnificaţie dublă, anume, una largă şi una îngustă: tradiţia exterioară şi respectiv tradiţia interioară[8]. ,,Tradiţia interioară”, susţine părintele Stephanou, nu este altceva decât ,,experienţa instituţională a Bisericii a răscumpărării într-o continuitate istorică, neîntreruptă de la Cincizecime până în prezent”[9], cu adevărat, ,,trăirea reală a conţinutului Evangheliei, anume că «Hristos a murit, a înviat şi va veni din nou»”.

În sensul exact al cuvântului, ,,tradiţia interioară” este ,,legată de Scriptură”. Acest sens al Tradiţiei, scrie el, ,,nu este atât de mult actul şi procesul de predare sau transmitere a Evangheliei, cât este credinţa însăşi aşa cum a fost propovăduită de apostoli, cum a fost trăită de Biserica istorică, şi transmisă din generaţie în generaţie”[10].

Părintele Stephanou descrie ,,tradiţia exterioară” ca fiind ,,dezvoltarea acumulativă a formelor şi expresiilor exterioare pe care cinstirea şi rânduiala generală în viaţa Bisericii le-au avut în decursul timpului”, ,,practicile liturgice, uzanţele, formele, obiceiurile etc” Bisericii. ,,Tradiţiile exterioare” conţin, ca să spunem aşa, ,,acţiunile” şi ,,procesele” prin care el caracterizează Evanghelia ca fiind transmisă. Prin urmare, aceste ,,tradiţii exterioare” nu au atributele neschimbătoare ale ,,tradiţiilor interioare” şi Scripturii (adică, ,,neschimbătoare de-a lungul istoriei”), ci sunt ,,expuse la diferite schimbări în sensul creşterii şi evoluţiei de la o epocă la alta …”. ,,Tradiţiilor exterioare”, afirmă părintele Stephanou, aparţin scrierile Părinţilor, crezurile şi formulările sinoadelor, care sunt ,,articulaţii” ale ,,tradiţiilor interioare”, reprezentând, concret, ,,etapele exprimării în cuvinte a ceea ce Biserica posedă «în taină» (aparent referindu-se la Sfântul Vasilie)”.

Părintele Stephanou merge mai departe la a stabili o legătură între Scriptură şi Tradiţie. El vede Tradiţia, în natura sa dublă (,,interioară” şi ,,exterioară”), ca fiind ,,viaţa Bisericii”. Ea este întreaga experienţă a răscumpărării, aşa cum o înţelege Biserica, şi este astfel sursa Scripturii. Dar ca sursă a Scripturii, Tradiţia nu este separată de Scriptură sau în vreun fel mai importantă decât ea[11]; Scriptura este pur şi simplu ,,Tradiţia înregistrată”. Deci, aşa cum Tradiţia nu poate fi separată de însăşi viaţa sa (Biserica), nici Scriptura nu poate fi separată de ea. Numai în Biserică, susţine părintele Stephanou, Scriptura poate conduce cu adevărat la mântuire.

În sfârşit, vorbind despre Scriptură şi Tradiţie, aşa cum sunt ele pe deplin înţelese în inseparabilitatea lor de Biserică, părintele Stephanou atribuie fiecăreia o funcţie eclezială. El consideră că Scriptura ,,reînnoieşte … taina mântuirii” în creştin ,,precum kerygma”. Tradiţia, pe de altă parte, trebuie înţeleasă ,,ca o realitate înrădăcinată în … koinonia”, experienţa instituţională a creştinilor, în special aşa cum este manifestată în euharistie. Prin această κοινωνια, Tradiţia oferă credinciosului certitudinea că taina mântuirii este transmisă cu fidelitate şi eficacitate, atât în ,,caracterul continuităţii istorice”, cât şi în ,,cunoştinţa unicităţii”.

