SCRIPTURĂ ŞI TRADIŢIE

de Arhiepiscop Hrisostom de Etna şi Episcop Avxentie de Foticeea

 

Despre autori

Înalt Prea Sfinţitul Dr. Hrisostom, arhiepiscop de Etna, exarh de America al Sinodului din Rezistenţă al Bisericii Ortodoxe Adevărate a Greciei, este cercetător asociat la Centrul pentru Studii Ortodoxe Tradiţionale. El şi-a terminat studiile în istorie bizantină la Universitatea din California şi doctoratul în psihologie la Universitatea Princeton, unde a predat ca profesor la Departamentul de Psihologie. El a ocupat posturi de profesor la Universitatea din California, Seminarul Teologic Ashland, Universitatea Ashland şi de profesor invitat de patristică şi psihologia religiei la Institutul Teologic al Universităţii din Uppsala, Suedia. Ca fost bursier invitat la Şcoala Religioasă de la Harvard, el a condus, de asemenea, cercetări la Universitatea Oxford, sub patronajul Fundaţiei Marsden şi la invitaţia Colegiului Pembroke.

Prea Sfinţitul Dr. Avxentie, episcop titular de Foticeea, şi-a susţinut licenţa în religie la Universitatea Princeton, unde a studiat sub oblăduirea protoiereului George Florovski. De asemenea, el este licenţiat în studii teologice ortodoxe la Centrul pentru Studii Ortodoxe Tradiţionale, al cărui co-director este în prezent, fiind, de asemenea, editorul periodicului ,,Tradiţia Ortodoxă” (Orthodox Tradition). Episcopul Avxentie şi-a susţinut doctoratul în teologie liturgică, în 1992, la Uniunea Teologică Universitară Berkeley.

 

Prolog

Există în Biserica Ortodoxă două căi ale teologiei, două nivele la care ar putea fi abordat adevărul dumnezeiesc. Primul dintre acestea, teologia esenţială, se naşte din duhul Bisericii, din trăirea părinţilor purtători de Dumnezeu, care, în scrierile şi expunerile lor teologice, fac să înflorească floarea plină de parfum a vederii lor duhovniceşti. Şi această floare este hrănită de Însuşi Vinul Credinţei, izvorât din aceeaşi vie unde sfinţii, mucenicii şi mărturisitorii au trudit vreme de nenumărate veacuri şi au clădit pe fundaţia sigură a adevărului însuşi. O astfel de teologie nu este un domeniu de studiu propriu-zis, şi nici preocuparea ultimă a intelectului. Ea nu poate fi separată de viaţa duhovnicească însăşi. (Aşa cum este, de exemplu, marele luminător al Ortodoxiei, Sfântul Grigorie Palama († 1359), care este caracterizat de Biserică ca fiind ,,perfecţiunea călugărilor”, ,,Grigorie făcătorul de minuni”, un ,,propovăduitor al harului” şi, în consecinţă, ,,teolog nebiruit printre teologi”). Prin acordarea titlului de ,,teolog” la foarte puţini dintre părinţii Bisericii (şi numai câtorva în mod oficial), Biserica Ortodoxă aduce un omagiu deosebit adevărului pe care ea îl întruchipează, care este legat inextricabil de viaţa duhovnicească pe care ea o cârmuieşte, călăuzeşte şi o dăruieşte celor smeriţi şi credincioşi: un adevăr care reprezintă cea mai înaltă formă a teologiei, o ,,cunoaştere duhovnicească” a lui Dumnezeu. Nu îndrăznim să pretindem că vom reuşi să prindem, în paginile acestei cărţi, această teologie nesupusă schimbării, revelată.

