Mergând pe urmele Noilor Mucenici ai Bulgariei

Noii Mucenici ai Batak-ului

de părintele Eftimie Hinov
 
Masacrul de la Ariile Beglik
 

,,Când cineva citeşte feluritele relatări scrise despre ceea ce s-a întâmplat în Batak … când aude istorisirile orale ale acelora care au trăit ororile, lacrimile şiroiesc involuntar din ochii săi care nu mai pot urmări rândurile, urechile sale asurzesc şi nu mai pot urmări povestirea, gândurile sale rămân încremenite şi nu poate întinde mâna după peniţă. Nici un scriitor nu ar putea vreodată să descrie aceste suferinţe, nici un nou Ieremia nu ar putea să plângă pe măsură pe pătimitorii din Batak. Aceşti creştini au îndurat toate infamiile care s-ar putea abate asupra unui om, de la trădarea încrederii şi prieteniei lor sincere de către vecinii şi semenii lor până la încălcarea celui mai solemn jurământ. Ei au răbdat toate cruzimile pe care le-ar putea inventa cineva pentru bărbaţi neînarmaţi, femei şi copii de vârste extrem de fragede, şi chiar prunci nenăscuţi, fiindcă împilătorii răscoalei deveneau pur şi simplu scoşi din sărite când vedeau o femeie batakiană însărcinată. Viaţa fiecărui creştin din Batak, fie că a murit sau a supravieţuit, este o istorie a cruzimilor de nedescris”[1].

În timp ce măcelul din jurul casei lui Bogdan era în toi, în principala tabără a başbuzucilor avea loc o adunare îngrijorătoare. Ahmed-aga era înconjurat acum de toate căpeteniile detaşamentului şi de notabilităţile mai eminente ale diverselor sate care participau la carnaj. Ele îi împărtăşeau comandantului şef nemulţumirea şi disperarea başbuzucilor că asediul dura atât de mult timp, că au pierdut atât de mulţi dintre camarazii lor hotărâţi, neputând să facă rău sătenilor din Batak, neputând să-şi împlinească planurile avide de măcel şi jaf, şi în final neputând să-şi umple stomacurile – fără provizii şi cu speranţele năruite văzându-se pe ei înşişi în mijlocul creştinilor lipsiţi de apărare … Una după alta, căpeteniile detaşamentului şi notabilităţile eminente au venit să explice comandantului lor motivele descurajării şi disperării mulţimii pe care o adunaseră, motive care erau destul de nediversificate – în fapt erau aceleaşi.

,,Băieţii noştri s-au îndreptat către Batak pentru a ucide şi a prăda – au spus ei – şi noi suntem aici de două zile doar încălzindu-ne la focul caselor lor în flăcări din depărtare, şi în fiecare ceas, în fiecare minut noi oferim drept jertfă gloanţelor batakiene pe cei mai buni dintre luptătorii noştri şi pe cei mai fermi musulmani, nefăcând nici un rău ghiaurilor. În plus, băieţii sunt flămânzi. Dacă noi nu putem face nimic astăzi, cei mai mulţi dintre ei ar putea pleca acasă”.

După aceste declaraţii, Ahmed stegarul, ofiţer şi subordonat lui Ahmed-aga, a citit o listă cu numele başbuzucilor ucişi, al căror număr se ridica la 96[2]. O dezamăgire adâncă a pus stăpânire pe toţi. Ahmed-aga era perfect conştient că în astfel de circumstanţe asediul nu putea dura mai mult şi că a aduna o hoardă de başbuzuci odată împrăştiată ar fi aproape cu neputinţă. Şi cum era posibil să mai ţină aceşti başbuzuci fără provizii ?

Ahmed-aga se găsea el însuşi într-o situaţie cumplită. Cu aşa o forţă militară teribilă, atât de bine înarmată şi chiar la poarta unui sat cuprins de flăcări din toate părţile, şi totuşi neputând să facă un pas mai departe ! Aceasta ar fi o ruşine de nesuferit pentru el ! Şi atât guvernul, cât şi comitetele secrete l-au învestit cu o atât de mare încredere, o responsabilitate uriaşă a fost conferită persoanei sale pentru înăbuşirea răscoalei şi pedepsirea acestor ghiauri neliniştiţi !

Ahmed-aga îi asculta în tăcere pe agii distinşi care-l înconjurau şi îşi mângâia barba sură cu o mână tremurândă. Când toţi agii şi-au prezentat rapoartele şi opiniile, şi stând gânditori cu capetele aplecate, Ahmed-aga a sărit în picioare cu vioiciune şi a strigat cu glas tremurând de furie:

,,Nici un musulman, nici un urmaş adevărat al marelui nostru profet nu a recurs vreodată la o asemenea infamie şi o asemenea înjosire, pe care eu sunt hotărât să o întreprind astăzi în faţa acestor ghiauri din Batak, pentru a le lua armele ! Aşteptaţi dar ! Astăzi, chiar în această zi vor fi aruncate zarurile – fie ruşinea noastră, fie masacrarea ghiaurilor blestemaţi ! Voi întrebuinţa tot ceea ce este perfid şi mârşav doar pentru a-i dezarma şi apoi, cu voia profetului, noi vom da flăcărilor, chinurilor şi vărsării de sânge, morţii şi pieirii pe toţi, bătrâni şi tineri, şi îi vom măcelări până ne vom sătura !