Fără îndoială, tratarea părintelui Stephanou a Scripturii şi Tradiţiei face apel la o perspectivă patristică pe care noi am considerat-o a fi călăuza practică a teologului ortodox. Cu toate acestea, noi găsim în distincţia sa, dintre Tradiţia ,,interioară” şi cea ,,exterioară”, o categorisire nenecesară regretabilă care pare să separe formele exterioare ale închinării (,,tradiţiile exterioare”) de sursele generatoare (,,tradiţia interioară” şi Scriptura). Această distincţie este improprie, din unele puncte de vedere, viziunii ortodoxe a unităţii desăvârşite a Scripturii şi Tradiţiei. Ea separă tradiţia externă a Bisericii (pesemne pe seama variabilităţii acelor forme exterioare în curgerea istoriei), reducând astfel de tradiţii la un rol secundar în mărturia Bisericii.

De fapt, după cum afirmă protoiereul Mihail Pomazanski (1888-1988) – un teolog ortodox tradiţionalist strălucit –, se pot considera cele exterioare ale Bisericii ca fiind ele însele esenţialmente neschimbătoare, în aceea că formele lor finale au fost întotdeauna prezente în dezvoltarea lor istorică ,,în felul în care în organismul embrionar al unei fiinţe vii este deja ascunsă viitoarea sa formă”[12]. Astfel, toate caracteristicile Tradiţiei Bisericii constituie un adevăr neschimbător, coextensiv cu Scriptura. O asemenea formulare ni se pare mai de dorit decât cea oferită de părintele Stephanou, a cărui abordare nu este atât de ,,incorectă”, cât este incompletă.

 

Frank Gavin

Lucrarea mai degrabă cuprinzătoare a profesorului Frank Gavin despre gândirea ortodoxă greacă ,,contemporană” a fost o sursă frecvent citată, vreme de câteva decenii, în studiile referitoare la Biserica Răsăriteană. Gavin dedică circa 12 pagini din cartea sa înţelegerii Scripturii şi Tradiţiei în Biserica Ortodoxă, într-o analiză clară şi accesibilă, chiar dacă prea academică. El începe comentariile sale subliniind că Biserica Ortodoxă se consideră pe ea însăşi a fi singura Biserică adevărată, Biserica Catolică aflându-se în schismă şi erezie, iar bisericile protestante situându-se în afara Bisericii Universale. În calitatea sa de Biserică adevărată, Biserica Ortodoxă pretinde a fi ,,înzestrată de Întemeietorul ei (adică, Iisus Hristos) cu însuşirea infailibilă de a «învăţa drept cuvântul adevărului»”[13], prin aceasta ,,stabilind canonul Sfintei Scripturi, fiind călăuzită de Sfântul Duh”[14]. Pe scurt, trebuie să începem cu o înţelegere – pare să sugereze Gavin – a noţiunii ortodoxe răsăritene de autoritate a Bisericii: o autoritate care are aceleaşi atribute desăvârşite ca şi Scriptura însăşi.

Profesorul Gavin merge mai departe în a observa natura Scripturilor aşa cum o văd ortodocşii. Scriptura, afirmă el, este inspirată de Sfântul Duh. Potrivit lui, natura inspiraţiei implică 6 elemente: ,,a) Iluminarea scriitorului de către Sfântul Duh, în scopul b) împărtăşirii adevărurilor religioase sau etice, c) care nu pot fi descoperite prin facultăţile umane obişnuite, d) prin harul potrivit pentru a rândui acestea în scris, şi e) în scopul păzirii de eroare în problemele fundamentale şi semnificative, f) cu respectul cuvenit pentru individualitate şi exercitarea deplină a tuturor facultăţilor umane”[15]. Existenţa acestor elemente, recunoaşterea inspiraţiei autentice a oricărei scrieri, este determinată de ,,etalonul învăţăturilor Bisericii”, care este, la rândul său, ,,singura bază adecvată pentru … interpretarea (Scripturii)”.

Să reflectăm acum asupra Tradiţiei aşa cum se încadrează în această schemă. Tradiţia, la fel ca Scriptura, observă Gavin, pătrunde în credinţa creştină prin recunoaşterea autenticităţii ei de către Biserica Universală: ,,Când s-a formulat pentru prima oară o expresie (a tradiţiei învăţăturii Bisericii), ea a fost asemenea unei mărturi instituţionale a cugetului Bisericii, şi o dovadă a credinţei comune a comunităţilor de creştini răspândite în diferite locuri”[16].

