Mergând pe urmele Noilor Mucenici ai Bulgariei

Noii Mucenici ai Batak-ului

de părintele Eftimie Hinov

 

Mucenicii de pe uliţele satului

 

Predând armele, refugiaţii din casa lui Trendafil, biserică şi şcoală, conform ordinelor lui Ahmed-aga, au ieşit şi s-au împrăştiat ca să stingă incendiile devastatoare. În biserică au rămas doar cei care erau încă suspicioşi faţă de viclenia jurământului acestui tiran din Dospat, neconstrâns de nici o lege, neîngrădit de nici un simţământ de decenţă.

Oamenii se socoteau acum liberi, sătenii credeau că primejdia masacrului dispăruse şi începuseră să stingă cu entuziasm focurile distrugătoare. Vai, creştinii erau amăgiţi fără milă ! Focul devenise acum încă mai puternic. Mii de başbuzuci năvăliseră în sat şi dădeau foc acelor case, hambare, magazii şi alte clădiri care erau încă neatinse. Incendiul mugea acum din toate părţile.

Vom face aici o scurtă paranteză în această istorisire, pentru a atrage atenţia cititorului nostru asupra unei mărturii elocvente a esenţei creştine a muceniciei populaţiei din Batak. Evenimentele pe care le vom menţiona sunt prezentate de Iordan Venedikov care, în prefaţa la lucrarea sa intitulată Istoria răscoalei din Batak, atestă veridicitatea lor astfel: ,,Dovezile adunate din cărţile tipărite care insistă asupra răscoalei şi compilate de mine în lucrarea de faţă au fost verificate şi completate de mine prin interviuri cu aproape toţi supravieţuitorii răscoalei, care sunt încă în viaţă până astăzi”[1].

În timpul carnajului general al tuturor creştinilor de pe străzile din Batak, ,,un grup mare de săteni căutau să se salveze în casa lui Anghel Ganev, hangiul satului, cel din urmă salvându-i viaţa fiului lui Ahmed-aga[2]. Bieţii oameni erau încredinţaţi că, recunoscător pentru salvarea fiului său, Ahmed-aga va lăsa această casă nedărâmată. Cu toate acestea, Ahmed-aga a salvat doar viaţa hangiului şi a acelor băieţi care au acceptat să treacă la islamism. Toţi ceilalţi au fost masacraţi”[3].

În cartea sa, I. Venedikov arată în mod explicit că în toate masacrele din Batak victimelor li s-a oferit convertirea la islamism ca metodă de salvare de la moarte, şi cei care au consimţit de îndată au fost eliberaţi. În ce priveşte masacrele de pe străzi, acelaşi autor face referire la cazurile particulare care nu sunt menţionate de alte surse pe care le-am studiat; aceasta sugerează că probabil Venedikov a ajuns să cunoască aceste detalii de la martorii oculari pe care i-a intervievat. Iată ce scrie el:

,,Dacă comparăm aceste masacre pe care le-au comis pomacii cu cel din casa lui Bogdan care a fost isprava celor de neam turc, vom vedea că oricât de cruzi şi sălbatici ar putea fi cei dintâi, există încă scântei de umanitate, chiar dacă foarte puţine. Pe lângă interesul sălbatic de a-şi face rost de sclavi şi fanatismul de a creşte numărul ,,dreptcredincioşilor”, aici întâlnim o conduită mai nobilă. … Unora dintre pomaci li s-a făcut milă de copiii drăguţi şi i-au adoptat. În sfârşit, există de asemenea exemple de recunoştinţă pentru vreun bine şi chiar de o motivaţie omenească. Unii creştini din Batak care au supravieţuit îşi amintesc cu recunoştinţă de acei pomaci care le-au salvat viaţa[4].