Mergeţi chiar acum şi faceţi să înceteze focul ! – a strigat Ahmed-aga după o vreme căpeteniilor detaşamentului. Apoi, aduceţi-mi aici valahul pe care l-am luat prizonier în munte !”

Căpeteniile detaşamentului au îndeplinit curând ordinul său şi focul a scăzut în intensitate de ambele părţi.

,,Care dintre notabilităţile batakiene este cel mai bun prieten al tău ?” – l-a întrebat Ahmed-aga pe valahul adus.

,,Îi cunosc pe toţi de mulţi ani, cu toţi am avut treabă şi am scos-o la capăt foarte bine, dar cel mai mult s-a purtat ca un adevărat prieten cu mine Anghel Kavlaka”.

,,Bun, el este un om chibzuit. Acum du-te în sat, găseşte-l şi trimite-i salutări din partea mea, apoi convinge-l să vină aici fără nici o teamă că noi vom născoci condiţii pentru predarea satului, pentru ca eu să pot retrage başbuzucii şi ca sătenii să poată ieşi pentru a-şi stinge casele în flăcări …”

În acel scop, el i-a vorbit pe larg valahului, căruia i-a promis o răsplată generoasă, dacă reuşeşte să-l aducă cu el pe Anghel Kavlaka şi să-i convingă pe săteni de ,,bunele sale intenţii” pentru păstrarea şi eliberarea satului.

L-a găsit pe Anghel Kavlaka în biserică unde sătenii, ca cei din celelalte locuri de adunare, erau îngroziţi, abătuţi şi sufocaţi de tulburare şi disperare. Apariţia valahului a stârnit larmă şi sfadă. Unii vroiau să se predea, dar alţii se temeau ca nu cumva să se dovedească a fi un şiretlic şi insistau că nu ar trebui să cadă la nici o înţelegere cu Ahmed-aga; cu toate acestea, ultimii erau într-un număr relativ mic. Cei mai mulţi dintre captivi înclinau către a începe negocierile pentru predarea lor şi Anghel Dimitrov Kavlaka, însoţit de solul valah, a mers în tabăra lui Ahmed-aga, al cărui cort era instalat la Ariile Beglik, nu departe de o poziţie fortificată odinioară, săpată recent de populaţia din Batak.

Ahmed-aga l-a întâmpinat stând în picioare, l-a primit foarte politicos, dându-i cinstea cuvenită unui adversar egal, şi cu falsă bunăvoinţă şi sinceritate a început să-l convingă:

,,Noi suntem prieteni vechi, tu şi cu mine. Te iubesc ca pe propriul meu frate şi iată de ce te-am chemat aici dinadins, ca noi să putem vorbi despre focul pe care câţiva dintre pungaşii voştri neliniştiţi l-au aprins deasupra capetelor voastre şi ale noastre ! Când noi am aflat că satul vostru s-a ridicat la luptă împotriva imperiului, am fost rănit cumplit, fiindcă acest sat mi-a făcut bine şi îl consider ca şi al meu. Guvernul, neavând nici o armată regulată în apropiere, mi-a poruncit să strâng oameni înarmaţi şi să vin să vă potolesc, să-i găsesc pe vinovaţi şi să-i predau autorităţilor legale. M-am grăbit să mă conformez acestui ordin, temându-mă ca nu cumva voi să fiţi atacaţi din alte părţi şi ca nu cumva voi, săteni nevinovaţi, să suferiţi din cauza unui grup de nemernici. Dar voi nu m-aţi primit pe mine ca pe un trimis al guvernului şi nu m-aţi ascultat să încetaţi răscoala şi să predaţi armele, ci m-aţi întâmpinat cu gloanţe ! Acum iată răsplata pentru această încăpăţânare, iată flăcările !

Dar eu ştiu că tu şi sătenii suferiţi din cauza a 5 sau 6 oameni, care sunt singurii răspunzători în faţa guvernului. Mă întreb de ce voi, supuşi chibzuiţi, nu v-aţi venit încă în simţiri ca să-i convingeţi pe săteni să predea armele şi să vină şi să stingă focul din casele lor, şi apoi să-şi vadă de treburile lor ? Tu ştii, Anghel-chorbadji[3], că privind acest sat în flăcări, simt ca şi cum ar arde inima mea ? Nu satul vostru, nu casele voastre sunt în flăcări, ci ale mele ! Noaptea trecută am plâns ca fratele vostru, ca fiul vostru pentru ceea ce vi s-a întâmplat ! Este cu putinţă ca eu să pot uita vreodată binele pe care mi l-au făcut sătenii din Batak ? De ce trebuia voi să ascultaţi de acei nemernici şi să vă ridicaţi la luptă împotriva puternicului şi teribilului imperiu ?”

