Cugetarea rusă

de Sfântul Ierarh Serafim Sobolev

 

PARTEA I

Capitolul I

Definirea cugetării ruse. Împlinirea ei în viaţa înaintaşilor noştri. Viaţa lor bisericească, pătrunsă de adevărul credinţei ortodoxe. Dumnezeu protejează în chip minunat pământul Rusiei pentru credinţa poporului rus

 

După cum spune marele scriitor F.M. Dostoievski, rusul este ortodox. Şi este de înţeles pentru noi. Credinţa ortodoxă, însuşită la botez în pruncie, de sufletul simplu al rusului, devine esenţa care stăpâneşte întreaga sa viaţă sub toate aspectele ei. În această credinţă şi în îmbrăţişarea ei cu vitalitate constă cugetarea rusă. Poporul rus şi-a însuşit credinţa ortodoxă nu doar cu cugetul, ca pe un sistem teoretic, ci cu toată inima, ca pe un principiu central al vieţii sale.

Este semnificativ faptul că, din vremuri străvechi, cea mai iubită lectură a poporului rus, alături de cuvintele vieţii veşnice – Sfânta Scriptură –, erau Vieţile sfinţilor, ivite în Rusia odată cu creştinismul; ele au fost copiate de foarte multe ori[1] şi au ajuns până la noi în felurite monumente scrise – cuvinte de propovăduire, proloage, paterice şi în neasemuita prezentare a Mineielor Sfântului Dimitrie al Rostovului. În plus, năzuinţa către citirea Mineielor s-a observat în toate păturile sociale, fără deosebire. O astfel de dragoste a strămoşilor noştri pentru vieţile sfinţilor mărturiseşte că ei năzuiau să întruchipeze credinţa ortodoxă în însăşi viaţa lor, pentru ca această credinţă să nu fie doar cuvânt, ci şi faptă.

Oricum, despre o asemenea importanţă a credinţei ortodoxe pentru poporul rus aduce mărturie viaţa monahicească, apărută la noi aproape odată cu botezul Rusiei. Lavra Pecerska din Kiev, întemeiată în preajma anului 1054, vorbeşte despre cum a fost însuşită credinţa de înşişi monahii adevăraţi ai lavrei. Credinţa lor a fost văzută nu numai în în faptele vieţii lor sfinte, ci şi în semnele şi minunile lor nemaiauzite, prin care erau cunoscuţi marii pustnici din primele veacuri creştine.

Negreşit, nu doar vieţuitorii Lavrei Pecerska adeveresc însemnătatea crucială a credinţei ortodoxe în Rusia. Sfinţenia credinţei a strălucit şi în alte lăcaşuri apărute în sfânta Rusie. Vorbim de mânăstirile Serghiev, Volokolamsk, Kirilov, Ciudov, Soloveţk, Suzdal-Eftimievski şi multe alte mânăstiri ruseşti. După cum arată Patericul Lavrei Pecerska, mânăstirea kieveană era la începutul ei răsadniţă de candidaţi pentru suplinirea scaunelor episcopale din toată Rusia: ,,Aşa cum de la Domnul nostru Hristos au fost trimişi apostoli în întreaga lume, tot aşa din Mânăstirea Pecerska a Născătoarei de Dumnezeu au venit mulţi episcopi şi, asemenea unor aştri luminoşi, au luminat tot pământul Rusiei cu sfântul botez. Primul dintre ei a fost marele arhiereu Leontie, episcopul Rostovului, pe care Dumnezeu l-a proslăvit cu moaşte”.

Potrivit mărturiei Patericului Lavrei Pecerska, această mânăstire a dăruit Rusiei aproape 50 de mari arhierei luminători. Prin cuvântul lor şi prin întreaga lor viaţă, ei au chemat poporul rus la sfânta viaţă creştinească. Iar această chemare către sfinţenie nu putea fi nerodnică. Propovăduirea lor sfântă a fost continuată de mânăstiri, care au avut o înrâurire covârşitoare asupra poporului rus, ele fiind centre culturale îmbelşugate. În aceste lăcaşuri, bibliotecile erau pline de cărţi scripturistice, liturgice şi patristice, mai cu seamă de cele din urmă. Aici, sub îndrumarea marilor sfinţi monahi Antonie, Teodosie, Serghie, Chiril, Iosif şi alţii, se citeau învăţături pentru fraţi şi popor. De aici se trimiteau epistole pline de învăţături în oraşe, către nobili, popor şi îndeobşte către cei dreptcredincioşi.Istoria 47

Literatura noastră străveche de propovăduire, cronica rusă, scrierile patriarhului Nicon şi ale altor preasfinţiţi adeveresc că înaintaşii noştri, mirenii, se călăuzeau în viaţă după povăţuirile monahilor. Ei ,,învăţaseră întreaga rânduială monahală şi îşi aranjau toate treburile potrivit ei. Firea puternică şi caracterul lor de nezdruncinat purtau nevoinţele ascetice în chip nestrămutat până în cel din urmă ceas al vieţii. Istoria din vechime nu mărturiseşte despre toţi pustnicii evlavioşi. Însă ambianţa generală ne încredinţează că ei erau într-un număr nesfârşit în toate păturile sociale”.

 

Patriarhul Nicon al Rusiei (1605-1681), cel de-al 7-lea patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse

 

Şi, înainte de toate, această credinţă i-a îndemnat spre a face rugăciuni de obşte. Pentru aceasta, înaintaşii noştri au ridicat nenumărate biserici. Doar în Kiev, la începuturile creştinismului, s-au construit aproape 600 de biserici şi 13 mânăstiri. Ruşii, mai cu seamă cei bogaţi, nu pregetau să dea bani pentru aranjarea şi împodobirea bisericilor. Până şi casele lor erau împodobite cu icoane aranjate ca într-un iconostas dintr-o biserică. Nu în zadar, Sfântul Maxim Grecul mărturisea că „ruşii construiesc biserici magnifice”. A. Kurbski scria că „tot pământul Rusiei, de la un capăt la celălalt, ca un grâu cu totul curat, păstrează credinţa în Dumnezeu. Iar bisericile lui Dumnezeu sunt la număr asemenea stelelor din cer, iar mânăstirile atât de multe încât nimeni nu poate să le enumere”.

Caracterul mişcător al credinţei putea fi văzut în satele sărace, printre ţărani. Ei înşişi trăiau în colibe acoperite cu paie, cu podele de pământ, dar bisericile lor se înălţau ca nişte palate. În viaţa lor de zi cu zi, ei foloseau vase de lemn şi lut, însă sfintele vase pentru împărtăşanie erau de argint şi aur. Îmbrăcămintea lor era din materialul cel mai ieftin, ţesut în casă, dar veşmintele slujitorilor Bisericii erau făcute din brocarturi scumpe, pentru a nu mai pomeni felul în care erau împodobite icoanele, în ferecături de argint poleit cu aur şi pietre preţioase.

Străinii erau impresionaţi de caracterul creştin al sfintei Rusii, mai cu seamă de chipul ei evlavios. „Înfăţişarea oraşelor şi satelor ruseşti arată că religia este forţa primordială a ţării. Străinii vedeau că în oraşe erau o mulţime de biserici şi mânăstiri bogate. Palatele cnejilor şi celor înavuţiţi erau împodobite în interior după tipicul bisericesc. În oraşe se auzea mereu dangătul plăcut al clopotelor, pe toate uliţele se găseau mici paraclise, icoane frumos împodobite, cu lumânări aprinse înaintea lor. Oamenii îşi făceau cruce de câte ori treceau pe lângă o biserică sau paraclis, unii făceau şi închinăciune. Aici, poţi întâlni preoţi cu icoane, cruci şi apă sfinţită, cântând. Adesea au loc procesiuni religioase”.

Fletcher, ambasadorul englez la curtea ţarului Feodor Ioannovici, mustra poporul rus pentru neajunsurile sale morale, dar recunoştea că „în Rusia domnea credinţa”.

Fireşte, cineva nu poate crede că marea credinţă a vechilor ruşi se manifesta doar prin evlavia ei exterioară şi construirea de biserici minunate. Este adevărat că, din punct de vedere ortodox, a ridica biserici este una dintre cele mai mântuitoare lucrări pentru noi, oamenii, fiindcă prin aceasta este vădită nu numai credinţa noastră în Hristos, ci şi dragostea adevărată de Dumnezeu, ce se află în fruntea tuturor poruncilor dumnezeieşti.

Prin urmare, trebuie să remarcăm că înaintaşii noştri aveau cea mai fierbinte credinţă, cea care, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6).

Ei înălţau biserici lui Dumnezeu, ca un loc aparte pentru rugăciunile lor neîncetate, a căror săvârşire era pentru ei o mare nevoinţă ascetică. Nobilii şi negustorii din oraşe mergeau zi de zi la biserică, dimineaţa la liturghie şi adeseori şi seara. ,,Mersul zilnic la biserică, mai cu seamă în zilele de sărbătoare, era inclus chiar în eticheta de la curtea ţarului. Salutându-se cu boierii, el mergea la slujbă împreună cu ei în biserica palatului. La sărbători mari, mergea la o catedrală sau mânăstire. Slujbele erau lungi în timpul postului. Ţarul Alexie Mihailovici stătea în biserică vreme de 4 ore şi făcea 1.500 de închinăciuni, fapt care-i uluia pe străini”.

Urmând regulile vieţii monahale, şi îndeosebi cuvintele Sfintei Scripturi cu privire la rugăciunea neîncetată, strămoşii noştri iubeau rugăciunea mai mult decât orice altceva. De aceea, ei se rugau. Nu numai în biserică, ci şi acasă.

„În camera în care se aflau cele mai multe icoane, se aduna întreaga familie şi slugile, aprindeau candele şi lumânări şi tămâiau încăperea. Stăpânul casei citea cu glas tare rugăciunile de dimineaţă, uneori utrenia şi ceasurile, după cât timp aveau la dispoziţie şi câtă evlavie; cei care ştiau să cânte, cântau. Nobilii şi prinţii aveau biserici în curţile lor şi toţi ai casei se adunau în biserică, unde rugăciunile de dimineaţă şi ceasurile erau săvârşite de un preot, care, la sfârşitul slujbei, îi stropea cu agheasmă. Apoi plecau cu toţii la treburile lor”.

În ciuda greutăţilor pe care le întâmpinau mirenii în a urma rânduielile de rugăciune cerute de Psaltire, ei se străduiau să le împlinească cu statornicie. Fiecare credincios rus citea sau asculta săptămânal întreaga Psaltire, mulţi dintre ei făcând zi de zi până la 1.200 de metanii însoţite de rugăciunea lui Iisus. Citeau de câteva ori în zi rugăciunea domnească, Crezul şi Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te. În plus, ei spuneau rugăciuni oricând peste zi, în timp ce munceau, ca să nu se lase furaţi de gânduri şi fapte deşarte.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 47/ianuarie-februarie 2009 

 

 

 

PARTEA A II-A

Unei asemenea credinţe pline de nevoinţe a înaintaşilor noştri nu putea să nu-i fie la îndemână o altă virtute ascetică, atât de specifică credincioşilor pravoslavnici chiar din timpurile apostolice. Avem în vedere postul. Poporul rus din străvechea Rusie se remarca mai cu seamă printr-o înfrânare aspră în Postul Mare şi în zilele de post care erau aşezate credincioşilor pentru calamităţile obşteşti sau publice. Despre cum posteau înaintaşii noştri, cel mai bine mărturisesc cuvintele cronicarului: ,,Mirenii ruşi – spunea el – în Postul Mare mâncau ridichi, varză şi hrean, iar sâmbăta şi duminica mâncau fiertură; nu mâncau deloc peşte, decât de Bunavestire şi în Duminica Stâlpărilor. Cei mai evlavioşi dintre ei posteau pentru păcatelor lor încă mai sever; mâncau doar o îmbucătură după-amiază, înmuiată în cenuşă. Iar monahii, spre deosebire de mireni, având o viaţă mai dură, atunci când posteau, mâncau întotdeauna doar o bucată de pâine cu apă pe zi”.

Înfrânarea de la carne şi peşte de-a lungul întregii vieţi era un lucru foarte des întâlnit printre mireni. Iar unii monahi adevăraţi, bunăoară Sfântul Teodosie al Pecerskăi, asemenea Mântuitorului, mergeau în pustie şi nu mâncau nimic în cele 40 de zile ale Postului Mare. Slăbiciunea în străvechea Rusie nu era îngăduită, iar cei mai mari erau pildă de înfrânare aspră. În zilele de luni, miercuri şi vineri din timpul Postului Mare, Alexie Mihailovici nu gusta nimic, şi în celelalte zile doar prânzea. Când aveau loc calamităţi obşteşti, Biserica rânduia pentru toţi credincioşii post de 3 zile, nefăcând excepţie nici măcar copiii de la acest eveniment.

Multe alte virtuţi creştine erau specifice poporului rus din străvechea Rusie, ca manifestare a aceleiaşi credinţe a sa. El se distingea îndeosebi prin milosârdia faţă de săraci şi primirea de străini. Dragostea de semeni sub toate aspectele sale era trăsătura distinctivă cea mai pronunţată a poporului rus din vremuri străvechi. Ea şi-a avut obârşia în credinţa lui în Hristos şi dragostea pentru El. Iată de ce ei dădeau milostenie săracilor şi fraţilor lor aflaţi în necaz socotind că-i dau Însuşi Mântuitorului, potrivit cuvintelor Lui care le va spune la Înfricoşata Judecată celor care au făcut milostenie: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai mei prea mici, mie aţi făcut (Matei 25, 40).

Marii cneji slujeau drept pildă de milostivire. Letopiseţele noastre vorbesc despre mulţi dintre ei: ,,Fiind milostiv peste măsură, miluia pe cei sărmani, ocrotea pe bătrâni şi văduve, ridica pe cei asupriţi”. Marele cneaz Ivan a primit până şi numele de Kalita[2], fiindcă purta la el un sac cu bani pentru a-i împărţi la săraci. De asemenea, este ştiut faptul că patriarhul Filaret a construit din banii proprii la Moscova aziluri de bătrâni, spitale şi orfelinate. Patriarhul Nicon a ridicat în Novgorod patru aziluri de bătrâni, iar în Moscova două. Acelaşi lucru l-au făcut alţi arhipăstori ruşi. Mitropolitul Teodosie adăpostea în chilia sa un slăbănog, pe care-l slujea şi îi spăla rănile. În casele boierilor şi negustorilor se aflau o mulţime de săraci şi pelerini.

 

Istoria 48-1

Sfat între ţar şi boieri şi patriarhul Nicon (1605-1681) şi ierarhii din sinodul său,
pe marginea reformei iniţiate de întâistătătorul rus, care urmărea îndreptarea
cultului şi rânduielilor bisericeşti

 

Bineînţeles, suntem departe de a cugeta că înaintaşii noştri erau cu totul fără cusur în ce priveşte viaţa lor morală. Pe lângă virtuţi deosebite, ca roade ale credinţei adevărate, le erau caracteristice multe neajunsuri morale, despre care mărturiseşte chiar aceeaşi literatură de propovăduire a credinţei creştine din vechea Rusie. Sufletul rusului este foarte larg şi, alături de mari nevoinţe sfinte, în viaţa poporului rus puteau fi remarcate multe neajunsuri şi manifestări ale păcatelor grele. Nu degeaba spunea Dostoievski că în sufletul rusului sunt două abisuri. În funcţie de starea sa morală, rusul se poate înălţa până la cer şi poate cădea în adâncurile iadului.

Însă pe cât de grav greşeau părinţii noştri, pe atât ştiau să se pocăiască. Potrivit mărturiei aceluiaşi Dostoievski, pocăinţa era o însuşire caracteristică poporului rus. Această pocăinţă era sinceră, profundă. Şi dacă strămoşii noştri necinsteau praznicele mâncând şi bând peste măsură, ştiau şi să se înfrâneze nevoindu-se cu postul. Ei se sârguiau să-şi îndrepte păcatele grele înaintea lui Dumnezeu şi prin milostenie, ştiind că milostenia curăţeşte multe păcate.

De altfel, ei se pocăiau sincer înaintea lui Dumnezeu, în biserici şi în casele lor, zi de zi, pentru fiece păcat şi pentru neputinţele lor omeneşti; se rugau timp îndelungat şi cu osârdie, îngenunchind şi lăcrimând adesea, sculându-se chiar şi în timpul nopţii la rugăciune şi închinăciuni.

Această pocăinţă ca mijloc de curăţire duhovnicească, alături de educaţia bisericească şi buna-creştere a poporului rus, l-a ajutat să-şi păstreze credinţa în forma în care a primit-o de la Biserica Greacă, adică în curăţia ei, străină de toate greşelile eretice. Din acest motiv, erezia bogomililor, strigolnicilor, iudaizanţior, a lui Başkin, a lui Kosoi[3], ca şi catolicismul şi protestantismul, nu au prins rădăcini în vechea Rusie, în sânul poporului rus, care a păstrat cu stricteţe şi nestrămutare credinţa sa pravoslavnică.

