SCRIPTURĂ ŞI TRADIŢIE

de Arhiepiscop Hrisostom de Etna şi Episcop Avxentie de Foticeea

 

Capitolul II

AUTORITATEA SCRIPTURII ŞI TRADIŢIEI ÎN BISERICA PRIMARĂ[1]

În încercarea noastră de a elucida relaţia dintre autoritatea scripturistică şi cea tradiţională în Biserica Răsăriteană[2], ne îndreptăm acum atenţia către Părinţii Bisericii Primare. În capitolul anterior am arătat că pot fi exprimate mai multe perspective pentru a explica această relaţie în general. Prin urmare, dacă în capitolul precedent am încercat să punctăm ,,scopul”, capitolul actual are menirea de a oferi o perspectivă - o perspectivă specific ortodoxă. Iar în scrierile Părinţilor găsim adevăratul izvor al poziţiei ortodoxe cu privire la autoritatea Scripturii şi Tradiţiei în Biserică. După cum a remarcat Jaroslav Pelikan, citându-l pe Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662) referitor la teologia bizantină a secolului al VII-lea, ,,în orice argument teologic, prin urmare, era necesar a aduce «glasul Părinţilor ca mărturie pentru credinţa Bisericii»”[3]. Acelaşi apel, un apel la consensus Patrum[4], este temelia teologiei ortodoxe până în ziua de astăzi[5]. Este sursa rezolvării problemei autorităţii Scripturii şi Tradiţiei[6]. De aceea, pentru a înţelege perspectiva ortodoxă asupra acestei chestiuni, noi ne întoarcem la Tradiţia însăşi: la consensul Părinţilor.

Un apel la Biserica Primară, pentru a înţelege relaţia dintre Scriptură şi Tradiţie ca autoritate în Biserica Răsăriteană, este în mod curios oportun. Părintele Florovski a demonstrat că problema Scripturii şi Tradiţiei pentru Biserica Primară era esenţial hermeneutică; adică, Biserica Primară a invocat Tradiţia drept criteriul autentic al interpretării Scripturii[7]. Şi acest apel la Tradiţie, ca şi apelul ortodox contemporan la Părinţi, denotă o perspectivă comună, adăugând un element istoric pentru a completa perspectiva ortodoxă generală pe care o vom prezenta în studiul nostru comparativ. În această viziune generală sumară asupra Părinţilor Bisericii Primare, nu pretindem că suntem exhaustivi în prezentarea noastră. Consideraţiile sunt, din necesitate, selective şi au rolul de a demonstra originea şi moştenirea patristică a opiniilor ortodoxe contemporane cu privire la Scriptură şi Tradiţie.

 

Sfântul Irineu de Lyon. Sfântul Irineu a fost episcop de Lyon în Galia. El a suferit mucenicia în timpul persecuţiilor împăratului Septimius Severus (146-211). Lucrarea principală existentă a Sfântului Irineu, Contra ereziilor (Contra Hæreses)[8], este o relatare detaliată a sectelor gnostice eretice care au proliferat în a doua jumătate a secolului al II-lea. Un fragment din lucrare înfăţişează diferitele argumente gnostice şi le Istoria 30-2parează amplu cu replici logice şi filozofice. O a doua parte a lucrării categoriseşte dogmele credinţei creştine ortodoxe şi este menită să fie, aparent, un fel de contrast faţă de ereziile enumerate şi descrise anterior. În cadrul acestui contrast, Sfântul Irineu oferă comentarii foarte valoroase asupra dogmelor, obiceiurilor şi regulei credinţei Bisericii secolului al II-lea. Această ultimă discuţie a regulei credinţei, a Scripturii şi Tradiţiei, este cea care recomandă lucrarea sa pentru analiza noastră, a relaţiei dintre Scriptură şi Tradiţie în scrierile patristice.

 

Tetraevanghelia lui Ieremia Movilă. Mânăstirea Suceviţa, începutul secolului al XVII-lea

 

Pentru Sfântul Irineu, problema Scripturii şi Tradiţiei este, mai presus de toate, una hermeneutică. El vede, în trunchierea gnostică a Scripturii, un caz paradigmatic de insuficienţă a Scripturii, fără Tradiţie. El foloseşte două imagini mai degrabă izbitoare pentru a ilustra punctul său de vedere. În primul rând, el compară folosirea greşită a Scripturii de către gnostici cu denaturarea intenţionată a lucrării unui artist:

,,Maniera lor de a acţiona (aceea a ereticilor valentinieni) este similară celei în care cineva, atunci când chipul frumos al unui împărat a fost realizat, de un artist iscusit, numai din pietre preţioase, ar lua apoi piesă cu piesă această asemănare a omului şi ar rearanja pietrele, şi aşa le-ar potrivi laolaltă ca pentru a face cu ele forma unui câine sau a unei vulpi …; iar apoi ar susţine şi ar declara că acesta era chipul frumos al împăratului pe care l-a realizat îndemânaticul artist, arătând spre mărgăritarele care fuseseră admirabil îngemănate între ele de către primul artist …, şi prin această expunere a pietrelor, ar înşela ignoranţii …, şi i-ar convinge că acea mizerabilă imagine a vulpii era, de fapt, frumosul chip al împăratului”[9].