,,Noi nu ne-am ridicat niciodată împotriva imperiului – a replicat blând Anghel Kavlaka. Scopul nostru este să păzim satul împotriva başbuzucilor, care dau foc tuturor satelor pe care le întâlnesc în câmpia Pazardshik”.

,,Nu-i adevărat ! – a ridicat Ahmed-aga glasul său. Dacă treaba era doar de a apăra satul vostru, de ce i-aţi ucis pe zapcii, de ce aţi săpat tranşee aşa adânci la o distanţă atât de mare de sat ? Dacă cineva a făcut rău, lăsaţi guvernul să găsească răufăcătorii şi să-i pedepsească pe urmă.

Noi ştim totul – a spus Ahmed-aga. Petar Goranov nu l-a putut suferi pe sultanul nostru, vroia să fie rege el însuşi şi a găsit printre săteni câţiva nebuni pe care i-a amăgit să devină adepţii lui ! Dar aşa cum rayah-ii pot face nebunii şi renghiuri, tot aşa pot să facă imperiul şi guvernul în datoria de a-şi feri supuşii de nenorocirile în care îi împing orbeşte alţii. Imperiul îi priveşte întotdeauna pe rayah-ii săi ca pe propriii copii, şi ultimii, de asemenea, sunt obligaţi să-l privească ca pe propriul tată. Iată de ce îţi cer să te întorci în sat acum şi să transmiţi cuvintele mele tuturor notabilităţilor şi sătenilor pe care-i cunoşti, şi să-i convingi să-şi predea armele chiar astăzi, astfel ca focurile care fac ravagii să poată fi stinse. Vreau să fac bine şi milostenie satului tău, care mi-a asigurat cele trebuincioase atât de mulţi ani şi cred că voi mă veţi ajuta cu toţii să sting focul înăbuşitor, astfel ca eu să pot duce başbuzucii înapoi la casele lor”.

,,Dacă ar depinde de mine – a răspuns Anghel Kavlaka – tu nu ar trebui să-ţi declari câtuşi de puţin dorinţele prietenoase. Dar, precum ştii, depinde şi de alţii. Voi merge şi voi comunica sătenilor cuvintele tale şi voi încerca să-i conving să-şi predea armele”.

,,Bun ! – a răspuns jubilând Ahmed-aga. Dar îţi cer să vii după aceea tu însuţi să-mi dezvălui rezultatul, ca să ne putem gândi din nou dacă este necesar şi să facem ce trebuie pentru eliberarea satului”.

 

Istoria 75

Ridicarea la luptă a Batak-ului,

zugrăvită de Antoni Piotrowski în 1899

 

Anghel Kavlaka s-a întors singur, traversând mulţimea compactă de başbuzuci care s-au dat un pas înapoi pentru a-l lăsa să treacă, făcând către el plecăciuni respectuoase. Mai întâi, el a mers la casa lui Trendafil unde se fortificaseră mai mulţi săteni beligeranţi şi hotărâţi. Apoi a mers la biserică. În ambele locuri, el a prezentat un raport amănunţit despre tot ceea ce se întâmplase între el şi Ahmed-aga, şi le-a cerut părerea în ce priveşte o posibilă predare. În ambele locuri a izbucnit o dezbatere ,,pro” şi ,,contra”, au fost exprimate suspiciuni dacă aceasta nu era o înşelătorie din partea comandantului başbuzucilor, şi nimeni nu s-a aventurat să ofere o opinie decisivă. Anghel Kavlaka privea el însuşi cu suspiciune asigurările lui Ahmed şi de aceea el nu a îndrăznit să impună opinia şi voia sa, chiar dacă se bucura de foarte multă încredere şi respect printre consătenii săi şi avea nu puţini susţinători şi admiratori influenţi în rândul populaţiei din Batak.

Apoi, el s-a dus din nou să-l vadă pe Ahmed-aga, pe care l-a găsit în mijlocul agilor celor mai importanţi din satele musulmane învecinate, şi anume: Mohammad din Dorkovo, Alish Luptătorul din Banya şi alţii. La întrebările care i-au fost puse, Anghel a răspuns:

,,Oamenii noştri sunt gata să predea armele şi să fie din nou supuşi credincioşi imperiului, dar se tem ca nu cumva başbuzucii să le pricinuiască mai multe nenorociri. Ei te roagă stăruitor într-un glas să ridici asediul satului, să trimiţi acasă fără grijă başbuzucii, după care ei vor preda armele”.

,,Başbuzucii sunt sub comanda mea !, l-a întrerupt Ahmed-aga strângând din dinţi. Ei nu pot face nimic împotriva voinţei mele. Este cu neputinţă pentru mine să-i trimit de aici înainte de a mă conforma voinţei guvernului, adică înainte de a lua toate armele voastre şi a restabili ordinea de mai înainte a lucrurilor, înainte de a face cercetări şi a-i găsi pe cei vinovaţi care trebuie pedepsiţi după lege”.