Despre această fidelitate deosebită a înaintaşilor noştri faţă de credinţa lor mărturisesc şi scriitorii străini. Iată câteva cuvinte succinte, însă extrem de grăitoare ale acestora. Cromer: „Rusia păstrează cu sârguinţă ritul grec”. Striikovski: ,,Tot poporul rus stă neclintit şi cu hotărâre în credinţa ritului grec”. Sarniţki: „Poporul rus este ferm în mărturisirea credinţei (creştine)”. Gerberstein: „De la începuturile ei şi până în ziua de azi, Rusia se află în credinţa de rit grec”. Iov (istoric din prima jumătate a secolului al XVI-lea, episcop de Noţersk): „Ruşii păstrează cu tărie de neclintit credinţa şi obiceiurile primite de la învăţaţii greci”. Guanini: „De când au primit credinţa creştinească şi până astăzi, ruşii se ţin straşnic şi într-un cuget de ea, cu toate că unii boieri, supuşi regilor polonezi, urmează învăţătura lui Luther şi a lui Zwingli[4], însă poporul întreg, mare parte în demnitari şi nobili păstrează cu hotărâre credinţa după legea grecească, stau toţi ca unul în credinţa primită de la greci”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 48/martie-aprilie 2009 

 

 

 

PARTEA A III-A

Pentru această credinţă ortodoxă adevărată, care a adus după sine nevoinţele unei vieţi sfinte în pocăinţă, Rusia a fost numită Sfântă. Pentru această credinţă, Dumnezeu a revărsat mila Sa cea mare asupra poporului rus, l-a izbăvit din toate nenorocirile, care nu o dată puteau răpune ţara noastră.

O asemenea năpastă primejdioasă a fost jugul tătar, de care au profitat germanii, suedezii şi livonienii[5] care vroiau să ia în stăpânire nord-vestul Rusiei. Dar Dumnezeu a ridicat atunci din mijlocul poporului rus, spre mântuirea sa, pe Sfântul Cneaz Alexandru Nevski. Istoria 49-2Cu credinţa sa fierbinte în ajutorul lui Dumnezeu, el, cu o mică oştire de novgorodeni, a dobândit o biruinţă minunată asupra covârşitoarei armate suedeze, întărite cu trupe finlandeze şi cruciate din Europa Apuseană.

O victorie la fel de minunată a dobândit Sfântul Alexandru pe gheaţa Lacului Chud, în bătălia cu cavalerii teutoni şi purtătorii de spadă[6].

 

Cneazul Alexandru Nevski învingând suedezii

 

Pentru rugăciunile Cuviosului Serghie de Radonej şi prin forţa râvnei aceleiaşi credinţe, pe care o avea marele cneaz al Moscovei Dimitrie Donskoi[7] şi oastea sa, Domnul a zdrobit chiar jugul tătar în bătălia dintre ruşi şi tătari de pe Câmpia Kulikovo, din 1380.

Marea ocrotire a lui Dumnezeu s-a arătat asupra Rusiei şi în 1591, când suedezii au invadat ţinutul Novgorodului, iar tătarii din Crimeea, sub conducerea lui Kazi Ghiray, s-au apropiat cu o hoardă uriaşă de Moscova. Situaţia era fără ieşire. Însă Rusia era condusă de dreptul ţar Feodor Ivanovici, care a fost atât de respectat pentru viaţa sa sfântă de către contemporanii lui şi generaţiile următoare, încât în Biserica Rusă el este numit făcător de minuni al Moscovei. Iată de ce într-o pictură originală veche chipul său este zugrăvit alături de icoanele altor sfinţi.

Deşi tătarii erau deja aproape de Moscova, cucernicul ţar nici nu se gândea să părăsească capitala. El şi-a pus toată nădejdea în acoperământul Preacinstitei Maici a lui Dumnezeu, căreia i s-a rugat cu lacrimi cu osârdie. Din porunca sa a început o procesiune în jurul Moscovei cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Donskaia. După aceasta, icoana a fost aşezată în mijlocul armatei ruse.

În ajunul bătăliei decisive, în timpul nopţii, ţarul Feodor Ivanovici a continuat să se roage fierbinte înaintea icoanei Împărătesei Cerului şi, în vremea rugăciunii sale, el a primit înştiinţare de la Maica Domnului că în bătălia care va avea loc a doua zi, oştirea rusă – prin ocrotirea ei şi cu puterea dumnezeiescului ei Fiu, Domnul Iisus Hristos – va învinge, ceea ce ţarul a poruncit să se dea de veste oştaşilor. O zi întreagă a fost în toi lupta oştirii ruse cu hoardele tătare superioare numeric. Însă, deodată, înfricoşaţi de o putere nevăzută, tătarii au luat-o la fugă. Pe locul unde a stat în mijlocul armatei icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Donskaia s-a întemeiat Mânăstirea Donskaia din Moscova.

Aşadar, datorită credinţei cucernicului ţar şi poporului rus pravoslavnic, Domnul a salvat încă o dată pământul rus.

Credinţa dreptslăvitoare a fost pricina fundamentală pentru care Rusia a fost salvată şi în vremurile tulburi de la începutul secolului al XVII-lea. Ea a însufleţit şi preoţimea şi poporul şi armata de voluntari în lupta cu polonezii. Ca apărător al credinţei şi în numele ei, preasfinţitul Patriarh Ermoghen al Moscovei a săvârşit lucrarea sa curajoasă.

În numele credinţei ortodoxe a lucrat şi arhimandritul Dionisie, trimiţând epistolele sale în toate colţurile Rusiei. „Creştini pravoslavnici, amintiţi-vă de credinţa creştină, puneţi-vă nădejdea în puterea sfintei cruci, rugaţi-vă pentru ostaşi, ca toţi creştinii să fie uniţi şi să se ridice împreună împotriva trădătorilor ... pentru salvarea credinţei”. Renumitul chelar de la Lavra Serghiev, Avraam Paliţin, săvârşea tedeumuri prin regimente şi povăţuia cazacii agitaţi să păşească cu hotărâre către credinţa pravoslavnică. În numele credinţei a lucrat în sânul oştirii ruse şi Mitropolitul Chiril al Rostovului, risipind gâlcevile din armată, împăcând căpeteniile şi îmbărbătând glotaşii.

Poporul rus nu a rămas în afara acestei însufleţiri religioase. Epistolele pe care şi le trimiteau oraşele unul altuia mărturisesc despre aceasta: ,,Ne punem toţi capetele – scriau ruşii – spre ajutorul public, cerând milă de la Dumnezeu”. Sau „vrem să murim pentru credinţa pravoslavnică”.

Această credinţă în popor şi armată era întărită de Însuşi Dumnezeu prin vedenii dumnezeieşti. Chiar Minin (8) spunea compatrioţilor săi că i ,,s-a arătat Sfântul Serghie şi i-a poruncit să-i trezească pe cei care dorm”. Acelaşi Sfânt Serghie i s-a arătat sfântului şi dreptcredinciosului ierarh Arsenie, care era suferind şi prizonier al polonezilor în Kremlin. În ajunul ultimei bătălii decisive dintre ruşi şi polonezi, el i-a spus că în această bătălie, oştirea rusă ocrotită de Maica Domnului va învinge, iar Moscova laolaltă cu toată Rusia va fi eliberată de duşmani. Această veste a trecut parcă în zbor prin zidurile Kremlinului către oastea rusă, a umplut inimile oştaşilor de o mare bucurie, însufleţire şi duh eroic. Şi cu adevărat, ruşii i-au învins pe polonezi şi atunci s-au sfârşit toate necazurile noastre.

Se pot menţiona numeroase împrejurări de ajutor minunat pe care Dumnezeu l-a dat poporului rus în momentele sale de mare necaz, mai cu seamă în vreme de război cu duşmanii din afară. De altfel, pentru această credinţă, Dumnezeu a salvat nu o dată Rusia de la pierzare, şi a sporit neîncetat puterea sa şi a făcut din ea cea mai puternică şi slăvită ţară între popoarele pământului. O, dacă poporul rus ar fi continuat să-şi ţină credinţa sa ortodoxă mai departe şi prin aceasta ar fi fost ascultător faţă de voinţa dumnezeiască a Domnului său şi faţă de toate poruncile Lui ! Atunci, Dumnezeu n-ar fi îngăduit ca Rusia să piară şi poporul rus n-ar fi căzut sub jugul comuniştilor – vrăjmaşii necruţători ai lui Dumnezeu.

Acum, mai mult ca niciodată, trebuie să ne amintim cuvintele Domnului, grăite prin psalmistul, poporului cândva ales, şi acum blestemat: ,,De m-ar fi ascultat norodul meu, Israil de ar fi umblat în căile mele, întru nimic aş fi smerit pe vrăjmaşii lor, şi asupra celor ce îi necăjea pe dânşii aş fi pus mâna mea” (Psalmi 80, 12-13).

Vai, poporul rus s-a depărtat de credinţa dreptslăvitoare, a respins voinţa Dumnezeului său, a devenit călăuzit nu de Biserica Ortodoxă şi Sfinţii Părinţi ai ei, ci de tot felul de învăţături false, care au răstălmăcit sfânta noastră credinţă şi chiar orice credinţă în Dumnezeu.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 49/mai-iunie 2009 

 

 

 

PARTEA A IV-A

Capitolul II

Lepădarea poporului rus de credinţa ortodoxă din pricina atracţiei protestantismului, sub influenţa reformei anti-bisericeşti a lui Petru. Sporirea vinii abaterii în timpul domniei împărătesei Ana Ivanovna şi mai cu seamă a Ecaterinei a II-a. Neputinţa autorităţilor civile de a stăvili necredinţa în timpul domniilor ulterioare, în pofida atitudinii lor protectoare faţă de Biserică

 

Această mare abatere a poporului rus de la credinţa sa nu s-a petrecut dintr-odată. Ea s-a desfăşurat în decursul mai multor veacuri şi a început cam în vremea în care societatea rusă cultă a ajuns sub înrâurirea protestantismului. Negreşit, lepădare de credinţă există şi în ereziile despre care am vorbit mai înainte; ele nu puteau să nu sfârşească în a influenţa în mod vătămător viaţa poporului rus.Istoria 51-2

Însă aceste erezii n-au fost atât de periculoase pentru noi, având în vedere ivirea lor întâmplătoare şi viaţa lor efemeră. Altele au fost împrejurările în ce priveşte protestantismul. El a fost răspândit în Rusia de nemţi, care au venit să lucreze aici din vremea domniei lui Ivan al III-lea (1462-1505) şi locuiau în Moscova aparte, într-o ,,slobozie nemţească”. După războiul livonian, mulţi nemţi au fost strămutaţi şi în alte oraşe ruseşti. În timpul lui Feodor (1584-1598), la Nijni a apărut chiar o comunitate evanghelică. Cu ajutorul lui Boris Godunov (1598-1605), afluxul nemţilor a crescut şi în acelaşi timp s-a mărit slobozia nemţească din Moscova.

 

Ivan al III-lea (1462-1505) – portret din secolul al XVIII-lea

 

Aici, în timpul domniei lui Alexie Mihailovici (1645-1676), erau deja trei biserici luterane şi şcoli germane. Este adevărat că guvernul interzicea cu stricteţe străinilor să-şi răspândească credinţa în Rusia. Dar această interdicţie nu şi-a atins scopul. Predicatorii luterani luau parte, fără a se ascunde, la controverse teologice cu ortodocşii.

Din diferendele dogmatice din secolele XV şi XVI, se vede că la acestea nu luau parte doar mireni, ci şi monahi, însă unii din cinul monahicesc şi-au vădit necredinţa în darul Sfântului Duh.

Din pricina influenţei protestante, libera cugetare a prins rădăcini în sânul poporului rus; despre acest fapt aduce mărturie conduita liberală a cneazului Hvorostinin, care nu numai că nu urma în viaţa sa învăţătura Bisericii Ortodoxe, ci şi hulea făţiş credinţa pravoslavnică şi, prin constrângere brutală, îi făcea pe cei subordonaţi lui să se plece către necredinţă[8].

Istoria 51-3După cum mărturiseşte Margeret[9], „în vremea schimbării dinastiei, mulţi ruşi au dobândit destul de multe convingeri luterane şi evident râdeau de obiceiurile şi posturile ortodoxe”.

 

Ţarul Boris Godunov (1598-1605)

 

Protestantismul, care a abătut poporul rus de la credinţa pravoslavnică, s-a statornicit în Rusia mai cu seamă în vremea domniei lui Petru I (1672-1725), odată cu schimbarea radicală din Rusia. Petru s-a înconjurat de protestanţi, se purta faţă de ei cu o atenţie deosebită, le acorda poziţii însemnate în slujba statului, cu toate că ei se ţineau aroganţi şi dispreţuiau vechile datini ruseşti şi chiar însăşi credinţa poporului rus. Fără îndoială, cea mai mare greşeală a ţarului reformator a fost reorganizarea după modelul nemţesc a vieţii de zi cu zi a poporului rus, care era cu totul pătrunsă de credinţă; într-adevăr, înaintaşii noştri de până la Petru îşi împărţeau vremea vieţii lor după rânduielile bisericeşti şi monahiceşti şi tot ce era legat de îmbrăcăminte, conduită socială şi relaţii între membrii familiei purta de la sine pecetea credinţei şi era socotit ortodox, spre deosebire de ceea ce era considerat ,,liftă spurcată” – eretic.

Însă această greşeală a devenit încă mai împovărătoare şi chiar dezastruoasă pentru Rusia din pricină că, prin reforma sa, Petru a cauzat surparea credinţei noastre ortodoxe, pe temeiul simpatiei sale vădite pentru protestantism. În ucazul său din 22 februarie 1722, vorbeşte în numele sfântului sinod: „În Moscova şi în oraşe să nu se meargă cu nici un chip cu icoane de la mânăstiri sau biserici parohiale locale în casele locuitorilor ... Să se vegheze să nu se meargă deloc cu icoane prin Moscova, prin oraşe şi judeţe pentru strângerea de bunuri pentru Biserică sau pentru construirea de noi biserici. Iar cine va merge va fi închis”.

În acelaşi an, pe 28 martie, Petru a emis un ucaz care a stârnit multă tulburare în Moscova. Acest ucaz interzicea ridicarea de paraclise în pieţe şi la răscruci de drumuri, în sate şi alte locuri, ca şi săvârşirea de către preoţi a unor slujbe înaintea icoanelor. Ucazul hotăra:

„Înaintea icoanelor bisericeşti mai sus-amintite sunt interzise cu desăvârşire rugăciunile şi slujbele, acolo unde nu sunt de mare trebuinţă. Aşijderea, de azi înainte să nu se mai ridice paraclise în locurile indicate şi cele construite din lemn să fie dărâmate, iar cele din piatră să fie întrebuinţate în alte scopuri de către cei care le-au construit”. De asemenea, într-unul din ucazurile sale către sinod, Petru îngrădeşte alte manifestări religioase ale poporului rus: „Să se nădăjduiască mai puţin în cântarea bisericească, post, metanii şi altele asemenea, şi în clădirea de biserici, lumânări şi tămâie”.

Potrivit acestor vederi ale lui Petru, s-a publicat un regulament în care au fost expuse regulile referitoare la educaţia religioasă a poporului, care constituie o satiră usturătoare la adresa religiozităţii înaintaşilor noştri. Călăuzindu-se după acest regulament, sinodul a luat hotărâri potrivnice datinilor, procesiunilor cu sfânta cruce, pelerinajelor cu icoane, împodobirii bogate a icoanelor, înmulţirii paracliselor, păstrării an de an a artosului, aghesmei ş.a.m.d.”.

Mai vătămătoare pentru evlavia rusă au fost măsurile lui Petru care aveau drept scop reformarea mânăstirilor noastre, precum era prevăzut în ucazul său din 31 ianuarie 1724.

După cum ne-a învăţat Sfântul Teodor Studitul, „aşa cum îngerii sunt lumină pentru monahi, tot aşa monahii sunt lumină pentru mireni”. Această învăţătură plină de evlavie şi-a găsit cea mai bună întruchipare în viaţa Rusiei de dinainte de Petru, când idealul de evlavie al ruşilor şi călăuzitorii vieţii moral-creştine a poporului rus erau monahii. Nu aşa a privit Petru monahismul. Lăudând primele mânăstiri de demult pentru sârguinţa lor, el spune în ucazul amintit că, după 100 de ani de la începuturile cinului monahicesc, călugării au devenit leneşi, paraziţi şi corupţi. Aici condamnă cu tărie înmulţirea mânăstirilor din Constantinopol şi împrejurimile lui, ceea ce a constituit, chipurile, pricina numărului neaşteptat de mic de oştaşi, care au fost atât de trebuincioşi în vremea asedierii Constantinopolului de duşmanii grecilor. Această cangrenă – se spune în ucaz – a fost foarte profundă şi a început să se răspândească şi la noi”.

După părerea lui Petru, monahii nu se află la înălţimea vocaţiei lor, mănâncă pâinea degeaba şi nici un folos nu este de pe urma obştilor lor. Iată de ce el cere ca în mânăstirile ruseşti să se înfiinţeze aşezăminte de binefacere pentru ostaşii împovăraţi de ani şi să se construiască seminarii, de unde cei care au primit educaţie şi caută monahismul pentru arhierie, se pot călugări după împlinirea vârstei de 30 de ani. Cu puţin timp înainte de moartea sa, ţarul a dat un ucaz prin care mânăstirile moscovite Ciudov, Voznesenski şi Novodevicie aveau să primească bolnavi, bătrâni şi ologi, Mânăstirea Prervinski avea să devină şcoală, iar Mânăstirea Andreevski avea să găzduiască copiii părăsiţi. În general, numărul monahilor din Rusia lui Petru a fost restrâns foarte mult; ei erau îngrădiţi de regulamente speciale, iar mânăstirile erau transformate mai cu seamă în aziluri de bătrâni.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 51/septembrie-octombrie 2009 

 

 

 

PARTEA A V-A

Principala nenorocire, pentru toată Rusia, l-a reprezentat aici faptul că Petru a confiscat averea mânăstirilor şi, în general, a Bisericii Rusiei. Aceasta era constituită din darurile pe care le aduceau credincioşii la biserică, împlinind prin aceasta dumnezeiasca poruncă: să dai Domnului zeciuială din averea ta (Leviticul 27, 30, 34; Numerii 18, 21, 24, 26-28; A Doua Lege 12, 6; 14, 22-23, 28; 26, 12; II Paralipomene 31, 5, 6, 12; Neemia 10, 37-38; 12, 44; 13, 5, 12; Amos 4, 4; Maleahi 3, 8; Matei 23, 23; Evrei 7, 2, 5-6, 8-9).