Iar Tradiţia, pe care Biserica o autentifică şi o acceptă, împărtăşeşte cu Scriptura aceleaşi atribute (afară de cele aplicabile cuvântului scris) enumerate de Gavin ca vădind inspiraţia. Aceasta deoarece ,,Scriptura şi Tradiţia sunt una la origine, pentru că Sfântul Duh este autorul amândurora”.

Dacă Scriptura şi Tradiţia au o singură sursă în Sfântul Duh, cu toate acestea, ele au funcţii separate în Biserică. Gavin indică aceste funcţii după cum urmează: ,,După cum Tradiţia este esenţială pentru interpretarea corectă a Sfintei Scripturi, tot aşa Sfânta Scriptură este esenţială ca un criteriu corect pentru a determina valoarea şi importanţa oricărei Tradiţii specifice”. Şi în accentuarea acestor două funcţii, Gavin ne readuce în punctul esenţial al discuţiei sale: autoritatea Bisericii. Scriptura şi Tradiţia au funcţii separate în Biserică, deoarece aşa consideră Biserica. Dar ele sunt, de asemenea, ,,una în esenţă”, nu numai pentru că sunt (altfel decât funcţional) inseparabile, ci fiindcă nu pot fi separate de Biserica însăşi.

Opinia profesorului Gavin cu privire la poziţia ortodoxă asupra Scripturii şi Tradiţiei este interesantă pentru noi, fiind articulată. Cu toate acestea, personal, el nu poate primi întreaga apreciere pentru această realizare, întrucât analiza sa este în principal o imitaţie a scrierilor teologilor ortodocşi contemporani. Din acelaşi motiv, el nu este pe deplin răspunzător pentru nici unul din viciile pe care le-am putea găsi. Cu toate acestea, recenzia şi aranjamentul îi aparţin; şi exact aşa cum nu am putea critica un zidar pentru calitatea cărămizilor pe care le aşează, ci pentru conturul structurii finale pe care o construieşte, tot astfel trebuie să-l considerăm pe Gavin răspunzător pentru imaginea finală care reiese din analiza sa. Astfel, am putea obiecta faţă de accentuarea excesivă a lui Gavin a separării autorităţii ecleziastice de Scriptură şi Tradiţie.

În capitolul III, am remarcat faptul că obiecţia ortodoxă cu privire la magisterium, sau autoritatea doctrinară a Bisericii, în teologia romano-catolică, se bazează pe o înţelegere ortodoxă a naturii cu totul mistice a oricărei autorităţi mai presus de Scriptură şi Tradiţie, şi pe o atitudine rezervată faţă de orice înţelegere mecanică a unei formule în care ,,Biserica precede Scriptura”[17]. Pentru ortodocşi, Scriptura şi Tradiţia sunt autoritatea Bisericii mistice. Şi deşi Gavin urmează cu fidelitate perspectiva patristică asupra unităţii Scripturii şi Tradiţiei, sensul în care vorbeşte despre relaţia ei cu Biserica este supus aceloraşi obiecţii critice aplicabile ideii latine de magisterium. Lui îi lipseşte o anumită înţelegere a legăturii duhovniceşti, fireşti dintre Scriptură şi Tradiţie.

 

Protoiereul Serghie Bulgakov

În Biserica Ortodoxă, în capitolul intitulat ,,Biserica ca Tradiţie”, părintele Serghie Bulgakov dezvoltă viziunea sa complexă asupra autorităţii Scripturii şi Tradiţiei în Biserica Răsăriteană[18]. După cum sugerează titlul capitolului, poziţia sa este înrădăcinată într-o înţelegere ecleziologică a Scripturii şi Tradiţiei. El identifică în mod corect Scriptura şi Tradiţia cu ,,viaţa Bisericii, (care) deşi tainică şi ascunsă, … are un logos, o dogmă şi un mesaj”[19]. În acelaşi timp, el urmează Părinţilor şi pledează pentru un sens al Tradiţiei, ce conţine atât definiţia noastră practică a Tradiţiei (practici liturgice, mărturia patristică, dicta Sinoadelor etc, la care noi ne vom referi ca la ,,Tradiţia manifestată”), cât şi Scriptura însăşi, care este ,,memoria vie a Bisericii”.