Anghel Kavlaka se uită lung la agii care şedeau în jurul lor, ridică neputincios din umeri şi, în loc să răspundă, scoase un oftat adânc şi disperat, pironindu-şi privirea asupra limbilor de foc, atingând însuşi cerul.

Agii stăteau în tăcere cu capetele aplecate, aruncând din când în când câte o privire duşmănoasă către el, dar pe ascuns, ca nu cumva el să remarce ura lor bestială şi setea de sânge. Ahmed-aga a început să tremure, faţa lui s-a făcut verde de furie, s-a aşezat pe genunchii săi într-o postură ca de rugăciune, şi cu empatie prefăcută s-a adresat lui Anghel:

,,Anghel-chorbadji ! Văd că voi, prietenii mei, şi toţi sătenii voştri v-aţi pierdut încrederea în mine, dar voi răsplăti cu bine aceasta. Dacă voi nu mi-aţi fi fost dragi, dacă eu nu mi-aş fi adus aminte lucrurile bune pe care mi le-a dat acest sat, atunci eu nu m-aş fi coborât pentru a vă ruga stăruitor, pentru că voi sunteţi negreşit în foc şi în mâinile mele ! … Anghel-chorbadji ! Voi vreţi ca eu să îndepărtez başbuzucii şi după aceea îmi veţi preda armele, dar eu vă voi da vouă drept zălog mai mult decât aceasta: vă voi da cuvântul meu că nici un fir de păr nu va cădea din capul nici unui bărbat nevinovat. Acum eu voi pecetlui această făgăduinţă a mea cu cel mai solemn jurământ musulman …

Anghel-chorbadji ! Aici, în faţa acestor musulmani vrednici de stimă, eu îl iau drept martor pe marele nostru profet, în al cărui nume şi slavă eu jur, ca după ce voi veţi preda armele în mâinile noastre, eu voi trimite de aici başbuzucii şi nici un bărbat nu va pătimi nici un rău din partea mea. Dacă voi călca acest cuvânt al meu, fie ca profetul meu atotputernic să mă pedepsească în cel mai aspru chip, fie ca el să mă lipsească de bunăstarea şi prosperitatea dreptcredincioşilor în viaţa viitoare, fie ca el să ia de la mine huriile, pilafurile şi fântânile de miere şi toate celelalte desfătări ale paradisului nostru; fie ca el chiar aici, pe pământ, să facă din mine un porc necredincios şi să mă facă să înghit grăsimea sa dezgustătoare; fie ca el să-mi ia acest turban şi să pună pe capul meu căciula ta de blană, iată aşa !”

Cu aceste cuvinte el a aruncat la pământ cu putere turbanul său, pe care musulmanii îl venerează ca pe un obiect sacru, a înhăţat căciula lui Anghel şi şi-a îndesat-o pe cap – o faptă foarte promiţătoare din partea unui musulman fanatic. Dar, în mod evident, el a socotit că această acţiune nu este îndeajuns de desăvârşită şi, în izbucnirea sa înfrigurată, şi-a prelungit jurământul încă mai mult:

,,Fie ca profetul nostru să-mi trimită cea mai mare năpastă, fie ca el să ia de la mine cele mai mari bucurii; fie ca el să-mi risipească copiii precum ciuma[4]. În sfârşit, fie ca el să-mi transforme soţia în ghiaură şi să o facă soţia voastră !”

Spunând toate acestea, el a pus două cuţite în cruce şi le-a sărutat.

,,A existat vreodată un jurământ mai teribil ca acesta ?”, a întrebat el pe agii şi hogii care şedeau împrejur, bâlbâindu-se, cu furia aprinsă a fanatismului sufocându-i pieptul.

,,Niciodată ! Niciodată !”, au consimţit aceşti martori într-un glas, ridicându-se cu profund respect de la locurile lor.

Anghel Kavlaka a fost mişcat sincer de acest jurământ nemaiauzit şi neasemuit, şi-a luat căciula de blană şi cu lacrimi în ochi şi-a luat rămas bun de la Ahmed-aga, promiţându-i că va face uz de toată puterea sa de convingere pentru a-i determina pe consătenii săi să predea armele.

Dar chiar în clipa în care l-au pierdut din ochi pe bătrân, Ahmed-aga a scuipat pe pământ şi s-a grăbit, în prezenţa aceloraşi martori, să renege jurământul său solemn. Hogii din Dospat şi Banya, care se aflau printre martorii jurământului şi ai carnajului înfiorător ce a urmat, au declarat jurământul lipsit de validitate religioasă şi că poate fi anulat cu uşurinţă, deoarece nu a fost proclamat din inimă şi pentru că a fost dat drept garanţie unui ghiaur pentru a-l înşela !

,,Turcii prind iepuri cu carele !, a spus Ahmed-aga cu răutate şi mânie. Am jurat fals pentru ei, ca să-mi dea mai curând capetele lor necredincioase, ca atât cei bătrâni, cât şi cei tineri să simtă sabia noastră !”