Aceste averi bisericeşti erau bunuri dumnezeieşti şi pentru acest motiv erau întărite de Biserică prin sfintele canoane, ca fiind inviolabile şi inalienabile. În canonul 24 al celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic se spune: „Mânăstirile cele odată consfinţite după socoteala episcopului, să rămână de-a pururi mânăstiri. Şi lucrurile cele ce se cuvin lor să se păzească, şi să nu se mai facă acestea lăcaşuri lumeşti. Iar cei ar ierta a se face aceasta, să se supună certărilor celor din canoane”. Acelaşi lucru hotărăşte canonul 49 al celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic, ca şi canonul 1 al Sinodului I-II şi canonul 12 al celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic.

Ţinând seama de o astfel de inviolabilitate sfântă a averii Bisericii, împăratul bizantin Mavrichie a emis următoarea lege: „Dacă cineva, pentru a lua în stăpânire sau prin mită, va pricinui jignire Bisericii sau va uzurpa lucrurile dăruite lui Dumnezeu şi Bisericii Lui şi care se află în grija mitropoliţilor, arhiepiscopilor, episcopilor şi mânăstirilor, fie sub formă de venituri, fie proprietăţi, să nu vadă milostivirea Sfintei Treimi în ziua Judecăţii, să cadă din numele de creştin cum a căzut Iuda dintre cei 12 Apostoli şi să fie afurisit de toţi sfinţii”.

În conformitate cu toate acestea, marii cneji şi ţari ruşi au apărat de cotropire averea Bisericii prin legile lor. Astfel, în regulamentul Sfinţilor Vladimir şi Iaroslav sunt blestemaţi cei care uzurpă veniturile Bisericii. În gramata sa, dată Mânăstirii Iversk la 6 martie 1654, ţarul Alexie Mihailovici pune acelaşi blestem pentru a ocroti acest lăcaş de cotropirea daniilor în proprietăţi. La fel au procedat alţi cneji şi ţari şi, în general, binefăcătorii Bisericii.

Bineînţeles, trecerea averii bisericeşti în alte mâini constituie cea mai mare încălcare a poruncilor dumnezeieşti şi a sfintelor canoane, aduce blestemul cumplit al binefăcătorilor Bisericii şi în veacul acesta şi în cel viitor, şi este în esenţă o blasfemie.

Urmările fatale ale acestei încălcări nu au întârziat să se resimtă încă din timpul lui Petru.

După cum am văzut mai înainte, mânăstirile din Rusia nu numai că educau poporul rus prin exemplul de viaţă al adevăraţilor monahi, ci îi şi insuflau o adevărată propăşire prin credinţă. Transformându-le în aşezăminte de binefacere, Petru a distrus însăşi temelia pentru adevăratul progres al Rusiei. Acest lucru s-a realizat mai cu seamă prin confiscarea proprietăţilor mânăstireşti şi arhiereşti, prin reînnoirea de către Petru a Istoria 52-2ordinului mânăstiresc din 24 ianuarie 1701. Prin acest ordin, Petru a desfiinţat instituţia patriarhiei, a privat Biserica de independenţă şi de mijloacele necesare pentru achiziţionarea de cărţi şi întemeierea de şcoli pentru propăşirea poporului rus[10].

În acest fel, prădarea proprietăţii bisericeşti a constituit o mare nenorocire pentru întreaga Rusie, fiindcă ea a rămas fără adevărata învăţătură bisericească şi patriotică, pe care o propovăduia Biserica graţie bogatelor sale resurse. Este interesant de notat că genialul poet Puşkin a văzut într-un mod asemănător confiscarea averii Bisericii. Încă din prima sa tinereţe, când locuia în Chişinău, el şi-a exprimat o dată în scris opinia că preluarea proprietăţilor bisericeşti ar da o lovitură puternică progresului poporului rus.

Caracterul fatal al acestei reforme s-a vădit tocmai în faptul că, din pricina lipsei resurselor bisericeşti, au început să se închidă şcoli foarte bune de pe lângă scaunele episcopale. Una dintre aceste şcoli a fost seminarul exemplar al Sfântului Dimitrie al Rostovului (1629-1709)[11].

 

Sfântul Ierarh Dimitrie al Rostovului. Tablou pictat de V.K. Şebuev (1777-1855)

 

Ruinarea scaunului arhieresc al Sfântului Dimitrie a fost atât de gravă, încât lui i-a fost cu neputinţă să mai întreţină şcoala şi să mai dea milostenie celor săraci. Această împrejurare, legată de neplăcerile pe care i le-a pricinuit Sfântului Dimitrie stolnicul trimis prin ordinul mânăstiresc, ca şi de anumite reforme ale lui Petru îndreptate împotriva Bisericii, l-au îndemnat pe sfânt să-i scrie mitropolitului de Riazan, Ştefan Iavorski, ca unui prieten: ,,Doar fărădelegi, doar urgisiri, doar asupriri strigătoare la cer, care stârnesc mânia şi răsplata lui Dumnezeu”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 52/noiembrie-decembrie 2009 

 

 

 

PARTEA A VI-A

Din nefericire, credinţa ortodoxă s-a năruit nu numai din pricina reformelor lui Petru, ci şi din cauza conduitei sale. Ne referim la propunerea constituirii aşa-numitului ,,Sinod al atoatemăscăriciunilor şi atoatebeţiilor”[12], în care, fără ascunzişuri, în faţa poporului rus, el profana şi lua în derâdere rangurile ecleziastice până la patriarh inclusiv, şi la care participa el însuşi, adoptând pentru sineşi postul de arhidiacon.

Din cele spuse anterior, de bună seamă, se înţelege de ce ruşii spuneau: ,,Ţarul a călătorit peste mări şi ţări şi a trecut la credinţa nemţească”. Mulţi dintre oameni, şi îndeosebi rascolnicii[13], socoteau că el este chiar antihrist. Duşmanii ţarului, profitând de liberalismul său, înfloreau bârfa, afirmând: ,,Acesta nu este suveranul nostru, ci un neamţ. Ţarul nostru a fost ferecat de nemţi într-un poloboc şi aruncat în mare”.

Fără îndoială, o asemenea îndeletnicire anti-bisericească a lui Petru nu a rămas fără protest din partea ierarhilor noştri şi, înainte de toate, din partea conducătorului lor – ultimul patriarh Adrian. Între el şi Petru era o vrajbă adâncă. Patriarhul a condamnat cu asprime inovaţiile introduse de ţar, dar curând, spre nemulţumirea poporului, a fost silit să tacă, mai cu seamă după ce Petru nu a primit plângerea patriarhului cu privire la streleţii[14] căzuţi în dizgraţie.

După moartea patriarhului Adrian, prietenul Sfântului Dimitrie al Rostovului, mitropolitul Riazanului şi locţiitorul scaunului patriarhal[15], Ştefan Iavorski s-a ridicat făţiş împotriva lui Petru, în apărarea credinţei ortodoxe şi a rânduielilor şi vieţii cotidiene din Rusia întemeiate pe această credinţă. Mitropolitul Ştefan era un om foarte înzestrat, cu o minte ascuţită şi o cultură europeană strălucită. Viteaz, nobil, sincer, el i-a spus adevărul lui Petru, care era înconjurat de protestanţi. După aceasta, ţarul a prins ură pe mitropolitul Ştefan ca pe un înverşunat şi dârz duşman al său. Cu toate că el însuşi îl ridicase în rang, Petru s-a îndepărtat într-atât de mult de mitropolit, încât a început să evite să se întâlnească cu el. Însă, această atitudine a lui Petru nu l-a oprit pe mitropolitul Ştefan să protesteze faţă de inovaţiile ţarului în viaţa duhovnicească a poporului rus, în pofida faptului că aceste proteste se revărsau tot asupra capului său, provocând mânia ţarului. El nu s-a temut nici măcar să-l demaşte pe Petru în predicile sale, în văzul şi auzul tuturor.

Astfel, în cuvântul său cu ocazia zilei numelui ţareviciului Alexie, aflat atunci peste hotare, de praznicul Sfântului Alexie omul lui Dumnezeu, mitropolitul Ştefan l-a compătimit pe ţarevici şi s-a dovedit a fi de partea acestuia, înfierându-l pe Petru Istoria 55 1pentru cearta sa cu fiul, care s-a sfârşit atât de regretabil pentru cel din urmă[16]. ,,O, robule al lui Dumnezeu – a spus în cuvântul său – nu uita nici pe cel de un nume cu tine, păzitor ales al poruncilor lui Dumnezeu şi bun ucenic al tău. Tu ai părăsit casa ta, el asemenea pribegeşte prin case străine. Tu te-ai depărtat de neamul tău, el asemenea. Tu ai fost lipsit de robi, slugi, supuşi, prieteni, apropiaţi, el asemenea. Tu eşti omul lui Dumnezeu, el asemenea este robul lui Hristos. Ne rugăm ţie, sfântule al lui Dumnezeu, ocroteşte-l pe cel de un nume cu tine, singura noastră nădejde”.

 

Ştefan Iavorski, mitropolitul Riazanului

 

În alt cuvânt al său, dându-l în vileag pe Petru că s-a revoltat împotriva credinţei ortodoxe şi cucerniciei, mitropolitul Ştefan spune: ,,Mare turbată, mare – omule călcător de lege – de ce frângi, nimiceşti şi pustieşti ţărmurile ? Ţărmul este legea lui Dumnezeu; ţărmul înseamnă să nu preacurveşti, să nu râvneşti la femeia aproapelui tău, să nu-ţi părăseşti femeia; ţărmul înseamnă să păzeşti evlavia, posturile, mai cu seamă postul cel de 40 de zile, ţărmul înseamnă să cinsteşti icoanele”.

La fel de vitejeşte l-a vădit pe Petru în predicile sale Sfântul Dimitrie al Rostovului. Asemenea lui Ştefan Iavorski, sfântul iubitor de adevăr nu şi-a plecat capul în faţa mâniei lui Petru.

Într-una dintre cele mai bune predici ale sale, sfântul condamna mânia teribilă a ţarului; într-o altă predică spunea: ,,Adu-ţi aminte că eşti muritor, o, ţarule, nu vei trăi o veşnicie. Azi toţi te întâmpină, dar mâine vei rămâne singur în măruntaiele pământului. Azi îi înfricoşezi pe toţi, dar mâine mort fiind cine se va mai teme de tine ? Azi eşti de neînvins, dar mâine vei zăcea în mormânt, călcat în picioare de toţi”.

Recunoscând utilitatea oarecăror reforme ale lui Petru, el a condamnat cu asprime ceea ce era împotriva Bisericii Ortodoxe. Apoi, când din ordinul ţarului s-a emis un ucaz de nerespectare a posturilor în regimente, un soldat a fost judecat pentru că, în ciuda voii comandantului său, nu a vrut să încalce postul. Acest ordin cu privire la posturi l-a indignat pe Sfântul Dimitrie şi a ţinut o cuvântare aspră despre cele două ospeţe: cel al lui Irod şi cel al lui Hristos. În predică sunt condamnaţi desfrânaţii şi beţivii, care-l imită pe Luther, ucenicul lui Bachus.

Bineînţeles, nici cea mai mare parte a episcopilor Bisericii noastre nu s-a împăcat cu o asemenea atitudine luterană rea faţă de credinţa ortodoxă, ale căror intervenţii potrivnice lui Petru au stârnit din partea ţarului o teroare înspăimântătoare împotriva lor. Spunem aceasta ţinând cont de mărturia lui Lev Tihomirov, bazată pe informaţii documentare aduse de istoricul Dobroklonski în lucrarea sa Perioada sinodală. ,,În primul deceniu – spune Tihomirov – după înfiinţarea Sinodului, cea mai mare parte a episcopilor ruşi a ajuns în temniţă, au fost caterisiţi, bătuţi cu cnutul etc. Am verificat aceasta după listele episcopilor din lucrarea lui Dobroklonski. În istoria Bisericii Constantinopolului, după cucerirea de către turci, nu găsisem o astfel de perioadă de nimicire a episcopilor şi asemenea încălcări ale proprietăţilor bisericeşti”[17].

Aşa a condus Petru reformele în Rusia pentru ca ea să se împărtăşească din civilizaţia europeană. Fără îndoială, cunoştinţele tehnice şi cultura generală europene s-ar fi putut sădi în poporul rus şi fără năruirea credinţei ortodoxe. Dar Petru nu a făcut acest lucru din pricina dispoziţiei sale sufleteşti. ,,Că din inimă ies gânduri rele” (Matei 15, 19), a spus Domnul. Anume pentru acest motiv a vrut Petru să reformeze Biserica noastră în chip luteran, fiindcă inima sa era atrasă de luteranism. El îl aşezase prea sus pe Luther.

Ca urmare a reformei anti-bisericeşti a lui Petru, în viaţa poporului rus a pătruns indiferenţa faţă de credinţa ortodoxă şi faţă de toate formele ei exterioare de manifestare. S-au înmulţit liber-cugetătorii, cei care judecau după principiile protestante. Încă de pe vremea lui Petru, societatea rusă erudită, infiltrată de vederile protestante europene, a început să se jeneze de religiozitatea sa copilărească şi naivă de altădată, şi se străduia să o ascundă, cu atât mai mult cu cât ea era condamnată făţiş chiar de la înălţimea tronului şi de către cei sus-puşi.

Tot din timpul lui Petru, rascolul s-a înteţit şi sectanţii au început să se înmulţească; chiar în Moscova a apărut învăţătura sectară a calvinismului, a cărui propovăduitor era felcerul de regiment Tveritinov.

Lucrurile au ajuns până într-acolo, încât libera cugetare religioasă a trebuit să fie combătută prin lucrări speciale, precum Piatra credinţei a mitropolitului Ştefan Iavorski. A trebuit să se dovedească în predici caracterul indispensabil al credinţei ortodoxe, faptelor bune, cultului sfintelor moaşte şi icoane, a trebuit să fie tâlcuite dogmele despre învierea din morţi, viaţa ce va să fie, fericirea veşnică şi chinurile veşnice.

Răul reformei anti-bisericeşti a lui Petru I nu s-a limitat doar la faptul că, încă din vremea lui, protestantismul a început să se răspândească cu putere, prin înmulţirea sectelor în societatea rusă. În primul rând, aici, nenorocirea a constat în aceea că Petru a inoculat poporului rus protestantismul, care a avut în sine acea mare ispită şi putere de atracţie prin care s-a păstrat viu în Rusia şi după moartea lui Petru. După câte se pare, protestantismul atrage prin aceea că înalţă personalitatea umană, într-atât de mult încât acordă întâietate raţiunii şi libertăţii ei faţă de autoritatea credinţei şi ademeneşte prin independenţa şi caracterul progresist ale principiilor sale. Din acest motiv, protestantismul a devenit principala bază pe care, din nechibzuinţa lui Petru, a început să se răspândească la noi libera cugetare în chip de luteranism, masonerie[18], sectarism, umanism, socialism, nihilism şi alte rătăciri. Şi se înţelege de la sine, cu libertatea sa în ce priveşte credinţa, luteranismul a generat în Germania aşa de multe secte, care se apropiau ca număr de o sută. O investigaţie recentă printre pastorii luterani a indicat că jumătate din ei nu cred că Hristos este Dumnezeu.

Însă răul pe care l-a pricinuit Petru Rusiei nu se sfârşeşte nici cu aceasta. Biserica Rusiei ar fi putut să combată în chip mai izbutit abaterile de la credinţa ortodoxă ale poporului rus pe terenul protestantismului cu ajutorul educaţiei şcolare. Dar Petru a confiscat bunurile Bisericii. Prin forţa acestor împrejurări, educaţia poporului nu a mai fost de resortul Bisericii, nu s-a mai propagat pe străvechile fundamente istorice ale credinţei noastre ortodoxe, însă din secolul al XIX-lea s-a înrădăcinat chiar o atitudine negativă faţă de credinţă, care a tăinuit în sine pieirea Rusiei.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 55/martie-aprilie 2010 

 

 

 

PARTEA A VII-A

Din nefericire, după Petru, n-au venit imediat la conducerea Rusiei împăraţi care să fie ocrotitori ai credinţei ortodoxe şi apărători ai ei nu numai pentru Rusia, ci şi pentru alte ţinuturi ortodoxe. Poporul rus a trebuit să îndure şi după Petru o serie de cutremure puternice în credinţa sa. Ne referim în primul rând la domnia împărătesei Ana Ivanovna, atunci când cei din anturajul ei, nemţi protestanţi, în frunte cu masonul Biron, au prigonit făţiş credinţa ortodoxă[19], şi apoi îndelunga domnie a împărătesei Ecaterina a II-a.

Aceasta din urmă îndeplinea toate cerinţele exterioare de evlavie, se entuziasma la predicile mitropolitului Platon, săruta mâinile clericilor, mergea în pelerinaje la Lavra Serghiev Posad; cu toate acestea, nu avea o stare sufletească dreptcredincioasă şi aprecia religia, ca şi Petru, doar din punct de vedere al însemnătăţii ei politice, al utilităţii publice. Şi deosebit de grav era faptul că ea se ploconea, şi încă fără măsură, în faţa ateului Voltaire, îl linguşea şi se sfătuia cu el în proiectele ei legate de alte reforme din Rusia.