Această Tradiţie nu este în nici un fel separată de ,,dogmă şi … mesaj”, pentru că este expresia acestor elemente, manifestarea lor vie: ,,Tradiţia este o putere vie inerentă într-un organism viu. În torentul vieţii sale, ea poartă trecutul în toate formele sale, astfel că întreg trecutul este conţinut în prezent şi este prezentul. Unitatea şi continuitatea tradiţiei (cu Scriptura şi conceptul nostru practic al Tradiţiei) decurg din faptul că Biserica este întotdeauna identică cu ea însăşi”[20].

Înţelegerea Tradiţiei pe care ne-o dă acest scriitor este greoaie şi trebuie să fie înţeleasă cu atenţie (Într-adevăr, teologia părintelui Bulgakov este – aşa cum recunosc cei mai mulţi teologi ortodocşi contemporani – plină de erori foarte serioase. Noi, aici, nici măcar nu sugerăm ca lucrările sale să fie consultate ca autoritare de către gânditorii ortodocşi. În măsura în care ne folosim de ele, pentru scopuri comparative, suntem destul de prudenţi. Recomandăm cititorului aceeaşi precauţie şi atenţie cu care noi am tratat lucrarea părintelui Bulgakov). Nu este clar că părintele Bulgakov nu concepe o autoritate tradiţională sau ecleziastică separată de la care să primească autoritate Scriptura şi Tradiţia manifestată; dar vom presupune că el se referă la un sens al tradiţiei care se află într-o unitate absolută cu aceste două elemente, care este ,,puterea vie” a lor. El susţine că această putere vie este viaţa Bisericii tainice, ascunse. Astfel, a vorbi despre Tradiţie, aşa cum o concepe părintele Bulgakov, înseamnă a vorbi despre Biserică. Şi a vorbi despre Scriptură şi Tradiţia manifestată înseamnă a vorbi despre modurile în care este revelată Tradiţia (sau viaţa Bisericii). Acest principiu de bază trebuie înţeles înainte de a expune distincţiile pe care părintele Bulgakov le face între Scriptură şi Tradiţia manifestată, pentru ca acestea să poată fi în mod propriu desemnate.

Vorbind direct despre Scriptură şi Tradiţia manifestată, părintele Bulgakov afirmă, în concordanţă cu gândirea ortodoxă clasică, natura lor identică, deoarece ele au legătură cu Biserica: ,,Scriptura şi Tradiţia aparţin vieţii unice a Bisericii însufleţite de acelaşi Duh Sfânt, care lucrează în Biserică, manifestându-se El Însuşi în Tradiţie şi inspirându-i pe scriitorii sfinţi. … Scriptura şi Tradiţia trebuie înţelese, nu ca opuse una celeilalte, ci ca unite”[21].

Cu toate acestea, el spune clar că Scriptura ocupă o poziţie aparte în Tradiţia vie a Bisericii. Deşi ,,natura inspirată a Scripturii poate fi autentificată numai de către Biserică, adică de Tradiţie”, ,,unicitatea (Scripturii) nu este micşorată prin aceasta”. De fapt, Scriptura şi Tradiţia trăiesc viaţa Bisericii în diferite feluri: ,,Germenul găsit în Scriptură este sămânţa; Tradiţia este secerişul care brăzdează pământul istoriei umane”. Această diferenţă nu este întru totul patristică şi poate conduce la serioase erori şi neînţelegeri, dacă este urmată impropriu.