Prin ,,mutilarea adevărului” (,,luoντες τα μελη της αληθειας”)[10], ruperea ,,ordinii şi legăturii”[11] Scripturii, gnosticii, susţine Sfântul Irineu, denaturează adevărul Scripturii.

Într-un al doilea exemplu, Sfântul Irineu compară utilizarea Scripturii de către gnostici cu plagierea. În vremea sa, circulau diverse poeme pseudo-homerice care, folosind adevăratele versuri homerice, păreau autentice. Cu toate acestea, dat fiind că versurile erau scoase din context şi reconstruite arbitrar, erau cu totul nenaturale. Despre aceste poeme, el se întreabă: ,,Acum, ce om cu minte puţină, mă întreb, nu ar fi derutat, de astfel de versuri, spre a crede că Homer realmente le-a compus aşa cu referire la subiectul în cauză ?”[12] Tratând Scriptura în acelaşi mod în care pseudo-homericii au tratat poemele lui Homer, gnosticii schimbă adevărul creştin de la un sens natural la unul nenatural (,,εκ του κατα φυσιν εις το παρα φυσιν (sublinierea noastră)”[13]).

Aceste două exemple grăitoare nu lasă nici o urmă de îndoială că, pentru Sfântul Irineu, adevărul creştin, fără Tradiţia Bisericii, nu este posibil. Şi Tradiţia este pentru el, de altfel, mai mult decât o simplă transmitere empirică a datinilor şi obiceiurilor. Tradiţia este constituită de ,,regula (canonul) credinţei (adevărului)” (,,κανων της αληθειας” sau ,,regula veritatis”[14]), care este primită la botez[15], un fel de perspectivă personală păstrată ,,în inimă” (literalmente, în greacă, ,,în sine”). Nu este o ,,credinţă” (un ,,adevăr”) care este separată de botez (o tradiţie a Bisericii), nici nu este o regulă separată de taina Bisericii:

,, … Biserica, primind această învăţătură (adevărul creştin de la apostoli) şi această credinţă (πιστις) …, o păstrează cu grijă … Pentru că, deşi limbile lumii sunt diferite, semnificaţia … (acestei) tradiţii este una şi aceeaşi pretutindeni … Precum soarele, această ,,creaţie” a lui Dumnezeu, este unul şi acelaşi pretutindeni, tot aşa propovăduirea adevărului străluceşte în întreaga lume şi îi luminează pe toţi cei ce sunt dornici să vină la cunoştinţa adevărului”[16].

Pentru Sfântul Irineu, într-adevăr, Tradiţia şi Scriptura au ajuns până la noi ,,in veritate (în adevăr)” şi cu aceeaşi ,,credinţă dătătoare de viaţă”[17], într-o unitate desăvârşită.

 

Sfântul Atanasie cel Mare. Sfântul Atanasie, patriarhul Alexandriei, a murit în 373. În timpul vieţii, el a respins cu multă tărie erezia ariană. Arienii adunaseră ceea ce părintele Florovski numeşte ,,o impresionantă colecţie de texte scripturistice”[18] pentru a-şi susţine poziţia şi tindeau să-şi sprijine argumentele numai pe terenul exegezei biblice. Sfântul Atanasie a intrat în lupta pentru respingerea pretenţiilor ariene, prin urmare, pe o arenă predefinită: interpretarea corectă a Scripturii. Sarcina sa era de a arăta că citatele biblice aduse în sprijinul învăţăturii ariene, că Hristos nu era nici Dumnezeu deplin, nici om deplin, erau exemple de interpretare incorectă. Încă o dată, Tradiţia a fost invocată de Sfântul Atanasie ca mijloc de îmbrăţişare a înţelegerii corecte a Scripturii (,,ορθην εχοντα την διανοιαν (în esenţă, «având felul drept de a gândi»)”[19]).

Cu toate acestea, Sfântul Atanasie nu face apel la Tradiţie ca la un corp de dicta[20] şi hotărâri antice cu privire la înţelegerea corectă a Scripturii. Pentru el, Tradiţia oferă o perspectivă, o înţelegere a felului în care Scriptura intră într-un plan mai larg de lucruri. Învăţatul heterodox cardinalul Yves Congar (1904-1995) prezintă o descriere interesantă a acestui plan şi a ce fel de înţelegere exprimă:

Apostolul Filip s-a întâlnit cu un famen, un curtean al Candachiei, regina Etiopiei, pe drumul de la Ierusalim la Gaza; el citea pe proorocul Isaia şi se întreba la cine se refereau aceste cuvinte ale proorocului: ,,Şi el … ca o oaie la junghiere s-au adus …” (Isaia 53, 7). Când Filip l-a întrebat dacă înţelegea ce citea, famenul i-a răspuns: ,,Cum voiu putea, de nu mă va povăţui cineva ?” (Faptele Apostolilor 8, 31). Atunci Filip i-a tâlcuit. Dar el nu i-a dat o lecţie în ebraică şi nici nu i-a tradus pasajul … A da înţelegerea Scripturii înseamnă a o tâlcui în lumina planului lui Dumnezeu, al cărui centru este Iisus Hristos[21].

 

Istoria 31-2

Sfântul Filip întâlnindu-se cu famenul, pe drumul de la Ierusalim la Gaza 

 

Pentru Sfântul Atanasie, ,,lumina planului lui Dumnezeu” era ,,σκοπον της πιστεως (ţelul credinţei)”[22], mărturia Tradiţiei Bisericii, sursa ,,întregii perspective a credinţei”[23].