A doua formă de teologie, pe care ne-o permite Biserica, este teologia secundară, ce moşteneşte în principal explicarea vieţii duhovniceşti, potrivit cu şi consecventă faţă de revelaţia dumnezeiască a teologiei esenţiale. Această teologie conţine procesul prin care noi ne înălţăm mintea către contemplaţia mentală a adevărului dumnezeiesc, prin care noi încercăm să ni-l apropiem pe Dumnezeu printr-o formă de disciplină mentală, trăirea ultimă a adevărului fiind desăvârşită numai prin luminarea harului Său. De aceea, noi avem astăzi ,,teologi”, studenţi ai acestui nivel secundar al teologiei, care ne pot ajuta în eforturile noastre de a ne înălţa mintea pentru a înţelege ceea ce este ,,de neînţeles”. În măsura în care astfel de eforturi recunosc mai marele merit şi importanţa crescută a teologiei esenţiale, ele rămân credincioase Tradiţiei patristice. Iar dacă această mentalitate nu izvorăşte din gândirea mistică a Părinţilor Bisericii, cel puţin o exprimă cu credincioşie. De asemenea, în măsura în care aceste eforturi au ca scop adevărul dumnezeiesc, în mod necesar vor aduce umilinţă în inima celui ce studiază. Şi unde există umilinţă, ne învaţă Părinţii că acolo Dumnezeu Se sălăşluieşte. Şi unde Dumnezeu Se sălăşluieşte, acolo se află şi adevărul. Cu dorinţa fierbinte pentru adevăr şi în contextul acestei căi teologice secundare, noi scriem cu smerenie cartea noastră.

Relaţia dintre Scriptură şi Tradiţie nu este, în istoria gândirii teologice ortodoxe, de mică importanţă. Din vremea apostolilor, înţelegerea corectă a Scripturii şi Tradiţiei a fost de o importanţă crucială pentru Biserica Creştină. De fapt, mulţi din ereticii timpurii, inclusiv Arie (cca 250-336), au iniţiat mişcările lor grăbite către eroare din cauza interpretării greşite a Scripturii şi a desprinderii neînţelepte de Tradiţie. Tema asupra căreia se concentrează cartea, prin urmare, nu este una nouă, şi, cu siguranţă, nu-şi propune să prezinte vreo relaţie nouă între Scriptură şi Tradiţie. Ea pur şi simplu recunoaşte importanţa unei înţelegeri corecte a Scripturii şi a Tradiţiei în viaţa duhovnicească, mărturisită de atenţia pe care au acordat-o Părinţii Bisericii acestei probleme serioase, şi încearcă să ofere o prezentare accesibilă a ceea ce au spus Părinţii despre primirea Sfintei Scripturi şi a obiceiurilor, practicilor şi ideilor ce au ajuns până la noi chiar de la apostoli.

Cartea noastră este, de asemenea, actuală. Nemaifăcând deosebirea despre care am vorbit, dintre teologia esenţială şi cea secundară, scriitorii heterodocşi (şi, vai, mulţi scriitori ortodocşi) au ajuns la un stil independent de scriere şi cercetare. Eşuând în a recunoaşte adevărul revelat al teologiei esenţiale, ei eşuează, de asemenea, în a-l folosi drept criteriu al adevărului, după care să-şi conducă cercetarea şi să-şi întemeieze ideile. Neavând nici un criteriu al adevărului, adesea (şi uneori mai degrabă arogant), ei îşi înzestrează propriile opinii cu o presupus de la sine înţeleasă aură a ,,adevărului”. Şi cu cât opiniile lor se îndepărtează mai mult de adevărul Părinţilor Bisericii, cu atât această aură devine un hotar orbitor de raze întunecate ce ascund lumina adevărului. Teologia secundară stăpâneşte, în întuneric, în timp ce lumina adevărului esenţial se vestejeşte şi dispare în cotloanele minţii. În acest fel, îndeajuns de trist, tot mai mulţi creştini ortodocşi au ajuns să înţeleagă complet eronat semnificaţia Scripturii şi să distorsioneze şi să devalorizeze mărturia patristică. Ei au ajuns să împărtăşească opiniile heterodoxe şi să piardă înţelegerea noţiunii ortodoxe a adevărului.