Din pricina lui, fireşte, au fost numite în funcţia de ober-procuror al Sfântului Sinod persoane neortodoxe precum Melissineau şi generalul de brigadă Cebîşev. Primul a cerut Sfântului Sinod să-l împuternicească pe deputatul sinodal ca în cadrul întrunirilor Comisiei Regulamentare să facă propuneri cu privire la reforma în viaţa bisericească: să se dezlege şi să se scurteze posturile, să se desfiinţeze cinstirea sfintelor icoane şi a sfintelor moaşte, să se interzică purtarea icoanelor prin case, să se scurteze slujbele bisericeşti pentru a se evita în rugăciune vorba în deşert, să se elimine cântările, canoanele şi troparele alcătuite din cele mai vechi timpuri, să se ţină în locul vecerniilor şi privegherilor rugăciuni scurte cu învăţături pentru popor, să înceteze întreţinerea călugărilor, să se permită alegerea episcopilor dintre preoţi fără tunderea lor în monahism şi fiind slobozi să se căsătorească, să se îngăduie clerului să poarte ,,o haină mai decentă”, să se elimine pomenirea morţilor, să se permită căsătoria de peste 3 ori şi să se interzică cuminecarea copiilor până la vârsta de 10 ani. Sfântul Sinod a respins aceste propuneri şi a alcătuit instrucţiunile sale.

Ober-procurorul Cebîşev era un om complet necredincios. El mărturisea deschis, în public, necredinţa sa în existenţa lui Dumnezeu; se purta necuviincios în prezenţa membrilor Sfântului Sinod, îşi permitea înjurături inadmisibile, întârzia publicarea lucrărilor îndreptate împotriva scriitorilor atei pe atunci la modă.

Cu toate acestea, dacă în timpul lui Petru Biserica Rusiei a pătimit mult din pricina protestantismului, în vremea domniei împărătesei Ecaterinei a II-a, ea a încercat o constrângere puternică atât din partea protestantismului, cât şi a ateismului.

Însă cea mai grea lovitură pe care Ecaterina a II-a a dat-o Bisericii a fost confiscarea averilor mânăstireşti şi introducerea de personal mirean în mânăstiri. Ca urmare a acestei reforme vătămătoare pentru Biserică, au fost închise de îndată 754 din cele 954 mânăstiri care existau odinioară; deci, în Rusia a rămas doar o cincime din mânăstiri. Atunci când s-au confiscat averile bisericeşti s-a făgăduit că se vor întreţine şcolile teologice şi clerul, dar aceasta nu a fost înfăptuită de autorităţile publice. Acestea din urmă nu au dobândit mare folos din reformă, fiindcă cea mai mare parte a moşiilor mânăstireşti a fost dată de împărăteasă în dar favoriţilor ei.

Fireşte că pentru sufletele credincioşilor ruşi această reformă a fost o lovitură extrem de dureroasă. Rămâneau pustii locurile sfinte unde s-au nevoit sfinţii monahi. Au crescut mărăcini pe poteca care ducea mulţimea de popor spre sfinţii stareţi pentru îndrumare duhovnicească şi spre sfintele morminte pentru rugăciune. Au fost închise un număr mare de şcoli, bolniţe şi aziluri de bătrâni de pe lângă biserici şi mânăstiri. Odată cu închiderea mânăstirilor a încetat şi măreaţa lucrare de educare a minoritarilor din Siberia şi din alte locuri ale nesfârşitei Rusii. Simţământul poporului era de indignare peste măsură, deoarece confiscarea averilor bisericeşti era o încălcare strigătoare la cer a dreptului de proprietate şi libertate a celor care au lăsat prin testament moşiile lor bisericilor şi mânăstirilor pentru lucrarea binefacerii, pentru întreţinerea monahismului şi pentru pomenirea sufletului. Această reformă era, în ochii poporului, o mare greşeală fiindcă Biserica a considerat întotdeauna că milostenia în folosul bisericilor şi mânăstirilor, precum s-a spus mai sus, este închinată lui Dumnezeu.

Iată de ce martorii acestui trist eveniment din viaţa Bisericii nu au putut să nu protesteze. Cel mai dur a fost protestul Mitropolitului Arsenie al Rostovului. Personalitatea sa a trezit şi trezeşte un adânc respect, fiindcă el a apărat neîncetat şi cu mult curaj lucrarea cea dreaptă. Încă din vremea împărătesei Elisabeta Petrovna, fiind numit membru al Sfântului Sinod, el nu s-a înfăţişat în sinod pentru a depune jurământul, găsind incompatibile cu conştiinţa sa cuvintele: ,,Mărturisesc cu jurământ că judecătorul suprem bisericesc al sinodului este însăşi împărăteasa Rusiei, suverana noastră”. El socotea că singurul Judecător suprem şi Cap al Bisericii este Hristos, şi a dat această explicaţie ţarinei însăşi[20]. El chiar a cerut să fie scos din funcţie din cauza bolii. Însă buna împărăteasă nu a ratificat memoriul Sfântului Sinod despre aceasta şi chiar s-a ocupat personal de însănătoşirea mitropolitului Arsenie. Iată cât respect îi purta împărăteasa.

În eparhia sa, mitropolitul Arsenie s-a ocupat de problemele administrative, educaţionale şi duhovniceşti, precum şi de lupta împotriva ateismului şi rascolului. El a alcătuit un răspuns la pamfletul publicat de protestanţi împotriva lucrării mitropolitului Ştefan Iavorski în apărarea Ortodoxiei, Piatra credinţei. De asemenea, el a completat lucrarea arhiepiscopului Tverului, Teofilact Lopatinski. Tot aşa, imitându-l pe râvnitorul luptător împotriva rascolului, Sfântul Dimitrie al Rostovului, i-a dat în vileag pe rascolnici într-o lucrare rămasă în manuscris şi a completat lucrarea lui Teofilact Lopatinski, Dezvăluirea neadevărului rascolnic.

Aşadar, mitropolitul Arsenie a lucrat cu sârguinţă în slujba sa arhipăstorească. Însă el a rămas de neuitat pentru Biserica Rusă îndeosebi pentru intervenţia sa împotriva confiscării averilor bisericeşti. Din cauza ,,acestui trist fapt, mitropolitul Arsenie a adus în Sfântul Sinod, printre altele, un protest. În Duminica Ortodoxiei, alături de obişnuitele anatematisme, el a rostit anatema asupra ,,prigonitorilor bisericilor şi mânăstirilor”.

Aceste fapte ale mitropolitului Arsenie i s-au adus la cunoştinţă împărătesei Ecaterina. În sinod s-au făcut cercetări în ce priveşte situaţia mitropolitului Arsenie. El a fost chemat cel din urmă la palat, unde a fost audiat în prezenţa împărătesei înseşi. Mitropolitul a vorbit aşa de tăios, încât împărăteasa şi-a pus mâinile la urechi, iar lui ,,i s-a astupat gura”. Ecaterina a poruncit celor din sinod să-l judece pe fratele lor. Sinodul l-a condamnat pe mitropolitul Arsenie, care l-a depus din treapta arhierească şi, după scoaterea din cinul monahal, l-a trimis spre judecată civilă, ceea ce însemna pedeapsa cu moartea pentru crima de lezmajestate. Însă împărăteasa a poruncit ca mitropolitul Arsenie să fie scutit de judecata civilă, să rămână monah şi să fie surghiunit într-o mânăstire îndepărtată[21].

Direct de la această şedinţă a sinodului, mitropolitul Arsenie a fost dus la Mânăstirea Terapontovo, locul de surghiun al marelui patriarh Nicon, apoi la Mânăstirea Nicolo-Korelski, în gubernia Arhanghelsk. De aici, după ce a fost judecat în prezenţa împărătesei înseşi din cauza unui denunţ[22], mitropolitul Arsenie a fost mutat într-o celulă de închisoare strâmtă din turnul Fortăreţei Revel. În prealabil, el a fost scos din cinul monahal şi îmbrăcat într-un cojoc scurt de arestat şi o căciulă cu urechi şi poreclit ,,Andrei Mincinosul”.

 

Istoria 58

Mânăstirea Terapontovo

 

Viitorul prizonier în mânăstiri, mitropolitul Arsenie s-a dedicat în întregime citirii Sfintei Scripturi şi rugăciunii. El s-a rugat şi pentru duşmanii săi, scoţând părticele la proscomidie pentru ,,cei ce prigonesc şi obijduiesc Biserica lui Dumnezeu”, înţelegând, după propriile explicaţii, pe asupritorii şi duşmanii Bisericii, ,,trădătorii: Mitropolitul Dimitrie al Novgorodului, Arhiepiscopul Gavriil de Sankt-Petersburg şi toţi funcţionarii nemţi care au făcut tot ce au putut ca să ia ocinele mânăstireşti şi au făcut parte din comisie”. Iar în celula sa din Revel, a scris cu cărbune pe zid cuvintele: ,,Bine este mie că m-ai smerit”.

Înainte de moartea mitropolitului Arsenie a avut loc o întâmplare plină de semnificaţie, care dovedeşte că Domnul i-a dăruit dar din belşug pentru marile lui suferinţe în numele cugetării ortodoxe ruse. El a dorit să fie împărtăşit cu sfintele taine. A fost chemat un preot. Însă, intrând în celulă, preotul a ieşit în grabă de acolo înspăimântat, spunând: ,,Mi-aţi spus că trebuie să spovedesc şi să împărtăşesc un criminal, dar înaintea mea stă în genunchi un arhipăstor în veşminte arhiereşti”. Când însă paznicul a intrat în celulă împreună cu preotul, pe patul dinaintea lor stătea arestatul, care a spus duhovnicului: ,,Fiul meu, în faţa ta nu este mitropolitul, ci nevrednicul rob Arsenie, care merge să dea socoteală Domnului Dumnezeu de viaţa sa. Minunata ta vedenie este semnul milostivirii nespuse a lui Dumnezeu: aceasta înseamnă că sufletul meu va părăsi peste puţin timp acest trup scârbit”. Împărtăşind pe suferind, preotul i-a cerut să-l binecuvânteze. Muribundul i-a dat drept amintire cartea sa de rugăciuni pe care era o însemnare: ,,Smeritul Mitropolit Arsenie al Rostovului”.

Mitropolitul Arsenie a fost cel mai destoinic urmaş al Sfântului Dimitrie al Rostovului, pe care l-a cinstit şi iubit mult. El a alcătuit slujba sa şi i-a descoperit moaştele. Fără îndoială, Biserica Rusă îi va da ceea ce se cuvine, îl va reaşeza în vrednicia sa arhierească, îl va proslăvi şi îl va socoti printre sfinţii săi, ca un luptător împotriva luteranismului şi ateismului, ca un mare ierarh mărturisitor rus care a pătimit pentru credinţa ortodoxă şi şi-a dat viaţa în numele mântuirii Rusiei.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 58/septembrie-octombrie 2010 

 

 

 

PARTEA A VIII-A

Istoria Bisericii Ruse vorbeşte şi despre altă faptă măreaţă săvârşită în numele cugetării ortodoxe ruse, tot din pricina confiscării averii bisericeşti. Este vorba de protestul vestitului ierarh al Bisericii Ruse, Mitropolitul Pavel de Tobolsk.

Ca răspuns la această măsură distrugătoare pentru poporul rus luată de guvern, mitropolitul Pavel a trimis sinodului opinia sa sinceră, dar aspră. Se ridica din nou problema. Mitropolitul de Tobolsk a fost chemat la Moscova şi condamnat de sinod fiind depus din rangul de arhiereu.

Înainte de aceasta, mitropolitul Pavel s-a arătat în vis preşedintelui sinodului, Mitropolitul Dimitrie Secenov de Novgorod, şi i-a spus cu mânie: ,,Odinioară, strămoşii noştri, printre care s-au numărat şi unii sfinţi, au dăruit Bisericii fel de fel de pământuri care să-i fie de folos şi au întărit cu jurăminte inviolabilitatea acestor danii. Şi eu, păcătosul, nevrednicul episcop al Bisericii lui Hristos, nu cu gura mea adevărată, ci cu gurile strămoşilor mei te blestem, trădătorule al averii bisericeşti, şi îţi prezic o moarte neaşteptată”.

Împărăteasa nu a confirmat hotărârea sinodală de depunere din rang a mitropolitului Pavel şi a cerut chiar întoarcerea sa în eparhie. Însă mitropolitul Pavel nu a consimţit la această cerere şi a rugat sinodul să-i îngăduie să se retragă în Lavra Pecerska din Kiev, unde a fost tuns în monahism, şi a făgăduit să vieţuiască acolo şi să asculte de stareţ. Sinodul a împlinit rugămintea sa.

Cât de revoltat era mitropolitul Pavel din pricina confiscării averilor Bisericii şi cât de mare era râvna sa întru Domnul, despre acestea mărturiseşte faptul că împărăteasa, venind din Moscova în Petersburg, i-a cerut de câteva ori să vină la ea, dar el nu s-a dus. Împărăteasa i-a trimis în dar 10.000 ruble, însă el nu le-a primit, socotind că este nedrept ca el, un slujitor al Bisericii, să se îmbogăţească din mâinile împărătesei, în timp ce Biserica era privată de averile sale.

În Kiev, mitropolitul Pavel a fost înconjurat cu mare respect şi dragoste de poporul rus dreptcredincios, ca un luptător curajos pentru drepturile Bisericii. Pe lângă aceasta, mitropolitul îşi ducea viaţa în aspre nevoinţe monahale şi, în pofida stării sale precare de sănătate, slujea adesea şi în lavră şi în bisericile din Kiev, mângâind pe cei credincioşi.

După 2 ani de la retragerea sa, pe 4 noiembrie 1770, mitropolitul Pavel a trecut la Domnul, iar după 57 ani de la moartea sa, trupul său – aflat în cripta de sub biserica marii lavre – a fost găsit de Mitropolitul Evghenie Bolhovitinov al Kievului într-o stare de nestricăciune extraordinară.

Fără îndoială, prin viaţa sa dreaptă şi faptele sale de mărturisire a credinţei, mitropolitul Pavel a bineplăcut lui Dumnezeu, într-atât încât moaştele sale, până în ziua de astăzi, revarsă multe tămăduiri minunate. Cu toate că nu este trecut în rândul sfinţilor Bisericii Ruse, toţi credincioşii ruşi îl cinstesc ca pe un grabnic apărător al lor. Se cuvenea ca proslăvirea moaştelor mitropolitului Pavel să fi fost una din primele acţiuni ale Bisericii Ruse înainte de războiul cu Germania.

Desigur, protestele marilor sfinţi ai pământului rus – Arsenie şi Pavel – nu au putut opri confiscarea averilor bisericeşti. Fiind oameni foarte înţelepţi şi luminaţi, ei înşişi au înţeles prea bine aceasta. Prin protestul lor, ei ne-au arătat că, în lupta pentru Biserică şi pentru adevăratul bine al poporului dreptcredincios, trebuie să ne jertfim bunăstarea vremelnică şi să nu ne cruţăm nici măcar viaţa.

Totodată, protestul nu este altceva decât o mărturie incontestabilă lăsată urmaşilor privind marea însemnătate a avutului bisericesc pentru întreaga Rusie. Dacă aceste averi ar fi fost în mâinile Bisericii, ar fi rămas în grija ei şi luminarea întregului popor rus, iar acesta, învăţat şi bine crescut pe principiile credinţei ortodoxe, ar fi fost nezdruncinat de vânturile primejdioase ale falselor învăţături apusene, care întruchipează cuvintele lui Hristos: ,,Deci, tot cela ce aude cuvintele mele acestea şi le face pe ele, asemăna-l-voiu pe el bărbatului înţelept, care şi-a zidit casa sa pe piatră. Şi a căzut ploaie, şi au venit râurile, şi au suflat vânturile, şi s-au pornit spre casa aceea şi nu a căzut, că era întemeiată pe piatră” (Matei 7, 24-25).

Însă această luminare bisericească a poporului rus, această armă foarte importantă pentru contracararea învăţăturilor vătămătoare a fost luată din mâinile Bisericii odată cu confiscarea averilor bisericeşti. Iată de ce, odată cu luteranismul şi nenumăratele sale aspecte sectante, vlăstarul ateismului apusean, sub chipul umanismului, a început să se răspândească cu repeziciune în Rusia şi să prindă rădăcini în viaţa poporului rus.

Umanismul nu numai că acordă raţiunii umane libertate totală în ce priveşte credinţa, ci şi nimiceşte credinţa, deoarece în esenţa sa umanismul este necredinţă în existenţa Fiinţei dumnezeieşti supreme. Umanismul socoteşte că omul însuşi este această Fiinţă şi propovăduieşte divinitatea umană, care este totuna cu lupta împotriva lui Dumnezeu. Umanismul nu recunoaşte pentru om nici o autoritate în afară de raţiunea sa. Iată de ce societatea rusă, atrasă de umanism în loc de Biserică şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, a aşezat ştiinţa ca autoritate supremă pentru ea. Criteriul adevărului pentru majoritatea ruşilor cultivaţi nu a mai fost Biserica umbrită de Sfântul Duh, Duhul Adevărului, ci ştiinţa şi duhul ei potrivnic dumnezeirii, al prinţului acestei lumi care, în chip nevăzut, prin intermediul opiniei publice, a început să domnească în poporul rus, făcându-l să se plece în faţa ştiinţei liberale, care tăgăduieşte şi răstoarnă autoritatea Bisericii. Influenţa profundă a umanismului asupra societăţii ruse, chiar printre cei cu educaţie teologică, a fost semnalată de episcopul Teofan Zăvorâtul în scrisorile sale.