De altfel, Biserica însăşi este, pentru Sfântul Atanasie, tradiţie (παραδοσις), învăţătură (διδασκαλια) şi credinţă (πιστις) pe care ,,ο Κυριος εδωκεν, οι Αποστολοι εκηρυξαν, και οι Πατερες εφυλαξα (Domnul a dăruit-o, Apostolii au propovăduit-o şi Părinţii au păstrat-o)”[24]. Biserica însăşi este suma tuturor tradiţiilor: Tradiţia. Şi chiar ,,Scriptura însăşi pare a fi socotită şi inclusă în această «Tradiţie» (sublinierea noastră)”[25]. Astfel, pentru Sfântul Atanasie, Scriptura şi Tradiţia nu sunt decât componente ale unei Tradiţii mai largi, Biserica, ,,ţelul credinţei”, izvorul mistic al ,,felului drept de a gândi”. Scriptura şi Tradiţia nu competiţionează pentru autoritate în Biserică, ar spune Sfântul Atanasie, pentru că ele împreună constituie Tradiţia Bisericii, care este întruchiparea autorităţii.

 

Sfântul Vasilie cel Mare. Sfântul Vasilie († 379) este unul dintre cei mai mari învăţaţi cinstiţi de Biserica Răsăriteană. Fratele său, Sfântul Grigorie († cca 395), a devenit episcop de Nyssa. Sora sa, stareţa Macrina († 379), este prăznuită ca sfântă. El însuşi a fost episcop al Cezareei Capadochiei. În tinereţe era prieten apropiat al Sfântului Grigorie Teologul († 390), cu care a fost coleg de şcoală în Atena. Renunţând la partea sa din averea familiei, Sfântul Vasilie a intrat în monahism şi şi-a rânduit o viaţă strict ascetică. El a murit la vârsta de 50 de ani. Dintre multele scrieri care ne-au rămas de la el ne interesează în mod deosebit eseul Περι του Πνευματος sau Despre (Sfântul) Duh[26]. În acesta, sfântul abordează problema Tradiţiei, Scripturii şi a autorităţii în Biserică.

Sfântul Vasilie susţine, în eseul său, că există două moduri în care este transmis adevărul creştin: prin dogmă şi prin kerygma (κηρυγμα). ,,«Dogma» şi «kerygma» sunt două lucruri distincte; prima este urmată în tăcere, cealaltă este vestită întregii lumi”[27]. Profesorul George S. Bebis argumentează că dogma şi kerygma (aproximativ, ,,mărturie” sau propovăduire”) sunt ,,doi termeni (care) nu ar trebui explicaţi în semantica limbajului teologic contemporan”[28], dacă nu ar reprezenta noţiuni foarte specifice în scrierile Sfântului Vasilie. Prin δογματα, susţine Bebis, ,,la acea vreme se înţelegea τα αγραφα των εθων «obiceiurile nescrise»“ sau, precum opinează părintele Florovski, ,,întreaga structură a vieţii liturgice şi tainice”[29]. Prin κηρυγμα, Sfântul Vasilie înţelege acele lucruri vestite ,,întregii lumi”[30], însemnând ,,exact propovăduirea şi mărturisirea credinţei creştine … liber şi deschis …”[31]

Aşadar, avem acum o expunere destul de precisă a problemei Tradiţiei şi Scripturii ca autoritate în Biserică. Sfântul Vasilie prezintă, pe de o parte, δογματα sau obiceiurile liturgice ale Bisericii. Printre acestea el include crezurile botezului, doxologia Treimii, rugăciunea către răsărit, lepădarea de satana şi de îngerii lui înainte de botez şi alte practici care ,,vin din acea învăţătură nescrisă şi tainică pe care părinţii noştri au păstrat-o în tăcere”[32]. Pe de altă parte, el opune acestei ,,tradiţii a învăţăturilor şi obiceiurilor nescrise” învăţătura Apostolilor lăsată în scris[33]. De fapt, Sfântul Vasilie poziţionează existenţa unei autorităţi (δογματα) provenită ,,απο της σιωπωμενης και μυστικης παραδοσεως (din tradiţia tăcută şi mistică)”, sau ,,εν μυστηριω (în taină)” şi autoritatea Scripturii (κηρυγμα).

Nu ar trebui să credem că Sfântul Vasilie a făcut vreo diferenţă între sursele scrise şi cele nescrise ale autorităţii în Biserică. El susţine că Tradiţia, într-adevăr, are ,,την αυτην ισχυ (aceeaşi forţă (tărie))” ca Scriptura. El spune că Tradiţia Apostolilor, incluzând Tradiţia nescrisă şi Scriptura, ,,nu a fost toată lăsată în formă scrisă”[34]. El scrie acelora care ,,vociferează pentru dovada scrisă şi resping, ca lipsite de valoare, tradiţiile nescrise ale Părinţilor”[35] că scopul lor este de a distruge ,,tradiţia apostolică din temelii” şi de a ,,scutura” stâlpii ,,adevărului” creştin. Pentru Sfântul Vasilie, Tradiţia şi Scriptura, δογματα şi κηρυγμα, tainele liturgice ale Bisericii şi propovăduirea ei, formează o singură autoritate ecleziastică şi adevărul creştin de fide[36].