Am discutat foarte sumar tratarea Scripturii şi Tradiţiei în Biserica Ortodoxă de către părintele Bulgakov. Argumentele sale sunt mai complexe şi mai extinse decât ar putea sugera în vreun fel comentariile noastre. Cu toate acestea, ceea ce am prezentat clarifică cadrul în care gândeşte: el nu începe prin a-şi propune să rezolve opoziţia dintre Scriptură şi Tradiţie, ci mai degrabă prin a insista că ,,nu există cu adevărat nici o astfel de opoziţie”. Prin urmare, din fericire, premisa sa de bază derivă, nu dintr-o presupusă dihotomie a autorităţii ecleziastice în ceea ce priveşte Scriptura şi Tradiţia, ci dintr-o presupunere că autoritatea ecleziastică este ,,tainică şi ascunsă” şi mărturisită doar de Scriptură şi Tradiţie. Această perspectivă păstrează ideea unităţii vieţii Bisericii şi nu introduce nici o divizare inspirată de consideraţii specifice problematicilor teologice apusene. Ea este patristică. Obiecţia noastră la dizertaţia părintelui Bulgakov este aceea că nu ne aduce deloc mai aproape de o cunoaştere a ,,cugetului Părinţilor”, aşa cum am numit-o noi; el ne conduce mai degrabă într-o speculaţie teologică. Prin aceasta el descrie cursa primejdioasă prin care mulţi teologi, pornind de la Părinţi, dar sfârşind în urzeala opiniilor proprii, pierd adevărata esenţă a gândirii ortodoxe, ajungând în cele din urmă să cocheteze cu erezia.

 

George S. Bebis

Să reflectăm acum asupra excelentului discurs al profesorului George Bebis asupra Scripturii şi Tradiţiei, ,,Conceptul Tradiţiei la Părinţii Bisericii”. Această analiză lucidă începe cu afirmaţia că nu există nici o posibilitate de a separa Scriptura şi Tradiţia ca surse de autoritate în Biserică. Oglindind perspectiva patristică pe care am descris-o, el schiţează unitatea Scripturii şi Tradiţiei, într-o manieră erudită şi foarte completă, printr-o listă extinsă a Părinţilor Bisericii. Parafrazându-l pe Nissiotis[22], el conchide că pentru Părinţi ,,exista o unitate desăvârşită între Scriptură şi Tradiţie”[23]. El exprimă această ,,unitate desăvârşită” în cadrul indispensabilităţii hermeneutice a Tradiţiei. Afirmând că ,,Sola Traditio … nu (are) ce căuta în planul teologiei ortodoxe”[24], el respinge în acelaşi fel Sola Scriptura pe baza faptului că ,,Scriptura nu ar putea fi studiată şi interpretată fără Părinţi”[25].

Bebis dezvoltă mai departe poziţia ortodoxă asupra autorităţii Scripturii şi Tradiţiei potrivit cu înţelegerea sa a unităţii lor în mărturia patristică. Expunerea sa se concentrează pe experienţa duhovnicească a Părinţilor. Astfel, el spune: ,,Urmaşii Apostolilor s-au referit cel mai adesea la autoritatea Scripturii, nu numai ca la locus theologicus suprem, ci mai degrabă ca la hrana duhovnicească şi punctul de plecare care duce către comuniunea deplină cu Dumnezeu, către o cale adevărată a vieţii în Hristos şi prin Hristos”[26].

Această legătură strânsă dintre Scriptură şi Părinţi, înrădăcinată în inspiraţia lor de către Sfânta Treime, ne oferă certitudinea, scrie Bebis, că ,,nu există două surse de autoritate”. Mai degrabă, există experienţa duhovnicească unică, ,,viaţa în Hristos şi prin Hristos”, care (dobândindu-şi autoritatea de la Sfântul Duh) este caracterizată de ,,hrana duhovnicească” a Scripturilor şi de ,,puterea lăuntrică” a scrierilor Părinţilor. Într-adevăr, întreaga experienţă spirituală are autoritate – o autoritate exprimată în Scriptură, Părinţi, scrierile patristice şi Biserică (împreună cu practicile ei), toate acestea fiind cuprinse în ,,experienţa hristologică şi pneumatologică a întregii Biserici”.