Din acelaşi sat Dorkovo, de unde a venit măcelarul periculos al creştinilor Mohammad, a venit în Batak şi hogea Ismail. Iată relatarea lui I. Venedikov despre atitudinea sa nobilă faţă de creştinii pătimitori:

,,Când tânărul sătean din Batak, Anghel Ceauşev, după ce a părăsit curtea bisericii satului, a reuşit să ajungă pe dealul Sfântului Atanasie, sub protecţia unui pomac, el l-a găsit acolo pe Ismail-hogea din satul Rakitovo – un musulman de origine bulgară, cu o inimă nobilă – închinându-se până la pământ şi rugându-se lui Allah să ierte păcatele coreligionarilor săi, care la acea vreme îi căsăpeau pe batakieni. Văzându-l pe tânărul bărbat, hogea a început să plângă şi apoi l-a îmbrăţişat, întrebându-l unde erau rudele sale. Când a aflat că aceştia fuseseră omorâţi sau urmau să fie omorâţi curând, a pus imediat turbanul lui pe capul lui Anghel, l-a îmbrăcat cu propria achma-dolama[5], i-a dat muscheta lui şi l-a luat cu sine să-i caute. Pe drum, hogea a salvat de la necinstire o femeie din Batak. În sat, ei i-au putut găsi pe unul din fraţii lui Anghel şi o soră. Ismail-hogea i-a îndemnat să-l urmeze, asigurându-i că el nu îi va converti la islamism. Însă ei nu l-au crezut şi i-au spus că preferau să moară creştini. Revoltaţi că fratele lor a devenit (după cât se pare) turc, ei au fugit. Mai târziu, ei au fost ucişi. Prin această atitudine, hogea vroia să răsplătească faptul că tatăl lui Anghel îi salvase viaţa odată într-o furtună de zăpadă”[6].

Suntem îndreptăţiţi să credem că cea mai mare parte a populaţiei Batakului care a pierit în măceluri a fost de asemenea conştientă în alegerea lor de a muri ca creştini, chiar în durerile de nesuferit, dar nerenunţând niciodată la credinţa lor pentru ca viaţa lor pământească să poată fi salvată prin convertirea la islamism[7].

Populaţia s-a grăbit din nou să se ascundă în biserică, însă mulţi au fost omorâţi pe străzi. Pomacii, ţiganii şi turcii cu iataganele goale alergau pe străzi să-i ucidă pe acei creştini care reuşiseră să scape din incendiul caselor lor în flăcări. De fiecare latură, la fiecare colţ, cădeau morţi bărbaţi, femei şi copii. De la un capăt la celălalt al satului se puteau auzi zgomotele surde ale tăişurilor şi gloanţelor, izbind trupurile sărmanilor batakieni: lovituri, crestături sau împuşcături înăbuşite numai de ţipetele şi gemetele jalnice şi sfâşietoare ale muribunzilor … Valuri de sânge curgeau pe străzi. La vederea unor asemenea orori, unii creştini au rămas dinadins ascunşi în casele lor şi au ars de vii împreună cu copiii lor şi toate bunurile gospodăriei; alţii îşi aruncau copiii pe străzi sau în râu[8] şi se grăbeau să se ascundă fie în biserică fie în şcoală, unde toţi sărmanii pătimitori căutau scăpare; alţii încă, cu disperare, se aruncau împotriva duşmanului şi luptau cu orice găseau la îndemână, până când erau tăiaţi în bucăţi …

Başbuzucii se năpusteau asupra lor ca şi cum ar fi fost o turmă de oi, ştiind că victimele lor erau cu totul lipsite de apărare; jefuiau casele nedistruse încă de foc, prădau toţi bărbaţii, femeile şi copiii, îi chinuiau pentru a scoate bani de la ei şi îi ciopârţeau ca pe carnea din măcelărie ! Unii başbuzuci erau împovăraţi cu bunuri din gospodării şi veşminte care aparţinuseră înainte creştinilor măcelăriţi, alţii de-abia puteau să meargă din cauza aurului şi argintului pe care-l cărau; şi o a treia parte doar măcelăreau şi ciopârţeau.

Însă nu toţi başbuzucii au părăsit nepedepsiţi această turbare plină de furie. În multe locuri, unii dintre ei au fost fie ucişi fie ciopârţiţi deasupra creştinilor morţi pe care îi uciseseră, alţii încă au căzut victime rezistenţei disperate a batakienilor lipsiţi de apărare, înainte de a-şi putea sătura setea lor de sânge hrăpăreaţă.