 

Sfântul Ioan Gură de Aur. Sfântul Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, unul dintre cei mai mari Părinţi ai Bisericii Răsăritene şi autor al celei mai frecvent săvârşite liturghii ortodoxe, a murit în 407. El a lăsat un număr monumental de predici pe marginea oricărui subiect, de la natura preoţiei la lucrări exegetice vaste asupra Sfintei Scripturi. Strălucirea sa ca scriitor de omilii şi orator este cinstită atât în Biserica Istoria 32-2Răsăriteană, cât şi în cea Apuseană. Datorită popularităţii sale de-a lungul întregii istorii a Bisericii Ortodoxe, probabil că nici un alt Părinte răsăritean nu a fost atât de complet studiat şi analizat de către heterodocşi. De aceea, lucrările sale sunt disponibile în multe traduceri şi ediţii de calitate, ceea ce a făcut din ele o sursă accesibilă atât pentru cei ce nu studiază în limba greacă, cât şi pentru bunii cunoscători ai limbii originale a scrierilor Sfântului Ioan Gură de Aur.

 

Manuscris cu omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur de la Muntele Athos

 

Avem foarte puţin de citat din scrierile Sfântului Ioan cu privire la problema Tradiţiei şi Scripturii ca surse de autoritate. Motivul este convingerea Sfântului Ioan că autoritatea Bisericii este cuprinsă în Scriptură şi Tradiţie laolaltă. Pentru el, Scriptura şi Tradiţia nu sunt juxtapuse, pentru că nu le vede ca fiind fenomene separate în ce priveşte autoritatea ecleziastică. Să ne oprim, mai întâi, la cea de-a patra omilie a sa la Epistola a II-a către Tesaloniceni. Comentând II Tesaloniceni 2, 15: ,,Drept aceea, fraţilor, staţi, şi ţineţi predaniile care v-aţi învăţat, ori prin cuvânt, ori prin epistolia noastră”, el remarcă:

,,Prin urmare, este evident că ei (Apostolii) nu au transmis toate lucrurile prin epistolă, ci multe lucruri au fost transmise, de asemenea, în formă nescrisă, şi, în acelaşi fel, atât primele, cât şi celelalte sunt demne de crezare. Aşadar, să gândim tradiţia Bisericii, la rândul ei, vrednică de crezare”[37].

Astfel, autoritatea comună a Scripturii şi Tradiţiei este absolut evidentă pentru Sfântul Ioan Gură de Aur. Într-adevăr, Tradiţia nu are nevoie de nici o justificare: ,,Este Tradiţia; nu cere nimic mai mult)”[38].

A doua sursă importantă a comentariului Sfântului Ioan cu privire la Tradiţie este cea de-a şaptea omilie a sa la I Corinteni. Aici găsim un argument care prezintă subtil importanţa revelaţiilor nescrise sau pentru care documentaţia scrisă s-a pierdut. Notând că referirile la Hristos ale Sfântului Samuil († cca 1012 î.Hr.) şi ale celorlalţi prooroci, la care face aluzie Sfântul Pavel în Fapte[39], ,,nu sunt în întregime existente”[40], Sfântul Ioan Gură de Aur arată că Sfântul Pavel, ,,fiind învăţat în lege şi vorbind prin Duh, desigur că ştia totul fără greş (sublinierea noastră)”. În continuare, el scrie că proorocii au auzit tainele lui Dumnezeu ,,nu (cu) urechea ‹‹omului››”, ci printr-o ,,‹‹adăugire›› … care era de la Duhul”. Lor ,,Duhul” le-a revelat ,,lucruri pe care nici un om nu le poate grăi”; ei au dobândit o ,,inimă duhovnicească” receptivă la lucruri nescrise şi de neînţeles pentru facultăţile cognitive normale ale omului. Pentru Sfântul Ioan, se pare, Scriptura şi toate celelalte revelaţii sunt supuse dobândirii unei ,,inimi duhovniceşti”, regula adevărată a autorităţii şi izvorul ,,cunoştinţei exacte”. Scriptura şi Tradiţia, ca lucrări comune ale Duhului, şi ,,legătura strânsă dintre Biserică şi Tradiţie”[41] sunt teme în scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur la care vom reveni în mod repetat în expunerea noastră.

 

Sfântul Vichentie de Lérins. Sfântul Vichentie de Lérins († cca 450) ne este cunoscut, în principal, prin cele două memento-uri (de la latinul commonitorium, literal ,,memento”)[42]. Primul tratat, care constituie cea mai mare parte din investigaţia noastră, s-a păstrat în întregime; cel de-al doilea tratat, aparent furat sau dispărut în timpul vieţii sale, ne-a parvenit numai în forma recapitulării întregului text făcută de autorul însuşi. Istorii nu au ajuns la nici un acord cu privire la viaţa sau date din viaţa Sfântului Vichentie. Se presupune, în general, că el a fost monah pe insula Lérins (de aici, numele ,,de Lérins”). Memento-urile sale pot fi destul de precis datate la 434, deoarece Sfântul Vichentie, în cel de-al doilea memento, se referă la Sinodul de la Efes (431) ca având loc ,,ante triennium (cu trei ani mai devreme)”[43] faţă de scrierea sa.