Spre marea nefericire a Rusiei, influenţa umanismului s-a consolidat foarte mult odată cu scrierile potrivnice lui Dumnezeu ale contelui Lev Tolstoi. El a vrut să necinstească şi să distrugă întreaga noastră credinţă în Sfânta Treime, Iisus Hristos şi Preacurata Maică a Domnului. Lua în derâdere toate tainele Bisericii Ortodoxe şi mai cu seamă pe cea mai Istoria 61 1mare dintre ele – taina euharistiei. Tolstoi nutrea ură faţă de Iisus Hristos ca faţă de un duşman personal, şi având sentimentul superiorităţii sale faţă de El a alcătuit propria evanghelie. În vremea sa, despre atitudinea lui Tolstoi faţă de Hristos a scris într-un periodic religios Dobroliubov, care studia la Academia Duhovnicească din Sankt Petersburg. Acesta din urmă l-a vizitat pe Tolstoi la Iasnoi Poliane şi a avut cu el o discuţie teologică. Dobroliubov l-a întrebat pe Tolstoi: ,,Ce aţi spune dacă acum aţi fi înştiinţat că a venit la dvs. Iisus Hristos ?” Tolstoi a răspuns: ,,Aş porunci să I se spună să aştepte în salon până termin discuţia cu dvs.”.

 

Lev Tolstoi (1828-1910). Portret realizat în 1887 de Ilia Repin, Galeria de stat Tretyakov, Moscova

 

Datorită talentului său extraordinar, Tolstoi a avut o înrâurire enormă asupra poporului rus. Prin intermediul scrierilor sale, el a înrădăcinat profund în adepţii săi principiile necredinţei şi anarhismului, potrivnice nu numai autorităţii lui Dumnezeu, ci şi puterii pământeşti, statale, negând toate instituţiile statului.

Influenţa dăunătoare a lui Tolstoi s-a răsfrânt în mod deosebit asupra tinerilor ruşi studioşi. Citind operele lui Tolstoi de pe băncile liceului, tineretul s-a format în modul tolstoian, s-a raportat negativ la credinţă, a încetat să mai meargă la biserică şi a devenit revoluţionar şi anarhist. Tolstoianismul s-a răspândit şi în şcolile de sat. Aici, majoritatea învăţătorilor fuseseră elevi ai seminariilor pedagogice, care erau focare ale necredinţei şi revoluţiei. Aceste seminarii pregăteau an de an mii de candidaţi pentru posturile de învăţători de la sate pentru ,,luminarea” poporului rus.

Acesta-i puţin lucru. Umanismul şi tolstoianismul ne-au invadat sub forma socialismului militant, sau a mişcării revoluţionare de eliberare. Izvorând din lupta împotriva lui Dumnezeu, această mişcare a fost îndreptată în principal împotriva puterii ţariste autocrate în scopul distrugerii ei şi al formării în Rusia a unei republici pe principii socialiste: libertate, egalitate şi frăţietate. În cele din urmă, această mişcare formată înaintea celei de-a doua revoluţii (Revoluţia din octombrie 1917) a cuprins mai ales intelectualitatea atee rusă, clasa muncitoare, o parte însemnată a poporului simplu şi a ostăşimii. Aceasta a împărţit întreaga Rusie în două tabere principale: cei de dreapta şiIstoria 61 2 cei de stânga, sau sutele negre şi sutele roşii. Majoritatea populaţiei era de partea ultimilor, în rândurile cărora intrau cetăţeni ori în virtutea necredinţei şi indiferenţei lor religioase, ori în virtutea unei false ruşini, fiindcă tot ce era de dreapta era socotit de opinia publică obscurantism, prostie şi înapoiere; ori în virtutea violenţei din partea militanţilor mişcării de eliberare. Sub lozincile ,,Jos autocraţia” şi ,,Pământ şi libertate”, cei din urmă au măturat din calea lor, printr-o teroare cruntă, pe toţi cei care li se împotriveau. Funcţiile de miniştri şi guvernatori, în general posturile de conducere şi chiar posturile de poliţişti erau literalmente ,,o Golgotă”, deoarece spre ocupanţii acestora se îndreptau preponderent bombele şi gloanţele revoluţionarilor.

 

Masacrul de la Primăria din Tbilisi, octombrie 1905

 

La finalul bătăliei dintre aceste două tabere duşmane, Rusia s-a aflat înaintea unei organizaţii foarte puternice a susţinătorilor mişcării de eliberare, faţă de dezorganizarea totală a partizanilor regimului autocrat şi ordinii. Iată de ce cei de stânga au devenit stăpâni pe situaţie, şi în Rusia s-a instaurat – faţă de îngăduinţa prea mare şi confuzia autorităţilor – un haos cumplit şi revolte, teroare satanică, greve şi răscoale însângerate pretutindeni, neocolind nici măcar aşezămintele de învăţământ religios. Şi în mânăstiri au fost tulburări. Nu degeaba părintele Ioan de Kronstadt spunea că în timpul primei revoluţii (Revoluţia din 1905) Rusia s-a transformat într-o casă de nebuni.

Desigur, conducătorii noştri, începând cu ţarul Pavel I (1754-1801, ţar al Rusiei între anii 1796-1801) au fost binevoitori faţă de Biserica Rusă. Ei au contribuit la dezvoltarea obştilor monahale, sporirea numărului de mânăstiri şi biserici în Rusia şi au sprijinit învăţământul religios. Au fost ocrotitorii credinţei ortodoxe nu numai pe pământ rus, ci şi în alte ţări ortodoxe. Nu o dată ei au îndemnat tot poporul rus să sară în apărarea Ortodoxiei cu forţa armelor. S-au străduit din răsputeri să păzească Sfânta Rusie de toţi duşmanii Ortodoxiei dinlăuntrul ei.

Însă necredinţa se înrădăcinase prea adânc în viaţa rusă. Intelectualitatea călăuzită de ateism era ca şi posedată. Condusă de duhul satanic al împotrivirii şi distrugerii, ea a încetat să mai ţină cont de puterea lui Dumnezeu şi de puterea imperială aşezată de El. În ce-o priveşte pe cea din urmă, intelectualitatea urâtoare de Dumnezeu a devenit duşmanul său neobosit, de moarte. Iată de ce ţarii au fost nevoiţi să depună multe eforturi nu numai pentru a apăra Biserica Ortodoxă Rusă de necredinţă, ci şi pentru a păstra tronul imperial, puterea autocrată dăruită de Dumnezeu. Şi în pofida marii puteri a autorităţii imperiale, ea a trebuit să se plece sub presiunea revendicărilor liberale ale societăţii ruse anticlericale şi să meargă pe calea unor reforme de compromis, primejdioase pentru Rusia. O astfel de reformă a fost constituirea de către ţarul Alexandru al II-lea a zemstvei, de care s-a folosit intelectualitatea în scopurile ei distrugătoare.

În acest context, este interesant să amintim o împrejurare din viaţa moşierului N.A. Motovilov, cel atât de iubit de Sfântul Serafim de Sarov, care a fost tămăduit de Sfântul Serafim de o boală incurabilă şi a dăruit din pământurile sale în folosul Mânăstirii de maici Serafimo-Diveevo, mânăstire întemeiată de Sfântul Serafim. Motovilov a fost invitat la o festivitate în cinstea constituirii zemstvei. Şi când s-au ridicat cupele, Motovilov a rostit o cuvântare în care a spus că odată cu înfiinţarea zemstvei începe pieirea Rusiei. De aceea, în loc să bea cupa, el a trântit-o de podea şi a părăsit adunarea.

Într-adevăr, zemstva în Rusia a devenit nucleul de opoziţie al miniştrilor şi guvernatorilor şi al întregului guvern. Prin intermediul ei, în Rusia a apărut o dualitate primejdioasă a puterii: zemstva a devenit stat în stat. La cererea ei, guvernul aloca sume uriaşe şcolilor zemstvei, în timp ce instituţiilor bisericeşti li se alocau sume neînsemnate. În şcolile zemstvei erau admişi şi chiar sprijiniţi material dascălii liber-cugetători şi necredincioşi care, alături de medicii de zemstvă, au fost cei mai activi propagatori ai ideilor antireligioase şi antistatale în rândurile oamenilor simpli.

O altă reformă dezastruoasă pentru Rusia, transpusă în viaţă tot sub presiunea revendicărilor liberale ale intelectualităţii atee, a fost înfiinţarea Dumei de stat de către ţarul Nicolae al II-lea. Alegerea membrilor ei s-a făcut cu participarea activă a zemstvei. Iată de ce majoritatea membrilor Dumei de stat nu au fost cu adevărat reprezentanţi ai poporului rus. În acest fel, s-a comis o înşelătorie de proporţii, Duma de stat dovedind, prin ţelurile ei, că nu are nimic în comun cu cugetarea rusă. Membrii săi progresişti şi activi erau atei şi revoluţionari, care se gândeau numai la distrugerea regimului politic tradiţional din Rusia. Aceştia au fost distrugătorii principali şi totodată legali ai Bisericii şi neamului, fiindcă s-au ridicat făţiş şi fără oprelişti împotriva ţarului, unsul lui Dumnezeu, şi a tuturor celor care-l susţineau. Cu toate că, în principala sa activitate de stârpire a principiilor strămoşeşti aflate la temelia conducerii Rusiei, majoritatea membrilor Dumei de stat era într-un gând, Duma a împărţit întreaga Rusie într-o puzderie de partide politice rivale, ceea ce a slăbit rapid şi serios puterea Rusiei şi a dus-o la pierzanie.

Despre cât de mult rău a adus Duma de stat mărturiseşte ,,vlăstarul” ei – legea privind libertatea de conştiinţă, promulgată în 1905. În virtutea acestei legi, nu numai membrii Dumei, ci toţi duşmanii Rusiei se pronunţau deschis în adunările lor împotriva credinţei ortodoxe şi a puterii autocrate ţariste. Din pricina acestei legi, librăriile din toate oraşele Rusiei erau ticsite de literatură socialistă care exprima în scris doctrinele evreilor Karl Marx, Engels şi Bebel, minunăţiile raiului pământesc cu bunurile sale socialiste – libertate, egalitate şi frăţietate –, ca şi fericirea poporului rus ce va să vină, dacă va pune la temelia vieţii sale principiile socialismului.

În cuvântările ,,aleşilor poporului” nu se vorbea fără ascunzişuri despre pieirea Rusiei şi, fireşte, despre răsturnarea ţarului ,,în numele poporului”. Se înţelege că un astfel de discurs putea veni doar din partea unor oameni care s-au lepădat de credinţa pravoslavnică şi de tot ce este sfânt. Şi acest lucru s-a petrecut în cel mai greu moment al vieţii naţiei noastre, în timpul războiului cu Germania. Această faptă mârşavă a avut loc în Duma de stat, în mijlocul celor mai de vază membri ai ei, în frunte cu preşedintele. Ne referim la complotul împotriva suveranului nostru, care s-a încheiat cu abdicarea ţarului şi apoi cu pieirea Rusiei.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 61/ianuarie-februarie 2011

 

 

 

PARTEA A IX-A

Capitolul III

Întoarcerea ruşilor la adevărata credinţă, ca o condiţie necesară pentru renaşterea Rusiei, şi pocăinţa pentru păcatul răzvrătirii împotriva domniei unsului lui Dumnezeu

 

Într-adevăr, abaterea de la credinţa ortodoxă a dus patria noastră la pieire. Aici, în nimic altceva, se află pricina întregii nefericiri suferite de poporul rus în ţara sa şi peste hotare.

Se înţelege că noi toţi trebuie să ne considerăm vinovaţi, într-o măsură mai mare sau mai mică, de pieirea Rusiei, fiindcă am păcătuit cu păcatul abaterii de la credinţa noastră, sau prin entuziasmul faţă de mişcarea socialistă anti-creştină, sau tolerând această mişcare prin tăcere, sau pur şi simplu prin viaţa noastră păcătoasă. Însă cea mai vinovată de acest păcat se face puterea de stat a împăratului Petru I şi împărătesei Ecaterina a II-a. Episcopul Teofan Zăvorâtul (1815-1894) socoteşte că vinovată de îngăduinţa dezastruoasă pentru Rusia a necredinţei este nu numai puterea de stat, ci şi ocârmuirea duhovnicească reprezentată de Sinodul nostru şi majoritatea ierarhilor.

După toate cele mai sus-amintite nu este greu să răspundem la întrebarea: ce trebuie să facem noi, ruşii, pentru ca Domnul să ne ierte marele păcat al abaterii de la credinţa ortodoxă şi să ne dăruiască iarăşi Rusia cea sfântă, puternică şi slăvită ?

Trebuie să ne întoarcem la credinţa ortodoxă a înaintaşilor noştri, care a fost mai presus de toate o credinţă ascetică, adică a fost însoţită neîncetat de rugăciune, post, milostenie şi în general de toate nevoinţele unei vieţi creştine virtuoase sub călăuzirea maicii noastre Biserica.

Toate nenorocirile ruşilor au pornit de la faptul că ne-am depărtat în viaţa noastră de Biserică, am încetat să ne călăuzim după învăţătura şi rânduielile ei şi am pus la temelia vieţii şi activităţii noastre tot felul de învăţături eretice şi anticreştine, mai bine zis am pus voia noastră păcătoasă şi pătimaşă, care ne-a făcut mai răi decât oamenii fără de minte. Odinioară, Sfântul Serafim de Sarov a proorocit că mari necazuri se vor abate asupra Rusiei pentru că poporul rus a început să nu mai vieţuiască după rânduiala Bisericii şi s-a apucat să încalce postul miercurea şi vinerea. Ce-ar fi spus sfântul dacă ar fi trăit până în timpurile din urmă, când ruşii nu mai ţin nici Postul Mare, frecventează în acest timp teatrele, se dedau dansului şi desfrâului până dimineaţa chiar în ajunul praznicelor, când fetiţe de 12 ani au ajuns femei de stradă în oraşele Rusiei. Noi am început să respirăm păcatul, fiindcă nu am vrut să respirăm adierile darului Sfântului Duh, am început să bem păcatul, fiindcă nu am vrut să bem din apa vie care ne readuce la viaţă şi care se revarsă din belşug asupra noastră în Sfânta Biserică pentru viaţa noastră sfântă, fericită şi veşnică.

Să ne temem de această stare păcătoasă din viaţa noastră actuală. Trebuie ca ruşii ortodocşi să se întoarcă în sânul Bisericii, să respecte cu stricteţe rânduiala ei ca fiind cea mai bună călăuză mântuitoare a vieţii. Noi trebuie să avem, asemenea înaintaşilor noştri, o credinţă vie, adevărată şi pentru aceea să ne rugăm neîncetat, să citim cât mai des Cuvântul lui Dumnezeu, scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, vieţile sfinţilor, să păstrăm nestrămutate toate posturile şi să fim milostivi, pentru ca credinţa noastră să nu fie moartă, ci vie şi mântuitoare. Această credinţă din viaţa înaintaşilor noştri a făcut Rusia să fie măreaţă. Şi în clipa de faţă credinţa va salva Rusia, o va reînvia şi o va face iarăşi măreaţă.

După cum am văzut mai sus, credinţa străbunilor strălucea printr-o curăţie apostolică, pravoslavnică. Ei o păzeau cu grijă de diverse denaturări eretice până într-atât încât se străduiau să evite chiar relaţiile obişnuite cu cei de altă credinţă, şi din acest motiv toate ereziile, care au existat în Rusia în decursul primelor şapte veacuri după creştinarea poporului rus, nu au putut să prindă rădăcini şi au dispărut curând după apariţia lor.

Datorită acestei purităţi a credinţei, viaţa înaintaşilor noştri în persoana monahilor vechilor mânăstiri se distingea nu numai prin nevoinţe foarte mari, ci şi prin harul Sfântului Duh manifestat prin uimitoare semne sau vedenii, despre care am vorbit la începutul primului capitol. Pentru această curăţie a credinţei, Domnul a fost alături de tot poporul nostru ca un izvor pentru omul renăscut de harul Sfântului Duh, care s-a pogorât asupra pământului Rusiei, ca împărăţie a lui Dumnezeu, odată cu creştinarea sfintei Rusii.

Acest har reînnoitor al Sfântului Duh, această împărăţie a devenit bunul cel mai de preţ al poporului rus. Sfântul Simeon Noul Teolog spune: ,,Acesta şi era ţelul şi sfârşitul întregii lucrări a lui Hristos, ca Sfântul Duh să Se pogoare în sufletele celor care cred în El … ca acest Duh Sfânt să fie ca un suflet al sufletelor credincioşilor, ca prin lucrarea acestui Duh Sfânt ei, într-un anume chip, să se reclădească, să se rezidească, să se reînnoiască şi să se lumineze la minte, în conştiinţe şi în toate simţămintele lor”.

Reiese clar de aici pentru ce harul Sfântului Duh în minunatele sale manifestări trebuie să fie scopul ultim şi suprem al întregii vieţi pământeşti a omului potrivit învăţăturii Sfântului Serafim de Sarov, care spunea: ,,Ţelul vieţii noastre constă în dobândirea harului Sfântului Duh”.Istoria 62

El a strălucit prima oară în sufletele sfinţilor apostoli, când S-a pogorât asupra lor a 50-a zi după Învierea lui Hristos şi i-a reînnoit şi schimbat în chip minunat, fiindcă asupra lor s-au împlinit atunci cuvintele psalmistului: ,,Aceasta este schimbarea dreptei celui Preaînalt” (Psalmi 76, 10). Din neputincioşi El i-a făcut puternici în lupta cu răul şi necredinţa întregii lumi, capabili să atingă desăvârşirea morală, fapt despre care Sfântul Apostol Pavel spunea: ,,Toate le pot întru Hristos, cel ce mă întăreşte (Filipeni 4, 13).