Noi am extras din monografia profesorului Bebis anumite concepte cruciale pentru intenţia noastră actuală. Procedând astfel, am făcut o nedreptate scopului precis al eseului său (de a discuta în principal mărturia patristică şi nu în mod specific relaţia sa cu Scriptura) şi am făcut o selecţie care trunchiază ţinta reală al analizei sale. Cu toate acestea, sensul unităţii dintre Scriptură şi Tradiţie, legat de experienţa duhovnicească a Părinţilor, pe care l-am extras din planul lui Bebis, este în egală măsură fidel ipotezelor sale de lucru şi de importanţă capitală pentru discuţia noastră. În această noţiune a rolului Scripturii în viaţa duhovnicească a Părinţilor, găsim o conexiune între Scriptură şi Tradiţie (sau aici, în principal, Părinţii) care este înrădăcinată, nu într-o legătură mecanică sau într-un plan teoretic autoritar, ci în experienţa spirituală a Părinţilor purtători de Dumnezeu. Şi aici facem un pas important către înţelegerea autorităţii Scripturii şi Tradiţiei în ,,cugetul Părinţilor”.

 

Protoiereul Gheorghe Vasilievici Florovski

Un volum întreg al lucrărilor reunite ale părintelui Gheorghe Florovski se concentrează asupra problemei Scripturii şi Tradiţiei ca surse ale autorităţii ecleziastice. Odată cu el – considerat a fi, cu siguranţă, decanul teologilor, o voce sinceră, serioasă printre învăţaţii ortodocşi contemporani – ajungem la finalul prezentării poziţiilor teologice ortodoxe contemporane asupra Scripturii şi autorităţii. Totodată aducem la apogeu această prezentare, deoarece nicăieri nu găsim o încercare mai clară de a înţelege Scriptura şi Tradiţia în lumina ,,cugetului Părinţilor” ca la părintele Florovski. Să purcedem la a înţelege această căutare a ,,cugetului” patristic din afirmaţia concisă a părintelui Florovski cu privire la problema Scripturii şi Tradiţiei în Biserică. El vede problema, nu atât în lumina autorităţii, cât legată de încercarea de a identifica un criteriu al adevărului creştin. Aşadar, el vede Biserica antică ca recunoscând ,,Adevărul … Cuvântului lui Dumnezeu”[27] şi căutând încă să înţeleagă cum este revelat acest adevăr, cum este interpretată în mod corect Scriptura (de aici, insistenţa sa că legătura dintre Scriptură şi Tradiţie este iniţial hermeneutică). Cugetul Bisericii, Tradiţia, este călăuza urmată de Biserica Primară. Iar în acest apel la Tradiţie era firesc să se nască două surse de autoritate: ,,Scriptura şi Părinţii erau de obicei citaţi împreună, adică kerygma şi exegeza – η γραφη και οι πατερες”[28].

Până în prezent, din formularea problemei de către părintele Florovski, reiese că Scriptura este un criteriu acceptat al adevărului în Biserică, iar Tradiţia este interpreta acestui adevăr – organul revelaţiei adevărului. Aici nu există nici o tensiune între Scriptură şi Tradiţie, pentru că în aceasta – relaţia lor adevărată – ele nu sunt în opoziţie. Părinţii aduc pur şi simplu adevărul (Scriptura) la o înţelegere, iar autoritatea înţelegerii pe care ei o exprimă este fondată pe acel ,,cuget al Părinţilor” de necuprins. Începem să înţelegem acest cuget, susţine părintele Florovski, când vedem că Sinoadele Ecumenice au fost adunări în care acordul asupra dogmelor, consensul patristic, ,,a fost mai mult decât doar un acord empiric al indivizilor. Consensul adevărat şi autentic era cel care reflecta cugetul Bisericii Soborniceşti şi Universale – το εκκλησιαστικον φρονημα (cugetul ecleziastic). … Adevăratul consens este cel care manifestă şi dezvăluie identitatea perpetuă a credinţei Bisericii”[29].