Scopul principal al memento-urilor sale, aşa cum îl menţionează însuşi Sfântul Vichentie, este de a oferi criterii prin care se poate ,,distinge adevărul credinţei universale de falsitatea alterării eretice”[44]. El oferă două criterii esenţiale care sunt mai presus de toate celelalte: ,,Divinæ legis auctoritate (autoritatea legii dumnezeieşti)” prin care se referă la Sfânta Scriptură şi ,,ecclesiæ catholicæ traditione (Tradiţia Bisericii Universale)”. El vede necesitatea invocării Tradiţiei Bisericii nu pentru că Scriptura este ea însăşi o mărturie incompletă, ci deoarece Scriptura, datorită ,,profunzimii”[45] sale, poate fi interpretată în diferite moduri de către diferiţi oameni; este ,,posibil a i se da atât de multe interpretări pe cât de mulţi interpreţi există”.

Astfel, Memento-urile Sfântului Vichentie abordează clar şi decisiv problema autorităţii Scripturii şi Tradiţiei în Biserică. El ridică o problemă, divergenţa în interpretarea Scripturii, şi invocă Tradiţia ca una din componentele celor două moduri de a ajunge la adevărul Bisericii Universale. Prin urmare, în esenţă, Sfântul Vichentie susţine autoritatea comună a Scripturii şi Tradiţiei şi, pe temeiuri hermeneutice, construieşte un argument practic pentru împreună lucrarea lor.

Sfântul Vichentie nu minimalizează problema unui simplu apel la Tradiţie. El recunoaşte fără ezitare că Tradiţia în sine trebuie definită şi face aceasta în faimoasa sa frază: ,,Teneamus quod ubique, quod semper, quod ab omnibus creditum est (Noi aderăm la ceea ce a fost crezut pretutindeni, întotdeauna şi de către toţi)”. Pe scurt, el face apel la ceea ce părintele Florovski clasifică ca fiind ,,antichitate” şi ,,consens”[46] în definirea şi verificarea Tradiţiei. Pentru a fi adevărată şi universală, Tradiţia trebuie nu numai să reflecte opiniile ,,anticilor”, ci şi să urmeze unui consens între antici şi să triumfe chiar şi astăzi ca fiind adevărul universal (,,pretutindeni, întotdeauna şi de către toţi (sublinierea noastră)”). Nici antiquitas, nici consensio nu sunt prin ele însele criterii suficiente pentru judecarea adevăratei Tradiţii.

Părintele Florovski susţine că Sfântul Vichentie face apel la ,,cugetul ‹‹comun›› al Bisericii”[47] ca la inima Tradiţiei. Acest ,,cuget al Bisericii Universale” întruchipează, cu siguranţă, atât antichitatea, cât şi consensul. El este expresia consensului transmis din antichitate prin Părinţii Bisericii, este înţelegerea corectă a adevărului creştin. De aceea, pentru Sfântul Vichentie, nu există nici un conflict între Scriptură şi Tradiţie, deoarece ele interacţionează pentru a mărturisi adevărul. Precum remarcă părintele Florovski:

,,(Tradiţia) … nu ar putea adăuga nimic Scripturii. Dar a fost singurul mijloc de a constata şi dezvălui adevăratul înţeles al Scripturii. Tradiţia a fost, de fapt, interpretarea autentică a Scripturii. Şi în acest sens ea a coexistat cu Scriptura. Tradiţia a fost realmente ‹‹Scriptura înţeleasă corect››”[48].

Trebuie să facem câteva remarci finale cu privire la utilizarea, de către Sfântul Vichentie, a conceptelor de universalitate şi consens. Comentariile părintelui Florovski ne fac, într-adevăr, să ne opunem ideii potrivit căreia consensul este o simplă opinie a majorităţii. El face aceasta referindu-se la ,,cugetul ‹‹comun›› al Bisericii” ca la ceva mai mult decât o formulă numerică. De asemenea, părintele Florovski vede sobornicitatea sau universalitatea Bisericii ca fiind mai mult decât o ,,simplă comuniune empirică”[49]. ,,Καθολικη - susţine el - aparţine nu planului fenomenal şi empiric, ci planului numenal şi ontologic; termenul descrie esenţa însăşi, nu manifestările exterioare”[50]. Dacă luăm în considerare cu oarecare atenţie caracterizarea părintelui Florovski cu privire la universalitate şi consens, putem ajunge să percepem modul în care Sfântul Vichentie a conceput relaţia dintre Scriptură şi Tradiţie într-o lumină nouă. Argumentul său, poate, nu este afirmaţia geografic şi istoric naivă că Scriptura este corect interpretată printr-un apel la opiniile respectate ,,pretutindeni, întotdeauna şi de către toţi”. Mai degrabă, ,,pretutindeni”, ,,întotdeauna” şi ,,toţi” au, de asemenea, dimensiuni numenale şi ontologice (de vreme ce ele constituie ceea ce Sfântul Vichentie numeşte ,,universal”, concept despre care părintele Florovski a susţinut că nu este doar empiric). Prin urmare, Scriptura şi Tradiţia există într-o unitate desăvârşită, nu din cauza unei necesităţi exterioare de conformitate în interpretarea Scripturii, ci datorită unei unităţi duhovniceşti, ne-empirice între Scriptură ca drept cuvânt şi Tradiţie ca dreaptă percepţie a acelui cuvânt.