 

Pogorârea Sfântului Duh

 

Mintea lor, care nu putuse până în acel moment să priceapă învăţătura lui Hristos în toată profunzimea şi plinătatea sa, a fost umplută de dumnezeiescul har şi s-a înnobilat cu înţelepciunea lui Dumnezeu, motiv pentru care acelaşi Apostol Pavel spunea în numele tuturor apostolilor: ,,Grăim înţelepciunea lui Dumnezeu întru taină, cea ascunsă, care o au rânduit Dumnezeu mai înainte de veci spre slava noastră, care nimeni din domnii veacului acestuia nu o a cunoscut. … Iar nouă ne-au descoperit Dumnezeu prin Duhul său. … Iar noi avem mintea lui Hristos” (I Corinteni 2, 7-8, 10, 16). După primirea harului, în inimile lor nu mai era loc pentru mâhnirile cotidiene, fiindcă apostolii au început să aibă în ei înşişi izvorul neîncetat al bucuriei dumnezeieşti. Asupra lor s-au împlinit cuvintele lui Hristos: ,,Deci şi voi, întristare acum aveţi, ci iarăşi vă voiu vedea pre voi, şi se va bucura inima voastră, şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 22). ,,De veţi păzi poruncile mele, veţi rămâne întru dragostea mea …, ca bucuria mea întru voi să rămână, şi bucuria voastră să se plinească” (Ioan 15, 10-11). Felul acestei bucurii dumnezeieşti în apostoli era de aşa natură încât, în timpul grelelor suferinţe ale bunei vestiri apostoleşti, aceasta a sporit mai mult în ei şi pentru aceasta Apostolul Pavel spune: ,,Că precum prisosesc patimile lui Hristos întru noi, aşa prin Hristos prisoseşte şi mângâierea noastră” (II Corinteni 1, 5).

Domnul a început să trimită acest har reînnoitor al Sfântului Duh tuturor credincioşilor adevăraţi prin Biserica Sa în tainele botezului şi mirungerii. Harul acestor taine ne deschide calea către alte taine mântuitoare şi către cea mai mare dintre ele – dumnezeiasca taină a euharistiei, prin care nu numai că ne reînnoim, ci ne îndumnezeim şi ne unim prin har cu Hristos.

Către acest har, ca împărăţie a lui Dumnezeu, către dreptatea, pacea şi bucuria ei în Duhul Sfânt au năzuit înaintaşii noştri ca spre menirea lor dumnezeiască, spre idealul lor moral şi religios prin credinţa lor ortodoxă adevărată, ascetică. Şi pentru aceasta Domnul a împlinit asupra lor cuvintele Lui: ,,Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi acestea toate se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33), şi a dat semne minunate ale ocrotirii dumnezeieşti, revărsând marea Sa milostivire asupra poporului nostru, ceea ce a contribuit la slava şi puterea Rusiei.

Să fim şi noi asemenea înaintaşilor noştri, potrivit revelaţiei dumnezeieşti şi învăţăturii Sfinţilor Părinţi, să năzuim mai presus de toate către harul Sfântului Duh ca spre ţelul cel mai înalt al vieţii noastre, ca spre împărăţia lui Dumnezeu prin credinţa ascetică, însoţită de virtuţi creştine şi îndeosebi de dragoste, fără de care ea nu poate fi vie şi mântuitoare. În aceasta să ne punem şi noi idealul nostru moral şi religios – cugetarea noastră rusă.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 62/martie-aprilie 2011

 

 

 

PARTEA A X-A

Însă se cuvine să amintim că dacă harul dumnezeiescului Duh este cea mai de preţ comoară pentru noi, o comoară la fel de preţuită trebuie să fie pentru noi credinţa ortodoxă păzită de toate eresurile, deoarece abaterea de la credinţă izgoneşte de la noi harul dumnezeiesc, pe care l-am primit în tainele Bisericii. ,,Ci măcar şi noi, sau înger din cer de vă va binevesti vouă afară de ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie” (Galateni 1, 8), zice Sfântul Apostol Pavel. Fără îndoială, nu este nenorocire mai mare pentru noi ca abaterea de la credinţa ortodoxă.

Din cele spuse anterior reiese că trebuie să păzim cu scumpătate credinţa noastră pravoslavnică de tot felul de denaturări eretice, amintindu-ne cuvintele Sfântului Serafim de Sarov, care spunea: ,,Vai de acela care va adăuga sau va scoate fie şi o literă din hotărârile celor şapte Sinoade Ecumenice”.

Şi noi o vom păstra în toată puritatea ei, dacă îi vom urma din nou pe înaintaşii noştri în chipul în care păstrau credinţa. Ei o păzeau sârguindu-se să evite orice legătură cu cei de altă credinţă, ca să nu se amestece cu ei în credinţă. Ei nu uitau cuvintele Sfintei Scripturi: ,,Cu cel cuvios, cuvios vei fi … şi cu cel îndărătnic, te vei îndărătnici” (Psalmi 17, 28-29).

În zilele noastre, este greu să trăieşti atât de izolat de cei de altă credinţă. Foarte mulţi heterodocşi trăiesc astăzi în Rusia, iar noi cei de peste graniţă trăim printre ei. În aceste circumstanţe, trebuie să izgonim din mintea noastră orice gând de orice fel privind amestecarea în credinţă cu toate celelalte confesiuni, şi îndeosebi cu catolicii şi luteranii. Noi trebuie să ne aducem aminte mereu că deosebirile de cult nu reprezintă Istoria 63 1doar nişte bariere vremelnice, fără nici o însemnătate veşnică pentru noi sau pentru cei de altă credinţă când vine vorba de mântuire. Aceste deosebiri sunt cu totul şi cu totul esenţiale pentru noi, deoarece numai adevărata credinţă ortodoxă ne poate dărui harul mântuitor, în care stă mântuirea noastră şi aici şi acolo, dincolo de mormânt. Potrivit învăţăturii Sfântului Ioan Cassian, numai harul dăruit nouă prin tainele Bisericii Ortodoxe ne poate mântui, fiindcă doar cu ajutorul lui putem birui patimile şi să atingem desăvârşirea. Şi potrivit învăţăturii Sfântului Simeon Noul Teolog, harul Sfântului Duh este acel veşmânt fără de care nu este cu putinţă a intra în cămara de nuntă a lui Hristos pentru fericirea veşnică.

 

Sfântul Ierarh Serafim Sobolev (1881-1950)

 

Însă după cum am văzut, harul Sfântului Duh, ca putere reînnoitoare şi mântuitoare, nu poate fi primit de cei care s-au lepădat de dreapta credinţă şi au primit, după spusele apostolului, altă bunăvestire (potrivit Galateni 1, 8).

Nu putem să nu remarcăm că apostolul anatematiseşte în general pentru primirea altei Evanghelii. El nu arată ce trebuie să înţelegem prin altă Evanghelie: alterarea întregii buneivestiri a lui Hristos sau doar a unei părţi din ea. Dar dacă creştinii se abat puţin de la dreapta credinţă, tot trebuie să ne purtăm cu ei ca şi cu nişte depărtaţi de harul Sfântului Duh. Aici trebuie să avem în vedere cuvintele Sfântului Apostol Iacov: ,,Că oricine va păzi toată legea şi va greşi într-una, s-a făcut tuturor vinovat” (Iacov 2, 10). Când omului i se îmbolnăveşte o anumită parte a trupului, şi celelalte părţi suferă odată cu ea: ,,Şi ori de pătimeşte un mădular, pătimesc toate mădularele dimpreună” (I Corinteni 12, 26), şi în concluzie tot omul este bolnav. De aceea, Sfânta noastră Biserică Ortodoxă socoteşte orice altă mărturisire creştină neadevărată şi chiar nedemnă de a se numi Biserică, măcar că ar avea şi unele învăţături dogmatice sănătoase.

Iniţial, catolicii au avut în ierarhia lor succesiunea apostolică, însă din cauza numeroaselor eresuri dogmatice ale credinţei lor, harul Sfântului Duh nu mai este o putere reînnoitoare şi mântuitoare. De aceea, în lupta cu păcatul catolicii au doar puterile lor naturale, iar în ce priveşte dobândirea virtuţilor nu se deosebesc de păgâni. Potrivit învăţăturii aceluiaşi Sfânt Ioan Cassian, păgânii, nevrând harul Sfântului Duh, se pot înălţa numai până la înfrânarea chinuitoare de la săvârşirea viciului exterior. Printre ei nu se află oameni care se bucură de pacea fericită şi plină de har a lui Hristos, care depăşesc pruncii în virtutea curăţiei lăuntrice şi statornice. O asemenea desăvârşire morală poate exista numai în viaţa creştinilor ortodocşi, în care lucrează şi împărăţeşte Sfântul Duh prin harul Său.

Această desăvârşire morală nu poate fi înfăptuită de catolici, fiindcă harul Sfântului Duh nu lucrează şi nu mântuieşte nici pe ei înşişi, nici pe alţii aflaţi în nevoie. De aceea, ierarhia catolică poartă o responsabilitate mai mare înaintea lui Dumnezeu decât turma sa, deoarece ea a primit cheia cunoştinţei, dar ea însăşi nu a intrat în Împărăţia lui Hristos şi nu lasă nici pe alţii să intre în ea (potrivit Luca 11, 52; Matei 23, 14). Ierarhiei catolice trebuie să-i aducem aminte neîncetat de chipul trist al lui Iuda. El s-a învrednicit a primi de la Domnul Trupul şi Sângele Său, însă acest dar dumnezeiesc prea minunat nu i-a folosit spre mântuire, ci spre pieire şi osândă veşnică.

De luterani nici nu mai vorbim. Ei nu au câtuşi de puţin harul reînnoitor al Sfântului Duh, într-atât încât nu au nici taina mirungerii, prin care se dau darurile Sfântului Duh pentru întărire şi întoarcere la viaţa creştină.

Fireşte, nu vom accepta nicicând a ne amesteca cu catolicii, luteranii şi alte confesiuni creştine, ci vom păstra credinţa noastră ortodoxă curată, neatinsă, dacă ne vom însuşi profund un adevăr de netăgăduit: doar în curtea Bisericii noastre vom afla harul Sfântului Duh, acest izvor al mântuirii noastre vremelnice şi veşnice; în afara acestei curţi vom pierde acest har şi vom pieri pe veci.

De aceea, nu numai că trebuie să păstrăm cu mare grijă dreapta credinţă, dar ea trebuie să fie temelia profundă a întregii noastre fiinţe care pune în mişcare mintea, voinţa şi inima. Altfel spus, credinţa ortodoxă trebuie să fie pentru noi criteriul adevărului în evaluarea oricărei învăţături sau fapte omeneşti. Această evaluare, în afară de orice îndoială, trebuie să corespundă adevărului, deoarece credinţa ortodoxă ne îndeamnă să găsim rezolvarea oricăror chestiuni în învăţătura revelată de Dumnezeu şi a Sfinţilor Părinţi plină de Sfântul Duh, pe care Domnul L-a numit Duhul adevărului (potrivit Ioan 14, 17; 15, 26; 16, 13). Prin credinţa ortodoxă, noi trebuie să primim armă de luptă cu păcatul şi purtare a crucii durerilor noastre, deoarece prin credinţa în rugăciunile Bisericii, dumnezeieştile slujbe şi taine ni se dăruieşte putere dumnezeiască de la acelaşi Duh Sfânt pe care Domnul L-a numit putere (potrivit Faptele Apostolilor 1, 8). Credinţa ortodoxă trebuie să fie pentru noi şi un mijloc de primire a bucuriei dumnezeieşti, pentru că doar în prezenţa ei Sfânta Biserică revarsă din belşug asupra noastră mângâiere prin taine şi alte izvoare ale harului Sfântului Duh, pe care nu în zadar Domnul L-a numit Mângâietorul (potrivit Ioan 14, 16, 26; 15, 26).

Şi domnind astfel în toată fiinţa noastră, credinţa ortodoxă să fie în acelaşi timp o credinţă mărturisitoare, căci ştiu toţi că ea este pentru noi cea mai importantă putere, este biruinţa noastră, biruind lumea (potrivit I Ioan 5, 4).

În acest caz, înaintaşii noştri trebuie să fie încă o dată un model pentru noi. Prin întreg felul lor de a vieţui religios, ei au mărturisit deschis credinţa ortodoxă care domnea în sufletelor lor, şi au dovedit că pentru ei ea era cel mai de preţ lucru din lume. Ei nu se ruşinau că sunt pravoslavnici şi arătau în viaţa şi activitatea lor personală, obştească şi oficială că dreapta credinţă alcătuieşte esenţa vieţii lor şi spre ea sunt îndreptate cu totul inimile lor.

Din nefericire pentru Rusia, încă din timpul lui Petru, aşa cum am văzut, sub influenţa protestantismului şi a culturii apusene, strămoşii noştri au început să se ruşineze de credinţa lor şi să o ascundă. Această ruşine de credinţa proprie, izvorâtă din teama vanitoasă de a nu părea înapoiaţi înaintea oamenilor învăţaţi de formaţie liberală şi atee, a ajuns la apogeu în ultima perioadă de dinaintea pieirii patriei noastre. Nu credinţa ortodoxă, ci această ruşine păguboasă a devenit forţa dominantă în Rusia, îndeosebi pentru societatea intelectuală rusă. Mânaţi de această falsă ruşine, o mulţime de ruşi au intrat în rândurile intelighenţiei revoluţionare şi fără de Dumnezeu, cu toate că raţiunea şi conştiinţa lor erau potrivnice acestei laşităţi.

Cu mare părere de rău, chiar până astăzi mare parte din ruşii care trăiesc în diaspora nu pot să se dezbare de această ruşine primejdioasă şi dezonorantă şi, deşi au credinţa ortodoxă, nu o mărturisesc ca pe o putere predominantă a lor. De aceea, lor li se potrivesc cuvintele lui Hristos: ,,Iar cela ce se va lepăda de mine înaintea oamenilor, mă voiu lepăda şi eu de dânsul înaintea Tatălui meu care este în ceruri” (Matei 10, 33). ,,Că cine se va ruşina de mine şi de cuvintele mele, întru acest neam preacurvar şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri” (Marcu 8, 38).

Cuvintele lui Hristos ne arată că nu este îndeajuns doar să credem drept, trebuie să ne şi mărturisim credinţa, dacă nu vrem să fim părăsiţi de Dumnezeu din cauza falsei noastre ruşini care izvorăşte, bineînţeles, din vanitatea noastră. Iar păcatul trufiei este atât de mare încât este cu neputinţă să ai credinţă adevărată în Hristos, pentru care motiv spune şi El: ,,Cum puteţi voi să credeţi, slavă unul de la altul luând ?” (Ioan 5, 44)

Fără îndoială, noi nu avem credinţă mărturisitoare nu numai din cauza vanităţii, ci şi din alte cauze. Noi ne ascundem credinţa şi de teama primejdiei de moarte, ceea ce se remarcă acum îndeosebi în Rusia; sau de teama că vom pierde temporar anumite foloase materiale, ceea ce se întâmplă nu numai în Rusia, ci şi aici, peste hotare.

Dar să nu fie aceste lucruri în viaţa noastră, care să ne motiveze să nu ne angajăm în mărturisirea dreptei credinţe. Fie ca dreapta credinţă să străbată întreaga noastră activitate în toate domeniile ei. Odinioară, Sfântul Ioan de Rila, ocrotitorul ceresc al marelui păstor de suflete, Sfântul Ioan de Kronstadt, într-o scrisoare către cucernicul ţar bulgar Petru, îl povăţuia pe acesta să stea la picioarele maicii sale Biserica şi să plece puterea sa supremă în chestiunile de stat în faţa celor dintâi păstori ai ei: ,,Cazi la picioarele maicii tale Biserica. Închină-te cu râvnă şi pleacă-te cu credinţă în faţa slujitorilor altarului”.

După toate acestea, cum de noi, poporul dreptcredincios rus, nu ne plecăm în faţa Bisericii Ortodoxe, în persoana ierarhilor ei, nu numai în toate problemele noastre personale, ci şi sociale ?!

Fie ca toate organizaţiile ruse, inclusiv cele politice, să aibă la temelia lor credinţa ortodoxă şi învăţătura ei, să lucreze în numele acestei credinţe şi cu binecuvântarea autorităţii bisericeşti, arătând ascultare desăvârşită. Fie ca aceste organizaţii chiar să se numească ortodoxe, deoarece cuvântul ‘ortodox’ trebuie să fie pentru noi cel mai drag şi mai dorit şi, ca un călăuzitor în viaţă, trebuie să ne determine să nu ne abatem de la dreapta credinţă în activitatea noastră, din contră, să ne îndrepte către biruinţă.

Aşadar, trebuie să ne mărturisim credinţa, având conştiinţa că prin ea înaintaşii noştri au reuşit ca Domnul să împărăţească în inimile lor cu harul Său.

Tot prin această credinţă, înaintaşii noştri au dobândit faptul că Domnul Însuşi a ocrotit Rusia cu puterea Sa atotcuprinzătoare, acoperind-o cu îndurarea Sa neţărmurită, şi de aceea a devenit cea mai puternică şi slăvită ţară.

Toate aceste bunuri ni le va da Domnul şi nouă, dacă noi, asemenea înaintaşilor noştri, vom avea credinţa lor, sau cugetarea lor, care poate rezida în doar două cuvinte: credinţa ortodoxă.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 63/mai-iunie 2011 

 

 

 

PARTEA A XI-A

Cu toate acestea, precum am mai spus, credinţa înaintaşilor noştri mai avea o însuşire: credinţa lor era smerită, deoarece lor le era proprie şi pocăinţa, această adevărată expresie a smereniei.