Noi am menţionat faptele de mai sus numai pentru a permite cititorului să vadă ce luptă disperată avea loc în mijlocul sărmanilor creştini înşelaţi; şi lucruri asemănătoare se petreceau în alte locuri, în tot satul împrăştiat de-a lungul vâlcelei. În unele locuri, creştinii din Batak aruncau, din casele lor aflate în flăcări, bucăţi aprinse de lemn în capul duşmanului; în altele, ei s-au apărat cu pietre şi pământ cât au putut de mult, până când cuţitul greu şi mortal i-a străpuns. Din toate părţile venea foc şi moarte, pretutindeni scânteiau iataganele însângerate. Nici o scăpare de nicăieri ! Toţi cei care nu au putut să se adăpostească în biserică sau şcoală şi-au găsit moartea directă şi toţi au fost jefuiţi, măcelăriţi sau tăiaţi în bucăţi. Mulţi s-au îngropat în pământ pentru a scăpa de moartea oribilă prin cuţit sau foc, însă arareori au supravieţuit asemenea persoane. Petra Tomova şi-a îngropat ambii fii şi fiica într-o groapă pentru păstrarea legumelor iarna, dar două zile mai târziu ei au fost găsiţi de duşmani şi ucişi. Cu excepţia celor care s-au convertit la islamism, numai creştinii care s-au aruncat în râu şi câteva zile şi nopţi au zăcut în albia lui prefăcându-se morţi au scăpat.

 
* * *
 

Dintre toate cazurile de mucenicie descrise de martori, cele mai sfâşietoare sunt cele ale micilor miei ai lui Hristos – pruncii şi copiii, măcelăriţi de başbuzuci. Deşi dl. A. Goranov nu le-a dedicat un capitol special în cartea sa, ne vom îngădui să prezentăm aici câteva pasaje din istorisirile altor scriitori despre Golgota Batak-ului. Iată ce relatează zugravul pătimirilor bulgare, J.A. MacGahan, despre mucenicii prunci[9]:

,,Numărul copiilor ucişi în aceste masacre este enorm. Adeseori, ei au fost străpunşi de baionete, şi noi avem câteva istorii de la martorii oculari care au văzut pruncii purtaţi pe străzi, atât aici cât şi la Olluk-Kni, în vârful baionetelor. Motivul este simplu. Când un mahomedan a ucis un anumit număr de necredincioşi, el este sigur că va ajunge în paradis, oricare ar fi păcatele sale. [Mahomed s-a referit probabil doar la bărbaţi înarmaţi, în timp ce musulmanii interpretează cuvintele sale cu mărinimie şi socotesc femeile şi copiii [victime] egale cu bărbaţii. Mai mult, uciderea copiilor este mai avantajoasă deoarece este mai uşoară şi mai sigură. Aici în Batak, başbuzucii au mers până la a despica în două pântecele femeilor însărcinate şi a măcelări copiii nenăscuţi cu acelaşi scop – de a creşte numărul victimelor lor].

Nu numai bărbaţii bătrâni şi tinerii au fost torturaţi şi ucişi, ci şi femeile, fecioarele, copiii şi pruncii au împărtăşit aceeaşi soartă amară. Cu sânge rece, turcii au luat pruncii din leagănele lor cu baioneta şi, trecându-i de câteva ori din baionetă în baionetă ca pe o minge, i-au azvârlit în faţa mamelor care plângeau. Pe străzi, ei au purtat pruncii înfipţi în baionete, iar căpşoarele şi picioruşele lor atârnau peste gura ţevii puştilor şi sângele li se prelingea pe măcelarii lor. În cele din urmă, ei tăiau capetele pruncilor şi îi puneau pe cei de o vârstă cu ei să-i poarte pe străzi[10]”.

Priveliştea pe care văzut-o MacGahan în cimitirul din Batak la câteva luni după masacru era sfâşietoare:

,,Era o privelişte înspăimântătoare – o privelişte ce te bântuie toată viaţa. În acea masă în descompunere, erau căpşoare cârlionţate zdrobite de pietre grele, picioruşe mai mici decât un deget de-al tău, pe care pielea se uscase puternic de la căldura arzătoare înainte de a avea timp să se descompună; mânuţe de prunci întinse ca pentru a cere ajutor; prunci care muriseră surprinşi de strălucirea puternică a săbiilor şi de ochii însângeraţi ai oamenilor plini de sălbăticie care le mânuiau; copii care muriseră plângând şi suspinând şi implorând milă; mame care muriseră încercând să-i protejeze pe micuţii lor cu propriile trupuri slabe, toţi zăcând acolo împreună, putrezind într-o grămadă hidoasă. Ei sunt destul de tăcuţi acum. Nu sunt nici lacrimi, nici strigăte, nici plâns, nici ţipete de groază, nici rugăminţi pentru milă.