Era Anghel Kavlaka conştient de trădare, bănuia el că jurământul era fals ? Nu. El a crezut în mod sincer în el şi, văzând ororile focului, foamea şi sufocarea care istoviseră populaţia copleşită de jale din Batak, extrem de înghesuită în locurile de adunare, a cugetat în mod ingenios că singura cale de izbăvire era o capitulare supusă.

Cu o asemenea credinţă şi convingere în suflet, el şi-a făcut apariţia întâi în casa lui Trendafil, unde el a relatat foarte detaliat jurământul lui Ahmed-aga şi le-a cerut consimţământul să se predea. Atunci a izbucnit un conflict, deoarece unii considerau că jurământul este un complot mişelesc şi preferau să moară ca răsculaţi şi adversari ai başbuzucilor; alţii credeau că era mai prudent să se predea, sacrificându-i astfel pe iniţiatorii şi cei asociaţi cu răscoala, cu singurul scop de a-i salva pe ceilalţi de la o moarte iminentă: de a salva femeile, fecioarele şi copiii nevinovaţi. Liderul celor dintâi era bătrânul Trendafil Toşev, care era încredinţat că jurământul era viclean deoarece fuseseră ucişi mulţi başbuzuci. Argumentul capital al celui de-al doilea grup era jurământul însuşi. Astfel, controversa a continuat mai aprins şi a atins punctul culminant.

,,Haideţi să-l ucidem !, a strigat cineva din prima facţiune. El va fi motivul pentru măcelărirea noastră precum caprele la măcelărie”.

,,Într-adevăr, ucideţi-l şi să fim liberi de înşelătoria mârşavă !”, au răsunat alte glasuri şi câţiva oameni au făcut câţiva paşi ameninţători către Anghel Kavlaka care îşi păstra punctul său de vedere de a se preda cu hotărâre şi inflexibil, dar bătrânul Trendafil a păşit intre ei şi nu a permis să se verse sânge frăţesc.

,,Cred că ar fi mai bine şi mai prudent dacă mai degrabă ne-am preda, decât să murim de foame şi de sete şi să ardem de vii laolaltă cu femeile şi copiii noştri, a spus Anghel Kavlaka, nedând atenţie acestei acţiuni ameninţătoare. Mai mult, nu pot decât să mă încred în jurământul lui Ahmed-aga. Nici un turc nu ar jura să mănânce carne de porc, să poarte căciulă de blană ca un ghiaur, să-şi dea soţia să fie soţia unui ghiaur, dacă el nu intenţionează să facă ceea ce a jurat. Şi acest jurământ, dacă vreţi, puteţi trimite oameni dintre voi să-l audă din propria-i gură. Eu doar vă comunic ce s-a întâmplat şi ce a jurat Ahmed-aga şi a făgăduit să facă. Noi, cei din biserică şi din şcoală, credem că este mai presus de puterea noastră să biruim atât de mulţi başbuzuci şi pe temeiul acestui jurământ ne vom preda. Şi dacă voi vă veţi lua responsabilitatea să le ţineţi piept, atunci continuaţi să luptaţi”.

Rostind aceste cuvinte, Anghel Kavlaka s-a îndreptat către uşă, dar s-a oprit la jumătatea drumului. Numărul susţinătorilor capitulării crescuse. Argumentele rezistenţei lor s-au dovedit mai slabe decât cele exprimate de Anghel Kavlaka. Au început dezbateri noi şi mai paşnice, în decursul cărora, după consideraţii diverse, s-a decis în mod unanim că armele ar trebui predate doar după ce o delegaţie merge în prealabil în tabăra principală a başbuzucilor şi aude jurământul din gura lui Ahmed-aga. Delegaţii aleşi erau următorii: Trendafil Toşev Kerelov, Vranko Dimitrov Paunov, Georgi Serafin, Petru Trendafilov, Petru Kahvegiski din Rakitovo, Georgi Vullev. Armele bărbaţilor din biserică şi din şcoală erau deja adunate şi cele care aparţineau oamenilor din casa lui Trendafil erau în curs de adunare, când delegaţii aleşi însoţiţi de Anghel Kavlaka se îndreptau către cortul lui Ahmed-aga.