Datorită smereniei, fără de care nu sunt cu putinţă nici un fel de fapte adevărate ale vieţii creştine, credinţa înaintaşilor noştri era ascetică şi a devenit mărturisitoare. Se înţelege de la sine: prin smerenia Sa, Domnul şi Mântuitorul nostru l-a biruit pe diavol, S-a proslăvit în slavă dumnezeiască şi ne-a dăruit nouă mântuirea. ,,S-au smerit pe sine, ascultător făcându-se până la moarte, iar moarte de cruce. Pentru aceasta şi Dumnezeu pe dânsul l-au preaînălţat, şi i-au dăruit lui nume, care este peste tot numele” (Filipeni 2, 8-9). Domnului I-a plăcut să pună această smerenie la temelia vieţii noastre creştine, după cuvintele Sale dumnezeieşti pe care le-a rostit în predica Sa de pe munte (potrivit Matei 5, 1-12).

În concordanţă cu aceasta, Sfântul Macarie cel Mare socoteşte că smerenia este temelia creştinismului. El spune: ,,Baza creştinismului stă în faptul că omul, dacă săvârşeşte fapte ale adevărului, să nu se odihnească, nici să nu se înalţe pe sine pentru aceasta, ci să fie sărac cu duhul”.

Potrivit învăţăturii aceluiaşi Sfânt Părinte al Bisericii, în smerenie se află însuşi însemnul creştinismului: ,,Acesta este însemnul creştinismului: cât de mult te-ai nevoi, cât de multe fapte drepte ai săvârşi, să rămâi la gândul că n-ai făptuit nimic. (...) Chiar de-ai fi drept înaintea lui Dumnezeu, trebuie să-ţi spui: nu sunt drept, nu stărui îndeajuns, în fiecare zi pun început”.

Aşa vedeau smerenia şi alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Ei au arătat că smerenia are puterea de a nărui toate uneltirile diavolului, orice rău din noi şi toate patimile noastre. Sfântul Cuvios Antonie cel Mare spune: ,,Am văzut toate cursele vrăjmaşului întinse pe pământ şi suspinând am zis: ‘Oare cine poate să le treacă pe acestea ?’ Şi am auzit glas zicându-mi: ‘smerenia’”. Avva Dorotei spune: ,,Cu adevărat, nimic nu este mai tare ca smerita cugetare, nimic nu o biruieşte”.

De aceea, precum ne învaţă Sfinţii Părinţi ai Bisericii Eftimie cel Nou, Maxim Cavsocalivitul şi Grigorie Sinaitul, smerita cugetare este mama, începutul şi rădăcina tuturor virtuţilor. Avva Dorotei spune: ,,Nici frica de Dumnezeu, nici milostenia, nici Istoria 64credinţa, nici cumpătarea, nici altă virtute nu poate fi desăvârşită fără smerita cugetare”. Potrivit Sfântului Macarie Egipteanul, fără smerenie, nici rugăciunea cea mai fierbinte nu ne va fi de nici un folos şi toată nevoinţa vieţii creştine va fi în zadar căci, după spusele Sfântului Isaac Sirul, ,,ce este sarea pentru orice mâncare, aşa este smerenia pentru orice virtute”.

 

Sfântul Ierarh Serafim Sobolev (1881-1950)

 

Din aceste cuvinte ale Sfântului Isaac Sirul reiese că smerenia este criteriul care indică fără greşeală unde este virtute adevărată şi unde nu este. Ea vădeşte înaintarea noastră morală şi duhovnicească, precum spune episcopul Ignatie Briancianinov: ,,Cu cât omul se adânceşte în smerenie, cu atât înaintează duhovniceşte şi se înalţă către cer”. Numai ea îl poate duce pe om pe culmile desăvârşirii morale. Sfântul Ioan Cassian spune: ,,Nimeni nu poate atinge ultimul hotar al desăvârşirii şi curăţiei decât prin adevărata smerenie”. Precum a grăit şi episcopul Ignatie, ,,smerenia este însăşi desăvârşirea omului”.

Se pune întrebarea: de ce smerenia are o putere atât de mare asupra credinţei noastre cu nevoinţele şi virtuţile ei ? Pentru că ea face să coboare asupra noastră puterea dumnezeiască care ne izbăveşte de toţi vrăjmaşii noştri văzuţi şi nevăzuţi. Precum spune psalmistul: ,,Că întru smerenia noastră ne-au pomenit pre noi Domnul, că în veac este mila lui. Şi ne-au izbăvit pre noi de vrăjmaşii noştri, că în veac este mila lui” (Psalmi 135, 23-24). Puterea smereniei constă în faptul că ea este legată de harul Sfântului Duh, după cum spune apostolul: ,,Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (I Petru 5, 5; Iacov 4, 6), care sălăşluieşte în cei smeriţi ca pe tronul Său. De aici reiese clar de ce Domnul ne cere, pentru a ne uni cu El, să deprindem smerenia Sa, zicând: ,,Luaţi jugul meu peste voi şi vă învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29). Este limpede şi de ce Domnul a aşezat smerenia în fruntea tuturor poruncilor Sale dumnezeieşti (potrivit Matei 5, 3), căci numai prin smerenie Domnul ne poate dărui harul Său, fără de care nu se pot împlini poruncile Sale şi este cu neputinţă să faci ceva bun, potrivit cuvintelor Lui: ,,Fără de mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).

Însă dacă smerenia a făcut credinţa înaintaşilor noştri ascetică şi mărturisitoare, tot ea a fost pricina pentru care ei şi-au păstrat credinţa în toată puritatea ei ortodoxă, străină de toate rătăcirile eretice. Această smerenie, manifestată necontenit în pocăinţa înaintaşilor noştri, nu a dat voie trufiei să pună stăpânire pe inimile lor. După cum adevereşte Isus fiul lui Sirah, mândria este începutul păcatului şi al îndepărtării de Dumnezeu (potrivit Isus Sirah 10, 12-13). Aşa cum smerenia este izvorul tuturor virtuţilor, tot aşa trufia, conform învăţăturii Sfântului Ioan Cassian, este izvorul tuturor păcatelor şi fărădelegilor; sau, după spusele Sfântului Cuvios Ioan Scărarul, ,,începătoarea şi isprăvitoarea tuturor relelor”.

Trufia este îndeosebi cea dintâi şi principala cauză a tuturor ereziilor. După cum ne învaţă Sfântul Nil Sinaitul, ea ,,a doborât arhanghelul din cer şi a făcut în aşa fel că el ca un fulger a căzut pe pământ”. Dar ce reprezintă căderea lui în esenţă dacă nu o erezie, căci Lucifer, semeţindu-se cu slava lui nemaiîntâlnită, a cugetat că el poate fi asemenea lui Dumnezeu. Astfel, trufia a odrăslit în el prima erezie din cauza căreia a pierit în veci.

Tot aşa mândria i-a adus pe protopărinţii noştri către aceeaşi erezie, adică spre ideea falsă că ei pot fi asemenea lui Dumnezeu, motiv pentru care Sfântul Filoteu Sinaitul a spus că ,,Adam a căzut din pricina mândriei”.

Apoi, trufia a început să dea naştere la tot felul de rătăciri eretice care au atras după ele îndepărtarea de Dumnezeu şi, ca urmare, toate nenorocirile posibile în viaţa oamenilor.

Smerenia însoţită de pocăinţă i-a ferit pe înaintaşii noştri de erezii şi totodată de pieirea patriei. Fiind temelia prezenţei harului, smerenia a fost în acelaşi timp temelia măreţiei şi slavei patriei. Însă de îndată ce poporul rus a apucat pe drumul mândriei diavoleşti sau al greului păcat al renegării eretice şi atee a credinţei ortodoxe, atunci harul Sfântului Duh, acest izvor al vieţii mântuitoare, a început să părăsească Rusia şi ea s-a cufundat în cele din urmă într-o mare de nenorociri nemaiauzite.

Să ne aducem aminte întotdeauna de ce suntem pedepsiţi de Dumnezeu. Da, necazurile care s-au abătut asupra noastră s-au întâmplat din cauză că ne-am abătut de la credinţa ortodoxă. Dar acestea nu s-ar fi întâmplat dacă nu ne-am fi semeţit şi dacă am fi stăruit în smerenie şi pocăinţă, însuşiri care împodobeau credinţa înaintaşilor noştri. Fie să nu uităm nicicând cuvintele Sfântului Marcu Ascetul, care a spus:

,,Dacă am fi stăruit în smerita cugetare, nu ar mai fi fost nevoie să fim pedepsiţi, fiindcă tot răul şi toată mâhnirea care se petrec în noi au loc din pricina mândriei noastre. Dacă apostolului, ca să nu se înalţe pe sine, i-a fost lăsat un înger al satanei să-l necăjească, cu atât mai mult asupra noastră, când ne vom înălţa cu gândul, însuşi satana va porni să ne calce în picioare până ne vom smeri. Strămoşii noştri aveau case, bogăţii, aveau femei, purtau de grijă copiilor, dar datorită smeritei lor cugetări grăiau cu Dumnezeu. Noi ne-am depărtat de lume, am dispreţuit bogăţia, ne-am lăsat casele şi, gândind că stăm aproape de Dumnezeu, suntem batjocoriţi de draci pentru semeţia noastră”.

Aceste cuvinte patristice trebuie să aibă o însemnătate uriaşă pentru noi, fiindcă ele şi-au găsit îndreptăţire în viaţa poporului rus. Puterea acestor cuvinte este cu atât mai mare pentru noi, cu cât ţinem seama de faptul că ele reprezintă în esenţă cuvintele dumnezeieşti grăite cândva de Domnul către Moisi, cel odinioară ales, iar astăzi lepădat de poporul evreu, cuvinte îndreptăţite de însăşi viaţa acestui popor. Aceste cuvinte au o însemnătate profundă şi pentru noi:

,,Iar de nu mă veţi asculta, nici veţi face poruncile mele acestea, şi nu vă veţi pleca lor şi judecăţilor mele, şi de se va îngreuia sufletul vostru, ca să nu faceţi voi toate poruncile mele, şi ca să stricaţi legătura mea. Şi eu voiu face vouă aşa: aduce-voiu asupra voastră lipsă, şi râia şi gălbinarea va orbi ochii voştri, şi va topi sufletul vostru, şi veţi semăna în zadar seminţele voastre, şi le vor mânca potrivnicii voştri. Şi voiu pune faţa mea asupra voastră, şi veţi cădea înaintea vrăjmaşilor voştri; şi vor goni pe voi cei ce vă urăsc pe voi, şi veţi fugi negonindu-vă nimeni. Şi de nu mă veţi asculta nici aşa, voiu adăuga a vă pedepsi pe voi de şapte ori pentru păcatele voastre. Şi voiu înfrânge semeţia mândriei voastre, şi va fi vouă cerul ca de fier, şi pământul vostru ca de aramă. Şi va fi în zadar tăria voastră, şi pământul vostru nu va da sămânţa sa, şi lemnul ţarinii voastre nu va da rodul său. Şi dacă şi după aceasta veţi umbla pe de laturi, şi nu veţi vrea să mă ascultaţi, voiu adăuga vouă şapte răni pentru păcatele voastre.

Şi de nu vă veţi învăţa cu acestea, ci veţi veni către mine rătăcind, şi eu voiu veni la voi cu mânie mare, şi voiu lovi şi eu pe voi de şapte ori pentru păcatele voastre. Şi voiu aduce peste voi sabie, care izbândeşte izbânda legăturii, şi veţi fugi în cetăţile voastre, şi voiu trimite moarte peste voi, şi vă veţi da în mâinile vrăjmaşilor voştri. Când voiu necăji pe voi cu lipsă de pâine, şi vor coace zece femei pâinile voastre într-un cuptor, şi vor da pâinile voastre cu cumpăna, şi veţi mânca, şi nu vă veţi sătura. Iar de nu mă veţi asculta nici cu acestea, ci veţi veni la mine rătăcind, şi eu voiu veni la voi cu mânie mare, şi voiu pedepsi şi eu pe voi de şapte ori, după păcatele voastre. Şi veţi mânca trupurile feciorilor voştri, şi trupurile fetelor voastre veţi mânca.

Şi voiu lăsa cetăţile voastre, şi voiu pustii cele sfinte ale voastre, şi nu voiu mirosi mirosul jertfelor voastre. Şi voiu pustii eu pământul vostru, cât se vor mira de dânsul vrăjmaşii voştri cei ce locuiesc pe dânsul. Şi voiu risipi pe voi între neamuri, şi va topi pe voi sabia cea gonitoare, şi va fi pământul vostru pustiu, şi cetăţile voastre vor fi pustii. Şi vor cădea negoniţi de nimeni, şi va trece cu vederea frate pe frate ca şi la război, negonindu-i nimeni, şi nu veţi putea sta împotriva vrăjmaşilor voştri. Şi vor mărturisi păcatele sale şi păcatele părinţilor săi, pentru că au călcat legea, şi m-au trecut cu vederea, şi au venit înaintea mea pe de laturi. Şi eu am venit la ei cu mânie mare, şi voiu pierde pe ei în pământul vrăjmaşilor lor, atunci se va ruşina inima lor cea netăiată împrejur, şi atunci se vor căi pentru păcatele lor. Şi îmi voiu aduce aminte de legătura lui Iacov şi de legătura lui Isaac, şi de legătura lui Avraam îmi voiu aduce aminte, şi de pământ îmi voiu aduce aminte. Şi ca şi cum nu ar fi ei în pământul vrăjmaşilor lor, nu i-am trecut cu vederea pe ei, nici i-am urât pe ei, ca să-i pierz pe ei, şi să stric legătura mea cea cu ei; că eu sunt Domnul Dumnezeul lor” (Leviticul 26, 14-21; 23-29; 31-33; 37; 40-42; 44).

,,Şi de veţi vrea şi mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca. Iar de nu veţi vrea şi de nu mă veţi asculta, sabia vă va mânca pe voi, că gura Domnului a grăit acestea” (Isaia 1, 19-20).

Fireşte, trebuie să păstrăm cu sfinţenie toate acestea în mintea noastră, dar nu trebuie să ne mărginim la atât. Dacă vrem mântuirea noastră şi a Rusiei, trebuie să ne întoarcem cu fapta la credinţa înaintaşilor noştri şi mai cu seamă la credinţa bazată pe smerenie şi pocăinţă care a pogorât asupra lor harul Sfântului Duh, dimpreună cu sfinţenia vieţii, şi i-a păzit de mândria diavolească, de erezia şi necredinţa ei, izvoare ale tuturor relelor pe care le suferim acum.

Însă această credinţă smerită va fi un bun mântuitor pentru noi şi pentru Rusia doar dacă vom merge pe calea celei dintâi expresii a smereniei, adică pe calea pocăinţei pentru păcatele noastre, îndeosebi pentru cel mai mare păcat al nostru de care se fac vinovaţi, cu voie sau fără voie, toţi ruşii – păcatul răzvrătirii împotriva puterii autocrate a ţarului nostru, unsul lui Dumnezeu. Acest păcat este atât de greu pentru noi deoarece aduce cu sine pierderea conştiinţei ruşilor, îndepărtarea lor de Biserică, de credinţa, învăţătura şi harul ei. El este capul sau germenele acelor felurite şi grele fărădelegi morale şi religioase care au fost săvârşite de ruşi în decurs de mulţi-mulţi ani.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 64/iulie-august 2011 

 



[1] În acele vremuri, când nu existau tipografii, cărţile se multiplicau prin copiere de mână. Aşa se face că sfinţi mari, precum Sfântul Paisie Velicikovski şi alţi sfinţi s-au îndeletnicit, pe lângă scrierea de cărţi şi traducerea din alte limbi a unor lucrări valoroase, şi cu copierea cărţilor.

[2] Marele cneaz Ivan I († 1340) a fost fiul lui Daniil şi nepotul lui Alexandru Iaroslavici Nevski. Cneaz al Moscovei şi mare cneaz de Vladimir, el a făcut din Moscova cel mai important centru din nord-estul Rusiei, unde în vremea sa şi-a mutat reşedinţa şi mitropolitul rus. El a fost supranumit Kalita (adică, sac cu bani), datorită obiceiului său de a purta un săculeţ cu bani la brâu, din care dădea milostenie celor săraci.

[3] Bogomilismul a luat naştere în secolul al X-lea, în Bulgaria, avându-l ca începător pe preotul Bogomil. Acest curent contesta ierarhia bisericească, pe episcopi, preoţi şi monahi, şi nega tradiţiile şi rânduiala Bisericii.

Erezia strigolnicilor a apărut în Novgorod în jurul anului 1376. Este asemănătoare ca învăţătură cu bogomilismul, negând ierarhia şi tradiţia Bisericii.

Erezia iudaizanţilor a apărut tot în Novgorod în anul 1470. Ea a pătruns prin evreul Sharie, venit din Lituania, şi consta în propovăduirea iudaismului şi respingerea creştinismului şi, ca urmare, nega ierarhia Bisericii şi tipicul ei.

Başkin, ale cărui idei se asemănau cu cele ale iudaizanţilor, era de loc din Moscova. Pe la 1554, el a început să propovăduiască că Sfânta Scriptură este o sumă de fabulaţii, Mântuitorul Hristos este inferior lui Dumnezeu Tatăl, şi respingea Sfintele Taine ale Bisericii şi rânduiala bisericească.