 

Sfântul Ioan Damaschin. Sfântul Ioan Damaschin a murit în jurul anului 749. El era fiul unui creştin şi, încă de când era laic, a scris tratate despre sfintele icoane (cca 730), în opoziţie cu tendinţele iconoclaste răspândite în timpul împăratului Leon al III-lea Isaurul (cca 675-741). Mai târziu, el a devenit monah la Mânăstirea Mar Sabba (Sfântul Sava) din apropierea Ierusalimului şi şi-a petrecut restul vieţii sale aici studiind şi scriind. A fost hirotonit preot de patriarhul Ierusalimului şi este cinstit în Biserica Răsăriteană pentru frumuseţea prozei şi poeziei sale şi elocvenţa predicilor sale. Învăţaţii apuseni polemişti au tendinţa de a-l acuza pe Sfântul Ioan de puţină originalitate, caracterizându-l ca fiind un simplu ,,compilator”, din cauza faptului că el s-a folosit de mărturia Părinţilor anteriori lui (adică, Sfântul Vasilie cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul Grigorie de Nyssa). Ortodocşii, aşa cum vom remarca pe scurt, privesc adeziunea sa la Tradiţia patristică într-o cu totul altă lumină.

În tratatul O expunere exactă a credinţei ortodoxe[51], Sfântul Ioan Damaschin înfăţişează înţelegerea sa cu privire la autoritatea Scripturii şi Tradiţiei în Biserică. Argumentele sale sunt în mod special valoroase deoarece, după cum corect notează Vladimir Losski (1903-1958), Sfântul Ioan, în teologia sa, ,,a recapitulat dogmele Istoria 33-4perioadei hristologice, adică ale primelor şapte secole …”[52]. Aşadar, atitudinea sa reprezintă o poziţie dobândită de la Părinţii Bisericii Primare, o expresie a consensus Patrum. Potrivit acestei atitudini, destul de simple, credinţa creştină vine atât din Scriptură, cât şi din Tradiţie. După cum scrie Sfântul Ioan în Expunerea sa:

,, … Credinţa este dublă. Deoarece credinţa este din auzire (Romani 10, 17). Căci din auzirea dumnezeieştilor Scripturi noi credem în învăţătura Sfântului Duh. Ea este desăvârşită prin toate lucrurile poruncite de Hristos, crezând în lucrare, cultivând evlavia şi împlinind poruncile Lui care ne-a răscumpărat. Pentru că cel care nu crede potrivit tradiţiei Bisericii Universale … este un necredincios”[53].

 

Sfântul Ioan Damaschin (749)

 

De altfel, ,,învăţătura Sfântului Duh” asigură unitatea succesiunii duble a credinţei; pentru că, într-adevăr, această credinţă este mai presus de împărţirea în categorii făcute de ,,judecăţi omeneşti şi fireşti”[54]. Scriptura şi Tradiţia se nasc în acelaşi fel din puterile Sfântului Duh, susţine Sfântul Ioan, poziţia sa fiind un ecou al unei teme ce datează cel puţin din secolul al III-lea[55].

Profesorul Bebis, scriind despre conceptul Sfântului Ioan Damaschin cu privire la Scriptură şi Tradiţie, face referire la cea de-a doua omilie, pretins problematică, a Sfântului Ioan la adormirea pururea Fecioarei Maria. În acest eseu, Sfântul Ioan descrie detaliile morţii şi înmormântării Născătoarei de Dumnezeu, mărturisind că relatarea lui nu se găseşte în Scriptură, dar este o informaţie transmisă ,,εξ αρχαιας και αληθεστατης παραδοσεως (din tradiţia veche şi adevărată)”[56]. După cum afirmă Bebis, această mărturisire pare să sugereze că Sfântul Ioan concepe două tradiţii, relatarea negăsindu-se în ,,sfânta şi de Dumnezeu insuflata Scriptură”[57], ci în ,,vechea şi adevărata tradiţie”[58], o a doua tradiţie în afară de Scriptură. Făcând apel la ideile Sfântului Ioan din Expunere, Bebis urmează observaţiilor şi opiniilor noastre că, de fapt, Sfântul Ioan nu a avut nici un concept al Tradiţiei separate de Scriptură: ,,… În opinia Sfântului Ioan, Scriptura şi Tradiţia nu sunt două lucruri diferite. Amândouă sunt daruri ale Sfântului Duh”[59]. Prin urmare, pentru Sfântul Ioan Damaschin, Scriptura şi Tradiţia au atribute comune şi au acelaşi izvor în inspiraţia Sfântului Duh. Dacă adevărul este dat de sus prin ,,de Dumnezeu insuflata Scriptură” sau prin ,,vechea şi adevărata tradiţie”[60], el rămâne unul şi acelaşi.