Nu după multă vreme, delegaţii – deşi palizi şi istoviţi de lupta lor cu sufocarea – păşeau liberi şi încrezători printre rândurile de başbuzuci, susţinuţi de părerea că mergeau la inamic ca un grup negociator. Ei chiar se grăbeau să vadă chipul despotului din Dospat, mişcat de durere pentru Batak, să asculte afirmaţiile, făgăduinţele şi jurământul său, pentru a pune capăt haosului insuportabil şi incertitudinii cumplite. Dar vai ! Ei erau amarnic amăgiţi. În loc de întâmpinare, audiere şi negocieri, delegaţii au fost înconjuraţi de başbuzuci înaintea cortului căpeteniei lor la comanda sa şi au auzit doar glasul lui poruncind ca başbuzucii să înştiinţeze pe ceilalţi săteni care îi urmau pe delegaţi de la distanţă, din curiozitate, că aceste notabilităţi erau de acum încolo socotite ostatici şi vor fi eliberate când sătenii vor preda toate armele …

Când s-a răspândit vestea printre sărmanii batakieni că notabilităţile satului erau reţinute în tabăra principală a başbuzucilor, numărul nesemnificativ al adversarilor capitulării a fost de acord numaidecât să adune şi să predea armele lui Ahmed-aga cât mai repede cu putinţă ca nu cumva să fie răniţi ostaticii. Apoi, în foarte scurtă vreme, toate muschetele, pistoalele, pumnalele, topoarele, lăncile, furcile au fost încărcate în 3 căruţe şi au fost transportate la Ariile Beglik. Toate acestea au fost înfăptuite cu o bunăvoinţă deosebită, hrănită de nădejdea de a vedea mai curând începutul izbăvirii lor şi stingerea focului care devasta proprietăţile lor.

Informaţia adusă de Kolyu Hristoskov Krivov cu privire la trădarea şi masacrarea înfiorătoare a tinerilor şi bătrânilor, bărbaţi, femei şi copii de la casa lui Bogdan nu s-a răspândit departe în zarva persistentă a mulţimii de oameni îngrămădiţi în biserică. Chinurile istovitoare ale luptei, agitaţia, lipsa hranei şi apei, şi nesiguranţa sumbră asigurau baza generală a stării de conştiinţă greoaie, pe câtă vreme nădejdile, reînviate de făgăduinţele şi jurământul lui Ahmed-aga au agitat această conştiinţă cu singura dorinţă de a ieşi din punctele de adunare care fuseseră până atunci aidoma unor temniţe sufocante – de a ieşi la aer curat şi libertate …

Când armele au fost duse la Ariile Beglik, Ahmed-aga, cu un turban imens pe cap, a ieşit din cortul său, a inspectat încărcăturile cu arme cu un rânjet triumfător şi, întorcându-se către Anghel Kavlaka, a spus:

,,Acestea nu sunt toate armele ! Batakienii ne-au trimis doar muschetele lor distruse şi pistoalele stricate ! Ia-l pe Anghel-chorbadji imediat – a adăugat el, întorcându-se către o căpetenie a detaşamentului – şi mergeţi în sat cu 30 başbuzuci pentru a căuta printre săteni arme ascunse. Dacă nu au alte arme, spune-le să se risipească fiecare la casa sa şi să stingă focul”.

Cam pe-atunci, turcii din Noul Cătun au venit să vestească ,,isprava” lor vitejească asupra creştinilor lipsiţi de apărare, atât bărbaţi cât şi femei, la casa lui Bogdan, şi să aducă căpeteniei lor o raniţă îndesată cu aur, ca dar din prada strânsă de la cei măcelăriţi … Efectul acestei veşti asupra celorlalţi başbuzuci a fost de reproş şi incitare. Fanatismul a fost aprins imediat. O arenă pentru ,,isprăvi” şi glorie musulmane asemănătoare era pregătită deja aici, în latura de sus a satului !

 

Istoria 77 1

Vechea biserică din Batak, care adăposteşte astăzi moaştele sfinţilor mucenici

 

Cu patimă turbată, fermecat de triumful care se întrezărea, Ahmed-aga a sărit în picioare. Acum el doar pregusta propria autoritate şi putere, iar furia sa faţă de ,,necredincioşi” atinsese apogeul. El stătea în picioare, trupul său fremăta ca o frunză, capul său înclinat cu furie, în timp ce ochii săi căutau printre rândurile de başbuzuci figura robustă a lui Anghel Kavlaka, pentru a începe numaidecât răzbunarea sângeroasă cu ,,prietenul” său … Această înflăcărare a căpeteniei lor i-a molipsit pe ceilalţi, agi, hogi şi başbuzuci. Turbanele li s-au ciulit şi ochii li s-au umplut de sânge.Istoria 77 2

Acum, Anghel Kavlaka se întorsese cu başbuzucii care l-au însoţit şi a anunţat că nu s-au găsit alte arme.

,,Atunci începeţi !” a fost răspunsul prompt al lui Ahmed-aga, întovărăşit de un gest însetat de sânge.