Kosoi era monah şi a început să-şi răspândească ideile eretice în jurul anului 1552. Erezia lui se aseamănă în multe puncte cu cea a iudaizanţilor şi a lui Başkin, constituindu-se într-un apogeu al ideilor vehiculate înaintea lui.

[4] Martin Luther (1483-1546) este unul din iniţiatorii curentului protestant, iar conceptele lui fundamentale sunt sola fide – mântuirea doar prin credinţă, sola Scriptura – care dă autoritate în Biserică doar Scripturii, nu şi Tradiţiei Sfinţilor Părinţi, predestinaţia, preoţia tuturor credincioşilor etc.

Huldrych Zwingli (1484-1531) a susţinut aceleaşi idei ca şi Luther, luptând cu tărie împotriva ritului Bisericii, cinstirii icoanelor, sfinţilor şi moaştelor etc.

[5] Livonia este o regiune pe coasta de est a Mării Baltice, la nord de Lituania, cuprinzând cea mai mare parte din Letonia şi Estonia de astăzi.

[6] Alexandru Yaroslavici (1220-1263), cunoscut sub numele de Alexandru Nevski, a fost cneaz de Novgorod, mare cneaz de Vladimir, mare cneaz de Kiev şi înaintaş al cnejilor Moscovei. Dezvoltarea Novgorodului către ţinuturile finlandeze vecine a fost contestată de suedezi şi de cavalerii germani (Ordinul Purtătorilor de Spadă Livonieni, cărora li s-au alăturat mai târziu cavalerii din Ordinul Teutonic).

În 1240, când suedezii au pornit împotriva Novgorodului, Alexandru şi oştirea sa s-a confruntat cu oastea duşmană pe Râul Neva şi a pus-o pe fugă. În urma acestei bătălii, el a obţinut loc de ieşire la Marea Baltică pentru ţinutul Novgorodului şi şi-a agonisit porecla de ‘Nevski’, de la Râul Neva.

După nici un an de zile, germanii au cucerit regiunea Pskov şi au ameninţat comerţul din Novgorod, forţând cu aceasta cetăţenii să-l readucă pe Nevski în hotarele sale. El a sosit în 1241 şi a cerut înapoi teritoriile pierdute ale Novgorodului, inclusiv Pskovul vecin. S-a confruntat cu marea armată a Cavalerilor Teutoni pe Lacul Chud (Lacul Peypus) îngheţat, unde, pe 5 aprilie 1242, i-a învins în faimoasa ,,bătălie pe gheaţă”.

[7] Dimitrie Ivanovici Donskoi (1350-1389), cneaz al Moscovei şi mare cneaz de Vladimir, a dobândit numele de ‘Donskoi’ pentru biruinţa sa asupra armatelor emirului Mamai în bătălia de pe Câmpia Kulikovo, din apropierea Râului Don, din 8 septembrie 1380.

8. Kuzma Minin (m. 1616) a fost organizatorul şi trezorierul celei de-a doua armate de eliberare naţională din 1611-1612. El a fost ales drept bătrân al oraşului Nizhny Novgorod în septembrie 1611, când Moscova era încă ocupată de polonezi. După eliberarea Moscovei în octombrie 1612, Minin, împreună cu prinţul Dimitrie Pozarski, comandantul armatei, şi prinţul Dimitrie Trubeţkoi, a jucat un rol important în întrunirea Adunării Ţării, care l-a ales ţar pe Mihail Romanov în ianuarie 1613.

[8] Într-o hotărâre din 1632, cu privire la conduita lui, scrie printre altele: „Prinţe, ai hulit credinţa ortodoxă, n-ai ţinut posturile şi rânduielile pravoslavnice şi pentru aceasta ai fost surghiunit mai întâi la Mânăstirea Sfântul Iosif. După aceea, ai început din nou să te ţii cu popii polonezi şi lituanieni şi te-ai unit în credinţă cu ei. (...) Multe cuvinte hulitoare şi strâmbe despre credinţa pravoslavnică ai scris în epistolele tale. Nu le-ai poruncit oamenilor tăi să meargă la biserică, iar pe cei care au mers i-ai biciuit şi supus la cazne”.

[9] Jacques Margeret, ofiţer francez ale cărui relatări despre societatea rusă au fost adunate într-o lucrare intitulată Imperiul Rus şi Marele Ducat al Moscovei: o relatare franceză din secolul al XVII-lea.

[10] Până în vremea domniei lui Petru I (1672-1725), proprietăţile Bisericii erau extrem de vaste. Potrivit estimărilor lui Grigorie Karpovici Kotoşikin (cca 1630-1667), care a fost subsecretar al Cancelariei moscovite pentru Afaceri Externe şi a scris lucrarea Despre Rusia în timpul domniei lui Alexie Mihailovici (1645-1676), clerul avea în grijă 118.000 de curţi ţărăneşti.

Însă în timpul lui Ivan al III-lea (1462-1505), se pusese deja problema averilor bisericeşti şi a dreptului clericilor de a le administra. Marele cneaz nu a îndrăznit să se atingă de averea Bisericii, mai cu seamă din pricina poziţiei mitropolitului Simeon, care îi scria: ,,Arhiereii au avut în grijă pretutindeni mânăstiri, oraşe şi sate ... Nu au spus oare cnejii Vladimir şi Iaroslav în regulament: «Acela dintre copiii sau urmaşii mei, care va îndrăzni să ia averea Bisericii şi zeciuiala orânduită, să fie blestemat în vecii vecilor» ?”

Şi cei mai haini ţari s-au temut de Dumnezeu şi au cruţat bunurile Bisericii. În timpul marelui cneaz Vasilie Dimitrievici (1371-1425), fiul lui Dimitrie Ivanovici ‘Donskoi’, Mitropolitul Fotie al Moscovei şi întregii Rusii a protestat cu hotărâre împotriva confiscării averilor metropolitane de către nobili şi cneaz. El i-a ameninţat pe cei care luaseră proprietăţile Bisericii cu excomunicarea, dacă nu vor înapoia ceea ce nu li se cuvine. În plus, mitropolitul a scris marelui cneaz, spunându-i următoarele: «Astăzi, tot ceea ce este vechi tace şi noul se împăunează ... Nu mai ai la ce privi. Tu dară să ai în vedere că înjoseşti Biserica lui Dumnezeu, luând cu de-a sila ceea ce nu-ţi aparţine».

Bunurile bisericeşti au fost înapoiate. După aceea, ţarul Ivan al IV-lea, sau Ivan cel Groaznic (1530-1584), a interzis sporirea avutului bisericesc. Apoi, regulamentul lui Alexie Mihailovici (1645-1676) a subordonat clerul jurisdicţiei civile, obstrucţionând serios sporirea averii Bisericii; în plus, a emis un ordin mânăstiresc prin care a impus taxe proprietăţilor bisericeşti. La fel a procedat şi fiul său, Feodor Alexeevici (1676-1682).

Încă de când era arhimandrit, patriarhul Nicon (1605-1681) s-a ridicat împotriva ordinului mânăstiresc, arătând că el încalcă sfintele canoane ale Bisericii. Ultimul care a protestat împotriva confiscării bunurilor Bisericii a fost patriarhul Adrian (1690-1700), ultimul patriarh dinainte de desfiinţarea patriarhiei de către Petru; el l-a rugat cu insistenţă pe Petru să păstreze hotărârile înaintaşilor săi cu privire la averea bisericească. Dar Petru a alcătuit un nou regulament, care nu s-a limitat la a impune taxe bisericilor şi mânăstirilor, ci a trecut definitiv proprietăţile bisericeşti în posesia statului.

[11] Sfântul Dimitrie al Rostovului şi-a dedicat o mare parte din timp acestei şcoli. O vizita adeseori, asista la lecţii, preda el însuşi seminariştilor tâlcuiri la Sfânta Scriptură. De asemenea, el a introdus în şcoală o relaţie blajină, părintească a profesorilor cu elevii. Şcoala se remarca prin nivelul pedagogic foarte ridicat, ca şi prin cunoştinţele de limbă greacă şi latină.

[12] Despre sinodul atoatemăscăriciunilor şi atoatebeţiilor, cunoscutul scriitor francez de origine rusă Henri Troyat scrie următoarele: ,,Curând, ospeţele dezlănţuite nu-i mai ajung lui Petru. Vrea să le dea o formă instituţională, oficială, trainică, împingând încă şi mai departe bufoneria şi batjocura. Întemeiază aşadar ,,conclavul burlesc” sau ,,sinodul marii bufonerii”, care trebuie să-l cinstească pe Bachus prin petreceri îmbelşugate şi dese. Îl pune în fruntea beţivanilor pe cel mai mare dintre toţi, fostul lui preceptor Nichita Zotov, care este răsplătit cu titlul de ,,prinţ-papă” sau ,,prinţ-patriarh”. Ca să-şi joace rolul, Zotov primeşte două mii de ruble pe lună, un palat şi 12 slugi, toate bâlbâite. La ,,ceremonii” poartă un sceptru şi o mitră de tinichea, turuie cuvântări dezlânate în care gesturile deşucheate se amestecă adesea cu citatele din Biblie şi îşi binecuvântează ajutoarele îngenuncheate la picioarele sale cu două pipe legate în cruce şi o băşică de porc, cu care-i loveşte în cap. Apoi le dă să sărute o statuetă necuviincioasă a lui Bachus, în loc de icoană. Dansează în faţa tuturor, învârtindu-se şi clătinându-se, încurcându-se în poalele sutanei, pe care le tot ridică, lăsând să se vadă nişte picioare crăcănate.

Prinţul-papă este înconjurat de un conclav, alcătuit din 12 cardinali şi de un mare număr de episcopi, arhimandriţi, diaconi – toţi falşi şi toţi beţivi şi mâncăi. Ţarul însuşi este ,,arhidiacon”. Ia parte la toate ospeţele şi bea mai vârtos decât toţi. El, cu mâna lui, a scris regulile Ordinului, a stabilit ierarhia membrilor şi a hotărât în cele mai mici amănunte tipicul ceremoniilor profanatoare. (...) În noaptea de Crăciun, un alai nelegiuit trece pe uliţe, sub privirile uluite ale moscoviţilor: prinţul-papă este în frunte, călare pe un butoi tras de 12 bărbaţi pleşuvi. Are pe cap mitra de tinichea şi peste sutană un patrafir pe care sunt cusute cărţi de joc. În urma lui vin ,,cardinalii” călare pe boi, înveşmântaţi în sutane caraghioase, ţinând în mâini sticle cu băutură. Vin apoi ceilalţi ,,dregători”, în sănii trase de porci, de urşi şi de câini. Toţi rostesc, răcnind cât îi ţine gura, pomelnice pline de blesteme şi vorbe de ocară. Alaiul se opreşte în dreptul caselor mai arătoase, cerând de băut. Cine ar cuteza să se împotrivească ? Se răspândeşte un zvon atât în rândurile boierimii, cât şi în popor: oare ţarul n-o fi chiar antihristul ? Alaiul nelegiuit cutreieră uliţele şi la alte sfinte sărbători”.

[13] Rascolnici au fost numiţi acei credincioşi ortodocşi ruşi care s-au împotrivit reformelor întreprinse de Patriarhul Nicon (1605-1681), care urmăreau îndreptarea erorilor existente în cultul ortodox rus. Cu timpul, ei au dat naştere mişcării rascolnice şi ulterior Biserici Ortodoxe de Rit Vechi (numită astfel, fiindcă a păstrat vechiul rit pe care patriarhul Nicon l-a îndreptat), cunoscută la noi sub numele de Biserica Lipovenească (a se vedea serialul Litera omoară, iar duhul face viu. Denumirea de ’Biserică creştină de rit vechi’ a comunităţii lipoveneşti creează confuzii, din cadrul rubricii De la simple rătăciri la erezie).

[14] Trupele de streleţi, sau streliţi, adică arcaşi ori archebuzieri, au fost întemeiate de Ivan cel Groaznic şi erau împărţite în 20 de regimente a câte 1.000 de ostaşi fiecare, din care cea mai mare parte se afla în Moscova. Streleţii erau vestiţi odinioară pentru faptele lor de vitejie, dar ei au decăzut încă înainte ca Petru să urce pe tron. Ostaşi liberi, cu locuinţa, uniforma şi solda plătite din vistieria publică, sunt mai bine plătiţi ca armata regulată şi cazacii. Se îngrijesc de paza uliţelor, asigură garda de onoare a suveranului şi sting incendiile.

[15] După moartea patriarhului Adrian (1690-1700), Petru nu a permis Bisericii să-i caute un urmaş, lăsând vacant scaunul patriarhal, şi l-a aşezat pe mitropolitul ucrainean al Riazanului, Ştefan Iavorski, ca administrator al Bisericii fără titlul de patriarh. În cele din urmă, Petru a desfiinţat poziţia de patriarh şi, în 1718, a hotărât ca Biserica să fie condusă de un Colegiu Ecleziastic, alcătuit din clerici şi laici aflaţi sub supravegherea unui funcţionar laic, numit ober-procuror, pentru a ţine locul patriarhului. Această inovaţie a funcţionat doar până în 1721, când Colegiul Ecleziastic a fost înlocuit cu un Sfânt Sinod, instituit ca organ administrativ al puterii bisericeşti.

[16] Ţareviciul Alexie a fost condamnat la moarte de Petru însuşi.

[17] Teroarea pe care Petru a impus-o celor care se împotriveau reformelor ce distrugeau credinţa şi tradiţia rusă a fost incomparabil mai puternică. El a înăbuşit crunt opoziţia populară. Pe cei care nu se supuneau ucazurilor sale îi pedepsea cu vergile şi cnutul, cu amenzi şi confiscarea averii, cu munca silnică, dar şi cu pedeapsa cu moartea. Pentru cercetarea celor vinovaţi au fost numiţi aşa-zişii ‘fiscali’ (pârâtori), au fost înfiinţate Ordinul Preobrajenski şi Cancelaria secretă şi au fost construite temniţe. Mult sânge nevinovat a curs. Ţarul însuşi bătea pe cei vinovaţi cu vergile sau cnutul şi îndeplinea adesea chiar funcţia de călău. În timpul domniei lui Petru, au fost condamnaţi la moarte 7.000 de streleţi, care erau supuşi mai înainte unor torturi înfricoşătoare. Potrivnicii reformelor lui Petru, apărătorii tradiţiei ortodoxe şi partizanii ţareviciului Alexie au fost ucişi în mod barbar.

[18] În Rusia, masoneria a fost adusă de Petru însuşi. După cercetările autorului rus Longinov, Petru a înfiinţat o lojă masonică în Kronstadt.

[19] Contele Ernst-Johann Biron (1690-1772), de origine germano-baltică, a exercitat o puternică influenţă asupra împărătesei Ana Ivanovna (1693-1740, împărăteasă a Rusiei între anii 1730-1740) şi a avut un rol cheie la curtea sa. În cancelaria sa secretă, a fost torturat arhiepiscopul Teofilact, cel care s-a ocupat de publicarea scrierii mitropolitului Ştefan Iavorski îndreptată împotriva protestantismului. El a fost exclus din cinul monahal, a fost depus din scaunul său arhieresc şi, în cele din urmă, a fost închis în Fortăreaţa Petro-Pavlovsk. Pentru aceeaşi vină, Mitropolitul Varlaam al Kievului a fost chemat în cancelaria secretă, a fost depus din scaunul mitropolitan şi închis în Mânăstirea Belozersk.

[20] Atitudinea sa nu a fost pedepsită în nici un fel. A fost nevoit însă să părăsească Sfântul Sinod şi să se întoarcă în Rostov.

[21] Sfântul Sinod era alcătuit pe atunci din: Mitropolitul Dimitrie al Novgorodului, Mitropolitul Timotei al Moscovei, Arhiepiscopul Gavriil de Sankt-Petersburg, Episcopul Ghedeon al Pskovului, Arhiepiscopul Ambrozie de Krutiţa, Episcopul Atanasie al Tverului şi arhimandritul Misail de Novospasskoe.

În Moscova s-a răspândit numaidecât vestea că mitropolitul Rostovului va fi depus din treapta arhierească la palatul patriarhal. Aici puteau intra doar monahii şi clerul, în vreme ce mulţimea de oameni adunată din dragoste faţă de păstorul lor era de jur-împrejurul palatului. După ce au citit hotărârea sinodală, membrii sinodului au început să-l dezbrace pe mitropolitul Arsenie de odăjdiile arhiereşti. Cu adâncă durere în suflet, mitropolitul a prevestit fiecăruia dintre arhiereii care i-au scos odăjdiile ce se va întâmpla cu ei până în sfârşit. Cuvintele lui s-au împlinit.

Mitropolitului Dimitrie i-a spus că se va îneca cu propria limbă. Într-adevăr, mitropolitul a murit în chinuri groaznice: a dobândit o tumoare nemaiîntâlnită a limbii, din pricina căreia s-a sufocat. Arhiepiscopului Ambrozie de Krutiţa i-a prezis că va fi omorât ca un taur. În timpul ciumei de la Moscova, arhiepiscopul a fost ucis de gloata răsculată. Episcopului Ghedeon i-a spus că nu-şi va mai vedea eparhia. La scurt timp după condamnarea mitropolitului Arsenie, episcopul Ghedeon a fost îndepărtat din Moscova din poruncă imperială, dar a murit pe drum şi nu a mai apucat să-şi vadă eparhia.

Mitropolitul Timotei al Moscovei nu a luat parte la dezbrăcarea odăjdiilor mitropolitului Arsenie. El a plâns cât timp a fost martorul acestui trist eveniment.

[22] Denunţul a avut la bază un comentariu al mitropolitului Arsenie pe marginea unei probleme politice.