Recoltele putrezesc în câmp şi secerătorii putrezesc aici în cimitir”[11].

Descrieri separate ale morţilor muceniceşti au fost păstrate în istorii pe care supravieţuitorii din Batak le-au relatat mai târziu. Haideţi să aruncăm o privire plină de respect în biserica din Batak, unde a avut loc cel mai mare masacru. Iată relatarea unui supravieţuitor din acea biserică, T.G., despre moartea propriilor copii:

,,Mă aflam în biserică aproape de altar, la capătul cel mai depărtat de uşă[12]; şi puteam vedea, când aveam curajul să-mi deschid ochii, lucrarea groaznică ce se petrecea în celelalte părţi ale clădirii. Îi aveam pe cei trei copii ai mei aproape de mine, pe doi îi ţineam în braţele mele şi cel de-al treilea se afla lângă mine. Cel mai mic dintre ei a fost împuşcat în braţele mele de una din armele cu care se trăgea de la fereastră, şi l-am lăsat jos pe podea mort. La foarte scurt timp, cel de-al doilea copil al meu a fost împuşcat şi glonţul care l-a omorât pe el mi-a trecut prin umăr provocându-mi rana pe care o vedeţi”[13].

 

Istoria 79 1

Vechea biserică din Batak, în care au fost muceniciţi creştinii bulgari în 1876

Coroane de flori depuse în cinstea sfinţilor mucenici

 

Probabil una dintre cele mai sfâşietoare mărturii despre mucenicia pruncilor este istoria sinceră şi smerită spusă de soţia unuia dintre sătenii de vază din Batak, măcelărit de Ahmed-aga la Ariile Beglik – istoria morţii muceniceşti a pruncului mult iubit al acestei mame:

,,M-am întors acasă cu copiii mei şi, în timp ce îmi alăptam pruncul, am auzit 3 focuri de armă trase afară în curte. M-am dus să mă uit ce se întâmpla şi erau câţiva başbuzuci care veneau. Unul dintre ei mi-a smuls pruncul de la sân şi l-a aruncat la picioarele unui cal aflat în apropiere. Apoi ei mi-au întins braţele şi au început să mă tortureze cu pumnalele pentru bani, spunând ‘para, para’. Unii dintre ei şi-au îndreptat cuţitele către pieptul meu, alţii au simulat că îmi taie nasul şi buzele. Le-am dat tot ce aveam şi, după aceea, m-au dezbrăcat în pielea goală. Apoi mi-au ucis pruncul tăindu-i capul. Mi-am ieşit din minţi şi le-am spus: ,,Acum că mi-aţi omorât soţul şi pruncul, ucideţi-mă şi pe mine”. Ei au spus: ,,Te vom vinde ţiganilor ca sclavă”.

Apoi, ei m-au dus în tabăra lui Ahmed-aga, pe cale am căpătat o bucată de pânză ca învelitoare, şi am fost lăsată acolo cu altă femeie”[14].

Istoricul D. Straşimirov s-a străduit să alcătuiască o listă detaliată cu numele tuturor pătimitorilor pentru credinţă şi neam din anul 1876, cunoscuţi lui, a cărei simplă citire face inima cuiva să se strângă. Acolo întâlnim numele sugarilor cu vârste de la câteva zile la câteva luni: din satul Klissoura – 2 prunci din neamul lui Ţoncev de 9 luni, Ivana Mikhova de 6 luni, un prunc fără nume de 2 zile; din Batak, în vârstă de 6 luni: Ivan Georgev, Petra Vrankova, Petru Dimitrov, Ilie Kurkoliachov, Anghel Iliev, Iana Miteva, Iskra Georgeva, Pissa Dimitrova, Katerina Stankova, Raina Stefanova şi mulţi alţi prunci sugari şi copii cu vârste cuprinse între 1-15 ani, toţi purtând nume creştine bulgare sonore sfinţite acum pentru veşnicie de sângele nevinovat vărsat de aceşti miei ai lui Hristos, măcelăriţi doar pentru că aparţineau poporului bulgar ortodox, şi fiind prin urmare mlădiţa sfântă a unui neam mucenicesc. Însă nici moartea nu a putut răpi sufletele lor din dreapta atotputernică a lui Dumnezeu, care face ca puterea sa să se manifeste cu curaj chiar în cele mai neputincioase făpturi ale Sale[15] !