 

Scriptura, Tradiţia şi Biserica Primară: mărturia patristică. După cum deja am remarcat, teologia ortodoxă se inspiră din mărturia consecventă, de Dumnezeu insuflată a Părinţilor, în scopul de a formula orice poziţie teologică. Perspectiva Părinţilor domneşte mereu, iar Biserica ţine seama întotdeauna de autoritatea lor. Consensus Patrum constituie cugetul şi conştiinţa Bisericii şi, aşa cum a observat Episcopul Gherasim de Abydos, numai în acea ,,conştiinţă generală a Bisericii (η γενικη συνειδησις της εκκλησιας)”[61] poate fi găsit izvorul credinţei ortodoxe. În secţiunile anterioare, am încercat să prezentăm mărturia patristică care formează perspectiva din care Biserica Răsăriteană a lucrat, în înţelegerea ei a autorităţii Scripturii şi Tradiţiei. Tratarea acestui subiect nu a fost completă. Într-adevăr, în plus faţă de Părinţii citaţi, am fi putut invoca mărturia Sfântului Ignatie al Antiohiei († 108), Sfântului Policarp al Smirnei, Sfântului Iustin Mucenicul († 166), Sfântului Clement al Alexandriei († cca 215) şi a altora. Dacă i-am fi citat şi pe ei, am fi accentuat punctul nostru de vedere: acela că Părinţii Bisericii Primare erau în acord în ce priveşte conceptele lor de Scriptură şi Tradiţie. De aceea, Dr. Nikos A. Nissiotis a remarcat:

,,Putem … insista asupra faptului că în Biserica Primară, ca şi mai târziu în Biserica Apostolică (ambele perioade fiind – pentru scopul nostru actual – incluse sub denumirea de Biserica Primară), exista o unitate absolută între Scriptură şi Tradiţie … Părinţii Apostolici … (au lucrat) … fără a opune Scriptura Tradiţiei”[62].

,,Insistenţa” lui Nissiotis asupra autorităţii comune a Scripturii şi Tradiţiei, în mărturia patristică, este o perspectivă pe care o vom dezvolta acum.



[1] O versiune prescurtată a acestui capitol, sub titlul Scriptură şi Tradiţie în Biserica Ortodoxă: Mărturia Bisericii Primare (Scripture and Tradition in the Orthodox Church: The Early Church Witness), a apărut în ,,Diakonia”, Vol. XIV, nr. 3 (1979), p. 213-223. Extrase sunt retipărite cu permisiune.

[2] Urmând convenţia uzitată de arhiepiscopul Hrisostom, sintagma ,,Biserica Răsăriteană”, pentru scopurile noastre, atât aici cât şi în continuare, se referă la Biserica Ortodoxă de Răsărit, nu la Bisericile mai puţin creştine din Răsărit – aşa-numitele ,,Biserici Ortodoxe Orientale” (Biserica Bizantină (Byzantine Church), p. 294-296; Gândirea ortodoxă (Orthodox Thought), p. 20-22).

[3] Jaroslav Pelikan, Spiritul creştinismului răsăritean (600-1700) (The Spirit of Eastern Christendom (600-1700)), Vol. II, Tradiţia creştină: O istorie a dezvoltării dogmei (The Christian Tradition: A History of the Development of Doctrine), Chicago, 1974, p. 8.

[4] N. tr.: consensul Părinţilor.

[5] Părintele Florovski, într-un capitol de care ne vom ocupa mai târziu în amănunt, discută cu grijă natura acestei temelii a gândirii teologice ortodoxe ((Părintele) Florovski, Scriptură, Biserică, Tradiţie, p. 93-103).

[6] Ne simţim obligaţi să observăm, aici, ca un accesoriu că, aşa cum Tradiţia nu este un ,,depozit mort” ((Părintele) Bulgakov, Biserica Ortodoxă, p. 20), teologii ortodocşi nu fac apel la această autoritate patristică dintr-un fel de ,,sărăcie a energiilor creatoare” (Hilario Gómez, Biserica Rusă (La Iglesia Rusa), Madrid, 1948, p. 61), aşa cum a sugerat o persoană. Mai degrabă, precum va reieşi din discuţia ce urmează, criteriul patristic al autorităţii în problemele teologice este cu totul altă chestiune.

[7] (Părintele) Florovski, Scriptură, Biserică, Tradiţie, p. 75.

[8] Textul latin al acestei lucrări şi ce a rămas din textul grec se găseşte în Patrologia Greacă, Vol. VII, col. 433-1224.

[9] Irineu împotriva ereziilor, p. 326.

[10] Patrologia Greacă, Vol. VII, col. 521.

[11] Irineu împotriva ereziilor, p. 489.

[12] Ibid., p. 330.

[13] Patrologia Greacă, Vol. VII, col. 544.

[14] Ibid., col. 545-546.

[15] Irineu împotriva ereziilor, p.330.

[16] Ibid., p. 331.

[17] Patrologia Greacă, Vol. VII, col. 351.

[18] (Părintele) Florovski, Scriptură, Biserică, Tradiţie, p. 80.

[19] Al treilea discurs contra lui Arie, Patrologia Greacă, Vol. XXVI, col. 400. Textul englez poate fi găsit în O culegere de scrieri ale părinţilor niceeni şi post-niceeni ai Bisericii Creştine (A Select Library of the Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church), ed. Phillip Schaff şi Henry Wace, Vol. IV, a II-a ser., New York, 1891, p. 393-431. Traducerea engleză ,,o interpretare corectă” (ibid., p. 413) ni se pare nepotrivită pentru a exprima grecescul ,,ορθην εχοντα την διανοιαν”.

[20] N.tr.: decizii.

[21] Yves Congar, Semnificaţia Tradiţiei, trad. A. N. Woodrow, ed. Henri Daniel-Rops, New York, 1964, p. 81-82.