Prin urmare, este imperativ să înţelegem atitudinea singulară a Bisericii Ortodoxe cu privire la Scriptură şi Tradiţie. A proceda astfel înseamnă a înţelege atitudinea corectă, adevărată a Bisericii. În definitiv, Scriptura s-a născut în afara Bisericii Ortodoxe în sine. Scriptura şi Tradiţia s-au desăvârşit în sânul Bisericii. Ele sunt domeniul ei şi ea singură le înţelege corect şi deplin. Dacă Biserica Ortodoxă este Biserica istorică, atunci ea întruchipează adevărul istoric al creştinătăţii. Înţelegând aceasta, ne putem feri de tendinţa periculoasă, existentă printre ortodocşi, de a percepe Scriptura şi Tradiţia în moduri neortodoxe, de a perverti imaginea şi icoana adevărului cuprins în Sfânta Scriptură şi exprimat în întreaga Tradiţie. Cei care sunt adepţii stilului occidental actual de ,,studii biblice”, ce se concentrează pe analiza spirituală periculoasă a Scripturii (ca şi cum s-ar supune analizei de text adevărul cuprins într-o poezie sau un text literar), sunt cu siguranţă motivaţi de o înţelegere improprie a Ortodoxiei. Noi scriem această carte cu speranţa că, în ciuda inadvertenţelor sale, îi va călăuzi pe unii către o viaţă duhovnicească mai înaltă.

Unul dintre noi (episcopul Avxentie) este convertit la credinţa ortodoxă. Celălalt (arhiepiscopul Hrisostom) provine dintr-o familie în care, vreme de câteva generaţii, ortodocşii şi heterodocşii s-au căsătorit între ei. Astfel, noi avem cunoştinţă de distorsionările actuale în înţelegerea ortodoxă a Scripturii şi Tradiţiei, cunoştinţă la care alţi scriitori ortodocşi nu ar putea ajunge uşor. Unul dintre noi a îmbrăţişat şi s-a luptat intelectual anterior cu preceptele neortodoxe. Celălalt a mărturisit nu falsa întâlnire ecumenistă rafinată (şi adesea compromiţătoare) a vederilor ortodoxe şi a celor heterodoxe, ci o confruntare imediată şi actuală a gândirii ortodoxe cu cea occidentală, într-un context în care minţile, vieţile şi sufletele au fost direct afectate. Ca o consecinţă, cititorul nu ar trebui să considere aceste pagini ca fiind un simplu exerciţiu de ştiinţă, nici nu ar trebui să creadă că insuficienţa lor trădează orice alt fel de uscăciune. Ele sunt scrise cu intenţii sincere, profund motivate de emoţii adânci, de dragostea faţă de adevăr şi râvnă pentru Ortodoxie - lucruri care ar putea, în final, chiar să scuze slăbiciunea noastră duhovnicească.

În fine, dorim să mulţumim unor persoane care au făcut posibilă apariţia prezentului volum şi care ne-au încurajat în munca noastră. Această lucrare este cu adevărat un efort comun. Ambii autori s-au angajat timp de câţiva ani în cercetări extinse şi datorează recunoştinţă multor persoane, ce nu pot fi menţionate toate aici. În perioada în care a predat cursuri universitare şi post-universitare la Universitatea din California (în cadrul Departamentului de Psihologie), (în ciuda domeniului său de studiu major) arhiepiscopul Hrisostom a fost încurajat şi ajutat să-şi continue lucrarea de istorie bizantină, fapt pentru care îşi exprimă recunoştinţa. De asemenea, anterior, în perioada în care a fost doctorand şi asistent în instruire la Departamentul de Psihologie de la Universitatea Princeton, el a fost sprijinit în eforturile sale.

Amândoi autorii sunt profund îndatoraţi regretatului profesor emerit de la Universitatea Harvard şi profesor de religie, istorie şi studii slave la Universitatea Princeton, protoiereul George Vasilievici Florovski (1893-1979). În timp ce amândoi eram la Princeton, părintele Florovski a reprezentat o sursă constantă de ajutor, în special pentru episcopul Avxentie, pe atunci student la Departamentul de Religie. Contribuţia părintelui Florovski la cercetarea prezentată aici nu intră în discuţie. Nu putem decât să cerem ca el să fie iertat pentru lipsurile lucrării noastre, deoarece ele reprezintă, cu siguranţă, nu lipsurile sale în erudiţie, ci ale noastre proprii.