În paginile lui MacGahan, întâlnim alte câteva mărturii separate despre mucenici copii, de pildă acele femei şi copii care au fost arşi de vii în şcoala din Batak: ,,Sub pietrele şi molozul care acoperă podeaua până la înălţimea de câteva picioare sunt oasele şi cenuşa celor 200 de femei şi copii arşi de vii între aceşti patru pereţi”[16]. ,,La următoarea casă, ne-a oprit un om [din puţinii bulgari care ne însoţeau] pentru a ne arăta locul unde un frate de-al său mai mic şi orb a fost ars de viu şi unde i-a găsit oasele calcinate; şi bărbatul dur, cu faţă aspră, s-a aşezat şi a suspinat ca un copil [neputând să înţeleagă că acel copil orb se simte mult mai bine acum].[În partea opusă, chiar în faţa sa, zăceau scheletele a doi copii acoperite cu pietre şi cu răni larg deschise în craniile lor, făcute de iatagane]. Numărul copiilor ucişi în aceste masacre este enorm”[17].

,,Şi femeia bătrână a venit lângă noi – continuă MacGahan istorisirea călătoriei sale prin rămăşiţele Batak-ului –, frângându-şi mâinile şi cu o tânguire seacă, în care nu era nici o tărie, ne-a spus că avusese 3 fii chipeşi, Georgi, Ivancho şi Stoian, care fuseseră căsătoriţi cu 3 femei bune şi ascultătoare: Raika, Stilianka şi Anka, şi ei avuseseră 12 copii drăgălaşi: Anghel, Troian, George, Ivancho, Petko, Sissa, Bogdan, Stoian, Tonka, Ginka, Mariika şi Raika. Din toată această familie fericită şi numeroasă de 20 persoane rămăsese în viaţă doar această bătrână; toţi ceilalţi fuseseră măcelăriţi”[18].

 

Istoria 79 2

Batak astăzi

 


[1] I. Venedikov, op. cit., p. 4.

[2] Salvarea la care se referă autorul a fost după cum urmează: în ajunul răscoalei batakiene, pe fiul lui Ahmed-aga din Baroutino, Assan, l-a prins noaptea în Batak. Aflând aceasta, rebelii au hotărât numaidecât să dea frâu liber răzbunării lor asupra acestui vechi asupritor al rayah-ilor creştini.

,,Noi avem aici un turban care a venit la noi singur – fiul lui Ahmed-aga din Baroutino şi răufăcătorul Batak-ului ! … Ce mai aşteptăm ? De ce nu-i facem felul ?, s-a auzit un glas şi întreaga mulţime de săteni s-a unduit precum spicele unui câmp de grâu în vânt, şi a început să bubuie precum talazurile unei mări zbuciumate. După o sfadă înăbuşită şi şoptită, din mulţime s-a desprins un grup şi a mers să-l atace pe Assan al lui Ahmed cu tovarăşii săi, şi să-i sacrifice ca primele victime pe altarul răzbunării poporului. Ei au înconjurat casa hangiului satului Anghel Ganev, au cerut să se predea împilătorii din Dospat, şi fiind refuzaţi categoric, au spart porţile şi, cu vreascuri aprinse, cuţite şi pistoale în mâini, au scotocit toate ungherele întunecoase ale casei, cu toate acestea în van, deoarece gospodarul devotat reuşise să le asigure ieşirea cu ajutorul unei uşi secrete şi chiar în aceeaşi noapte i-a condus pe furiş peste drumul Karluk-ului către satele din Dospat, salvându-i astfel de la moartea iminentă” (Anghel Goranov, Răscoala şi masacrul din Batak (O perspectivă istorică), Plovdiv, 1892, p. 34-35).

[3] I. Venedikov, op. cit. p. 121-122. Sublinierea noastră.