[22] Patrologia Greacă, Vol. XXVI, col. 440.

[23] (Părintele) Florovski, Scriptură, Biserică, Tradiţie, p. 81.

[24] Epistola sinodală către episcopii Africii, Patrologia Greacă, Vol. XXVI, col. 595-596.

[25] (Părintele) Florovski, Scriptură, Biserică, Tradiţie, p. 83.

[26] Textul englez al acestei lucrări se găseşte în O culegere de scrieri ale părinţilor niceeni şi post-niceeni ai Bisericii Creştine (A Select Library of the Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church), ed. Phillip Schaff şi Henry Wace, Vol. VIII, a II-a ser., New York, 1894, p. 2-50.

[27] Ibid., p. 42.

[28] Bebis, Conceptul Tradiţiei, p. 38.

[29] (Părintele) Florovski, Scriptură, Biserică, Tradiţie, p. 86.

[30] Despre Duh, p. 42.

[31] Bebis, Conceptul Tradiţiei, p. 38.

[32] Despre Duh, p. 42.

[33] Patrologia Greacă, Vol. XXXII, col. 188.

[34] Bebis, Conceptul Tradiţiei, p. 39.

[35] Despre Duh, p. 16.

[36] N.tr.: de credinţă.

[37] Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, la Epistola a II-a a Sfântului Pavel Apostolul către Tesaloniceni, în O culegere de scrieri ale părinţilor niceeni şi post-niceeni ai Bisericii Creştine (A Select Library of the Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church), ed. Phillip Schaff, Vol. XIII, prima serie, New York, 1889, p. 390.

[38] Patrologia Greacă, Vol. LXII, col. 488.

[39] A se vedea Faptele Apostolilor 3, 25.

[40] Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, la Epistola I a Sfântului Pavel Apostolul către Corinteni, în O culegere de scrieri ale părinţilor niceeni şi post-niceeni ai Bisericii Creştine (A Select Library of the Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church), ed. Phillip Schaff, Vol. XII, prima serie, New York, 1889, p. 36.

[41] Bebis, Conceptul Tradiţiei, p. 45.

[42] Commonitorium Primum şi Commonitorium Secundum, Patrologia Latină: Curs complet, ed. Jacques-Paul Migne, Paris, 1844-1855, Vol. L, col. 638-686. Textul englez al ambelor tratate combinate poate fi găsit în Memento-ul lui Vichentie de Lerins, în O culegere de scrieri ale părinţilor niceeni şi post-niceeni ai Bisericii Creştine (A Select Library of the Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church), ed. Phillip Schaff şi Henry Wace, Vol. XI, a doua serie, New York, 1894, p. 131-156.

[43] Patrologia Latină, Vol. L, col. 678.

[44] (Sfântul) Vichentie, Memento, p. 132.

[45] În latină este scris: ,,Pro ipsa sua altitudine”.

[46] (Părintele) Florovski, Scriptură, Biserică, Tradiţie, p. 74.

[47] Ibid.

[48] Ibid.

[49] Ibid., p. 40.

[50] Ibid.

[51] Textul englez al acestei lucrări se găseşte în O expunere a credinţei ortodoxe, trad. preot S. D. F. Salmond, în O culegere de scrieri ale părinţilor niceeni şi post-niceeni ai Bisericii Creştine (A Select Library of the Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church), ed. Phillip Schaff şi Henry Wace, Vol. IX, seria a II-a, Sfântul Ilarie de Poitiers, Ioan Damaschin (New York, 1898), p. 1-101. Expunerea este cea de-a treia secţiune a celei mai importante scrieri a Sfântului Ioan, Πηγη Γνωσεως (,,Fântâna cunoştinţei (înţelepciunii)”).

[52] Vladimir Losski, Vederea lui Dumnezeu, trad. Asheleigh Moorhouse (Leighton Buzzard, Anglia, 1973), p. 114.

[53] (Sfântul) Ioan Damaschin, Expunerea, p. 79.

[54] Ibid.

[55] Sfântul Ipolit al Romei († cca 235) susţine în mod explicit existenţa legăturilor dintre Tradiţie şi Sfântul Duh şi dintre învăţăturile oferite în Biserică şi Sfântul Duh (Tradiţia apostolică a lui Ipolit, ed. Gregory Dix (Londra, 1927)).

[56] Patrologia Greacă, Vol. XCVI, col. 784.

[57] Ibid.

[58] Ibid.

[59] Bebis, Conceptul Tradiţiei, p. 46.

[60] Patrologia Greacă, Vol. XCVI, col. 784.

[61] Episcopul Gherasim Papadopoulos de Abydos, ,,Caracterul revelator al Noului Testament şi Sfânta Tradiţie în Biserica Ortodoxă” în Ethosul ortodox: Eseuri în onoarea centenarului Arhidiocezei Ortodoxe Greceşti a Americii de Nord şi Sud, ed. A. J. Philippou (Oxford, Anglia, 1964), Vol. I, p. 101.

[62] Nikos A. Nissiotis, ,,Unitatea Scripturii şi Tradiţiei: O contribuţie ortodoxă răsăriteană la o introducere în hermeneutică”, The Greek Orthodox Theological Review, Vol. XI, nr. 2 (1965-1966), p. 189.