Ajungem să vedem că Scriptura şi Tradiţia sunt întru totul legate, în mărturia patristică, deoarece Tradiţia nu este nimic altceva decât receptarea, înţelegerea şi interpretarea adevărului, care este Sfânta Scriptură. În realitate, nu se poate vorbi despre autoritatea lor separată, sau nici măcar despre o divizibilitate conceptuală, pentru că ele sunt pur şi simplu legate într-o unitate a sursei şi receptării. Receptarea adevărului nu poate fi cu nimic mai autoritară decât sursa sa, nici nu se poate vorbi despre ascendenţa autorităţii unei surse separat de receptarea sa. În acelaşi timp, ne asigură părintele Florovski, nu cugetele separate ale Părinţilor sunt cele care receptează adevărul, ci ,,cugetul Părinţilor” într-un sens mistic – în sensul că ei participă la ,,stâlpul şi întărirea adevărului” (I Timotei 3, 15), Biserica Ortodoxă, şi pierd propriile abilităţi (sau chiar neajunsurile) în cugetul Bisericii, fie că fac aceasta ,,în timp ce sunt prezenţi … (sau) … in absentia … (sau) … după ce au plecat spre odihnă veşnică”.

Nu ar trebui să credem că acest ,,cuget al Părinţilor”, care surprinde adevărul revelat (unitatea Scripturii şi Tradiţiei – adică, autenticitatea mărturiei Scripturii, care este manifestată în Tradiţie) este vreun cuget instituţional limitat la Sinoadele Ecumenice. Înţelegerea autorităţii Scripturii şi Tradiţiei vine din dobândirea ,,cugetului Părinţilor” ,,ca o atitudine existenţială, ca o orientare duhovnicească”. Astfel, o interpretare corectă a adevărului (a Scripturii) provine din capacitatea de a vedea prin ochii duhovniceşti ai Părinţilor (a dobândi cugetul lor) şi care constituie în sine Tradiţia. Înţelegerea generală care a dat formă perspectivei patristice asupra unităţii Scripturii şi Tradiţiei, aşa cum am prezentat-o, nu a fost nimic altceva decât Tradiţia unui consens găsit în cugetul duhovnicesc, ,,cugetul Părinţilor” – nu în ,,o «teologie a repetiţiei»”, tradiţia în sensul vulgar, ci în ,,o extindere creatoare a tradiţiei străvechi[30].

Părintele Florovski încheie volumul său despre Scriptură şi Tradiţie cu o analiză a Sfântului Grigorie Palama, acest mare luminător al Bisericii Ortodoxe, şi a relaţiei lui cu Tradiţia patristică. Această analiză prilejuieşte cumva o explicaţie mai completă a ce este realmente ,,cugetul Părinţilor”. Învăţăturile Părinţilor, spune el, sunt ,,o categorie permanentă a existenţei creştine, o măsură constantă şi ultimă, şi un criteriu al dreptei credinţe. … «Cugetul Părinţilor» este un termen intrinsec de referinţă în teologia ortodoxă, nu mai prejos de cuvântul Sfintei Scripturi şi într-adevăr niciodată separat de el”[31].

,,Cugetul Părinţilor” poate fi comparat cu o ,,viziune a credinţei, o cunoaştere şi experienţă duhovnicească”. Părintele Florovski merge mai departe în a demonstra că Sfântul Grigorie Palama a fost pe deplin înlăuntrul Tradiţiei patristice, a împărtăşit ,,cugetul Părinţilor”, devenind un ,,învăţător şi o călăuză” fără egal în căutarea acestui cuget. 

Părintele Florovski ne aduce în pragul discuţiei noastre despre natura noetică a Tradiţiei în Biserica Răsăriteană. Scriind despre Sfântul Grigorie Palama şi θεωσις (,,divinizare” sau ,,îndumnezeire”), părintele Florovski notează că ,,omul (prin θεωσις) este primit într-o «comuniune» intimă cu Dumnezeu”, că ,,întreaga existenţă umană este, ca să zicem aşa, pătrunsă de prezenţa dumnezeiască”. Cu toate acestea, el nu leagă acest proces de receptare a adevărului, direct de ,,cugetul Părinţilor”. Urmărind tratarea θεωσις, a protoiereului Ioan S. Romanides, ca pe o activare a facultăţii noetice (de la grecescul νους, ,,minte”), prin care omul ajunge la vederea duhovnicească în virtutea sălăşluirii în el a Λογος-ului (acţionând înlăuntrul omului)[32], vom susţine că acest ,,cuget al Părinţilor” nu este nimic altceva decât facultatea noetică. Activată prin θεωσις, facultatea noetică este ,,cugetul unul al Părinţilor” (consensus Patrum), care receptează Scriptura, mărturiseşte adevărul şi vorbeşte ,,ca şi cu o singură gură”[33], precum spune Sfântul Paisie de la Neamţ († 1794) despre ,,sfinţii învăţători soborniceşti care au tâlcuit Scriptura”[34]. Facultatea noetică întruchipează experienţa personală a cugetului Bisericii Universale.