[4] I. Venedikov, op. cit., p. 127-128.

[5] Dolama este o haină bărbătească din partea de sus, de obicei de lână, lungă şi cu mâneci. Prin urmare, achma este dolama cu mânecile tăiate în faţa umerilor pentru ca braţele să poată ieşi din haină şi mânecile atârnă goale în spate.

[6] I. Venedikov, ibidem. Sublinierea noastră.

[7] Acest lucru este dovedit de englezul Robert Jasper More, care în 1876 a stat de vorbă cu mai mulţi bulgari supravieţuitori ai masacrelor. Referitor la sătenii din Batak, el scrie: ,,Unii başbuzuci aveau obiceiul ca atunci când prindeau femei sau bărbaţi tineri să-i întrebe dacă ar deveni musulmani. Cei care consimţeau primeau turbane pe cap şi erau cruţaţi. Ei erau trimişi în afara satului în bivuacul başbuzucilor.Între 200 şi 300 de persoane, bărbaţi şi femei, au consimţit la această ocazie şi astfel au scăpat de moarte” (Sub Balcani, de Robert Jasper More. Henry S. King & Co., Londra 1877, în traducere bulgară, Sofia 1992, p. 96).

Separat de mărturia lui More, avem cunoştinţă de altă dovadă a ataşamentului profund al creştinilor din Batak faţă de sfânta lor credinţă ortodoxă. Acest incident mişcător a avut loc în sat în acelaşi an 1876, la câteva luni după măceluri. Este asociat cu numele binefăcătoarei Batakului, lady Strangford, care chiar în toamna anului 1876 a venit în satul ruinat pentru a da o mână de ajutor populaţiei sale sărăcite. Ea a construit un spital, unde au fost găzduiţi unii dintre supravieţuitorii care s-au întors în satul lor natal. Nobleţea inimii şi devotamentul acestei femei aristocrate britanice a mişcat profund inimile curate ale sătenilor. Însă, curând după venirea ei în Batak, localitatea a fost vizitată de misionari protestanţi care au dorit să profite de atitudinea prietenoasă a pătimitorilor faţă de binefăcătoarea lor englezoaică.Această misiune a avut succes într-o anumită măsură în satele învecinate. Însă în satele îndurerate – tocmai în cele afectate ! – şi în special în Batak, catehizarea protestantă a eşuat. Când a venit Naşterea Domnului, pacienţii din spitalul lui Lady Strangford au refuzat să participe la masă. Toţi, istoviţi şi slăbiţi în trup, au declarat într-un glas: ,,Ceea ce turcii nu au putut să ia de la noi cu iataganele, cum să vindem acum pentru o bucată de pâine ?”

[8] Motivul acestei cruzimi aparente este explicat de I. Venedikov, când acelaşi lucru s-a întâmplat la ultimul măcel de pe podul satului: ,,Unele mame, crezând că după bărbaţi venea rândul lor, şi-au aruncat copiii în râu ca nu cumva să fie convertiţi în turci sau măcelăriţi” (Op. cit., p. 129, sublinierea noastră).

[9] Citat în: Турските звѣрства въ Бѫлгария. Писма на специалния корреспондентъ на ,,Daily News” Д. Макгахана. Превелъ С. Стамболовъ. С., 1880 г., с. 22.

[10] J.A. MacGahan, op. cit., p. 46. Textul din parantezele pătrate se găseşte în traducerea bulgară din 1880.

[11] Citat din: Januarius A. MacGahan. Articolul care a provocat războiul ruso-turc, la http://www.colchagoff.com/jon/MacGahan.htm.

[12] Şi probabil nu departe de stâlpul pe care până astăzi se poate vedea sângele uscat al unui mucenic necunoscut.

[13] Robert Jasper More, Sub Balcani: Note ale unei călătorii în Districtul Philippopolis în 1876, p. 112.

[14] R.J. More, op. cit., p. 106-107.

[15] A se vedea Ps. 117, 15-16.

[16] J.A. MacGahan, articolul care a provocat războiul ruso-turc. Textul adăugat în paranteze pătrate nu este citat în articol, însă este prezent în traducerea bulgară din 1880.

[17] Ibidem.

[18] Турските звѣрства въ Бѫлгария, с. 27-28.