Başbuzucii au ţâşnit iute şi cu iataganele scoase au încercuit, precum corbii, notabilităţile nenorocite, acum ostatici, dintre care Ahmed-aga a poruncit să-i separe pe Trendafil Toşev, Anghel Kavlaka şi Goryu[5] Vullev, pe când ceilalţi au fost scoşi din împresurare de Mohammad din Dorkovo şi duşi la moara de apă a lui Peichinov, unde – după chinuri cumplite – au fost măcelăriţi precum mieii. Mohammad – acelaşi Mohammad, care venise în urmă cu câteva zile ca trimis al pomacilor din Chepino, pentru a implora frăţietate, milă şi îndurare de la creştinii din Batak. Acelaşi bărbat, care i-a implorat pe Petru Trendafilov şi Vranko Paunov să mijlocească pe lângă voivoda[6] pentru relaţii şi vieţuire frăţească, acum cu propria mână le-a scos ochii acestor bărbaţi, le-a tăiat limbile şi buzele, s-a bucurat de suferinţa şi geamătul lor sfâşietor, şi după o varietate de alte chinuri, pe care doar capul său le-a putut concepe atunci, i-a masacrat ca pe nişte iezi şi le-a aranjat capetele mutilate pe marginea drumului, spre teama şi cutremurarea ghiaurilor lipsiţi de apărare şi spre entuziasmul başbuzucilor …

Pătimirile şi gemetele victimelor, cele din urmă suspine ale lor disperate puteau fi auzite chiar din cortul căpeteniei, unde se aflau ceilalţi ostatici, rezervaţi pentru alte chinuri. Se puteau auzi şi loviturile înăbuşite ale cuţitului măcelarului pe carnea lor; şi vântul aducea atât mirosul fierbinte al sângelui lor mucenicesc vărsat, cât şi suflul rece al morţii şi grozăvia atrocităţii monstruoase: toate acestea se cufundau în inimile şi sufletele martorilor acestei atrocităţi, viitoarele victime, care aşteptau în cort propria soartă. Bătrânul Trendafil asculta glasul sfâşietor al fiului său Petru, bătrânul Anghel îl asculta pe cel al iubitului său nepot. Amândoi erau conştienţi de ademenirea trădătoare, dar era mult prea târziu !

 
* * *
 

Anghel Kavlaka şi Goryu Vullev au fost lăsaţi fără pază particulară în mijlocul başbuzucilor, în timp ce în jurul lui Trendafil Toşev erau aşezaţi cam 10 oameni cu iataganele scoase. Anghel Kavlaka era cuprins de o vină amară, amorţit de sfârşitul neaşteptat al iubiţilor săi fii şi compatrioţi, în interesul cărora el acţionase cu toată convingerea şi într-un mod atât de bine intenţionat; el stătea ca un martir al propriei conştiinţe ! Într-o clipită, închinăciunile respectuoase s-au transformat într-un urlet bestial, libertatea făgăduită întru moarte înfiorătoare şi stingerea focurilor în noi vâlvătăi …

Bătrânul Anghel şi-a ridicat capul, a deschis ochii săi uscaţi şi a căutat cu ei pe omul-bestie, acelaşi, care doar cu câteva ore în urmă îi făgăduise cu generozitate că va mânca carne de porc, că-şi va da soţia unui ghiaur, şi a sărutat crucea pentru a adeveri aceasta … Dar vai ! Ochii bătrânului Anghel s-au întâlnit cu ochii cumnatului său Trendafil şi în ei a citit reproş – şi citindu-l, el a bâlbâit o mustrare de sine plină de pocăinţă; a aruncat o a doua privire către el pentru a uni puterea atitudinii sale cu puterea propriei conştiinţe agonizante. Şi de această dată, el a văzut în ochii lui implorare, rugăminte pentru milostivire – ultima rugăminte a unui om condamnat să moară, rugămintea ultimei întâlniri şi despărţirii celei din urmă …

,,Iartă-mă, iartă-mă !”, a răspuns celălalt în acelaşi chip.

,,Iartă-mă, iartă-mă !”, au şoptit aceşti vechi stâlpi şi ocrotitori ai satului, la vederea incendiilor şi în groaza rece ca gheaţa a unei morţi chinuitoare.

Anghel Kavlaka dorea să vadă încă o dată ruşinea sperjurului în ochii călăului creştinilor şi şi-a mişcat capul într-o parte, dar numaidecât a răsunat glasul sălbatic şi aspru al celui din urmă:

,,Înconjuraţi satul din toate părţile, ca nici un suflet viu să nu poată fugi, a strigat Ahmed-aga. Ceilalţi năvăliţi în sat. Ardeţi ! Distrugeţi ! Tăiaţi atât pe bătrâni, cât şi pe tineri ! Vărsaţi sângele ghiaurilor ! Sfâşiaţi carnea batakienilor ! Puneţi mâna pe aurul şi argintul lor ! Omorâţi-i pe toţi ! Nu lăsaţi nici măcar o piatră în picioare; transformaţi satul într-un câmp de gunoi, îmbibat cu sânge creştin, şi noi vom semăna orz pentru caii noştri !”