[1] Christos Yannaras, ,,Teologia în Grecia de astăzi”, St. Vladimir’s Seminary Quarterly, vol. XVI, nr. 4 (1972), p. 195-197.

[2] Ibid., p. 195.

[3] Alexander Kalomiros, Împotriva falsei uniri, trad. George Gabriel, Boston, 1967, p. 42.

[4] Yannaras, ,,Teologia în Grecia de astăzi”, p. 197.

[5] Ibid., p. 195.

[6] A se vedea ibid., p. 204.

[7] Astfel, Sfântul Ignatie de Stavropol († 1867), în introducerea cărţii sale despre practica isihastă a ,,rugăciunii lăuntrice”, începe prin a-şi asigura cititorii că ,,învăţătura pe care o ofer este luată în întregime din sfânta învăţătură a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe” (Episcopul Ignatie (Briancianinov), Arena: Ofrandă monahismului contemporan, trad. arhimandrit Lazăr, Madras, India, 1970, p. xvii). Pentru ortodocşi, o astfel de abordare este cea care reflectă cea mai bună teologie; nu o teologie imitativă, necreatoare, aşa cum ar putea părea în ochii apusenilor, ci o teologie care creează, prin natura sa imitativă, însăşi ,,cugetul Părinţilor” şi transcende limitele erudiţiei personale. Scopul teologiei devine unul al cunoaşterii adevăratei surse a consensus Patrum, care este o sarcină destul de distinctă, după cum am spus, de oferirea justificărilor teoretice pentru acel consens.

[8] Arhimandrit Eusebie A. Stephanou, Credinţă şi practică în Biserica Ortodoxă, New York, 1965, p. 13.

[9] Ibid.

[10] Ibid., p. 14.

[11] Astfel, părintele Stephanou remarcă: ,,Tradiţia şi Scriptura nu pot fi separate, şi nici măcar situate în opoziţie una faţă de cealaltă” (ibid., p. 13).

[12] Protoiereul Mihail Pomazanski, ,,Teologia liturgică a părintelui A. Schmemann”, The Orthodox Word, vol. VI, nr. 6 (1970), p. 262.

[13] Frank Gavin, Câteva aspecte ale gândirii greceşti contemporane, New York şi Milwaukee, 1923, p. 19.

[14] Ibid.

[15] Ibid., p. 24.

[16] Ibid., p. 25-26.

[17] Nissiotis, ,,Unitatea”, p. 190.

[18] (Părintele) Bulgakov, Biserica Ortodoxă, p. 18-47.

[19] Ibid., p. 19.

[20] Ibid., p. 20.

[21] Ibid., p. 21.

[22] A se vedea Nissiotis, ,,Unitatea”, p. 188-189.

[23] Bebis, ,,Conceptul Tradiţiei”, p. 28.

[24] Ibid., p. 27.

[25] Ibid.

[26] Ibid., p. 47.

[27] (Părintele) Florovski, Scriptură, Biserică, Tradiţie, p. 98.

[28] Ibid., p. 101.

[29] Ibid., p. 103.

[30] Ibid., p. 114.

[31] Ibid., p. 107.

[32] Protoiereul Ioan S. Romanides, ,,Note asupra controversei palamite şi subiectelor înrudite – II”, The Greek Orthodox Theological Review, vol. IX, nr. 2 (1963-1964), p. 246-247.

[33] ,,Viaţa şi nevoinţele ascetice ale părintelui nostru, stareţul Paisie, arhimandritul sfintelor mânăstiri moldoveneşti ale Neamţului şi Secului: partea a XV-a”, The Orthodox Word, vol. XI, nr. 5 (64) (1975), p. 203.

[34] Ibid.