Şi au început, în toată setea lor de sânge, să mârâie şi să-şi suflece mânecile, şi să zornăie cuţitele şi să scrâşnească din dinţi, şi să ameninţe şi să se jure …

În acest moment, Anghel Kavlaka s-a ridicat de la locul său dominând cu înfăţişarea sa robustă întreaga gloată de başbuzuci ca un uriaş, sau ca un fag imens deasupra tufişurilor joase, şi apoi fără să-şi dea seama a păşit. Unde ? De ce ? Nu-şi dădea seama cu limpezime. Avea intenţia de a merge şi a-i ajuta pe sătenii lipsiţi de apărare ? Sau era îndemnat către a-şi amesteca propriul sânge cu sângele mucenicilor nevinovaţi ? Nu ştia. S-a ridicat şi a păşit la porunca inimii sale, stăpânit de gândul ororilor plănuite, dar următorii săi paşi au fost curând frânaţi. El s-a apropiat de fiul mai mare al lui Ahmed-aga, care şi-a pus mâna lui cu câteva petarde în cingătoarea sa şi a scos-o numaidecât, arătând acestea tatălui său şi spunând:

,,Socoteşti că acest afurisit de ghiaur este prietenul tău credincios, nu ? Uite ce-am găsit la el !”

,,Minciună !, a ripostat Anghel Kavlaka cu un aer disperat şi uimit. Nu am avut niciodată aceste petarde la mine”. Şi a ridicat din umeri şi braţe exprimând consternarea şi tăgăduirea sa, la care acuzatorul a reacţionat depărtându-se 3-4 paşi de el.

,,O minciună ? Atunci sunt un mincinos ?”, a izbucnit el cu toată furia puterii de care era acum conştient că o deţine. Apoi el s-a năpustit asupra lui, încercând să-l împingă deoparte pentru a-l străpunge cu gloanţele sale, dar toată puterea sa parcă s-ar fi lovit de o stâncă … Atunci başbuzucii din jurul lor s-au dat la o parte cu iuţeală şi au răcnit ca nişte fiare sălbatice, aruncându-se să-l ajute cu baionetele şi iataganele goale; ei l-au îmbrâncit pe ,,necredinciosul uriaş”, gigantic, dar speriat şi blând, şi şi-au descărcat muschetele în trupul său … Bietul bătrân Anghel a alergat pe coridorul deschis dinadins pentru el, iar gloanţele au trecut prin el unul după altul[7], sângele său a ţâşnit, vărsându-se pe pământ, şi în cele din urmă el s-a prăbuşit fără suflare, nescoţând nici un sunet, nici un geamăt …

Ucigaşii s-au adunat în jurul trupului său mort, l-au dezbrăcat şi l-au tăiat în bucăţi, tot aşa cum măcelarii tranşează carnea de vită sau oaie pentru a o vinde.

,,Un mare porc necredincios !”, au repetat başbuzucii unul după altul, privind ţintă către trupul împrăştiat al acestui ,,duşman al împărăţiei”.

,,Aferim ! Mashallah !”[8], a strigat cu glas triumfător şi cu un râset infernal freneticul Ahmed-aga către fiul său.

 


[1] Iordan Venedikov, O istorie a răscoalei din Batak din 1876, Sofia, 1929, p. 110-111, în bulgară.

[2] Potrivit lui Iordan Venedikov, ,,acest număr ni se pare exagerat. După Skyler, doar 3 turci au fost ucişi; dar nici aceasta nu este adevărat, de vreme ce numai înainte de sosirea lui Ahmed-aga 5 sau 6 persoane fuseseră deja omorâte. Recurgerea la sperjur pentru a-i dezarma pe sătenii din Batak dovedeşte că pierderile lor erau într-adevăr însemnate” (op. cit., p. 113).

[3] Chorbadji, cuvânt de origine turcă, acum învechit, utilizat odinioară în limba bulgară ca termen de politeţe pentru o persoană însemnată din societate.

[4] Prin acest jurământ, Ahmed-aga şi-a pronunţat propria sentinţă. Dreptatea dumnezeiască nu l-a lăsat pe ucigaş nepedepsit. După ce a fost înăbuşită răscoala, la iniţiativa Marilor Puteri, în Plovdiv a început o investigaţie a crimelor ,,opresorilor” ei. Fiind unul dintre cei din urmă, Ahmed-aga a fost condamnat la exil în Diyarbakir (În secolul XIX, închisoarea Diyarbakir câştigase notorietate în întregul Imperiu Otoman ca un loc unde erau trimişi prizonierii politici din etniile balcanice înrobite pentru a executa sentinţe aspre pentru că au vorbit sau au luptat pentru libertatea naţională), unde el nu a rămas multă vreme.

După încheierea Tratatului de la Berlin, Ahmed-aga s-a întors în satul său Baroutino şi a trăit îmbelşugat ca negustor şi proprietar de turme enorme de vite. Cu toate acestea, în Diyarbakir el a contractat lepră. În 1881, boala perfidă l-a făcut neputincios şi l-a transformat treptat într-o grămadă de carne în putrefacţie. În felul acesta, el a murit în suferinţă şi mâhnire, părăsit de toţi, chiar de propria familie.

[5] Goryu este o formă populară a numelui Georgi.

[6] Petru Goranov.

[7] După aceea, femeile din Batak au numărat practic 15 găuri de glonţ în cadavrul său.

[8] În limba turcă: ,,Bravo ! Bună treabă !”