Ecumenismul modern înseamnă ,,Erezia ereziilor” (II)

Simptomele ecumenistului

Nu a existat niciodată o epocă de aur a Bisericii, încă de la începuturi, aceasta fiind atacată de erezii. Dar, Biserica, unită în credinţă, a dus un război continuu împotriva lor şi le-a învins, de fiecare dată, devenind mereu mai puternică. Totuşi, astăzi, ereziile au format o alianţă cu putere crescândă, un front comun care atacă susţinut adevărata credinţă. Astăzi, diavolul nu mai încearcă doar să-l îndepărteze pe om de mântuirea dăruită prin adevărata Biserică, ci vrea să cucerească şi să distrugă însăşi Biserica.

Frontul comun al ereziilor este mişcarea ecumenică, ce are ca principal scop unirea tuturor bisericilor surori, ,,ramuri” ale Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Aceasta ar implica, în opinia ecumeniştilor moderni, unirea tuturor confesiunilor, în primul rând, administrativă, dar şi dogmatică – prin enunţarea unor principii universale, acceptate de toate Bisericile. Dar acest mod de unire nu-şi găseşte legitimitatea în Sfânta Tradiţie, problema fiind pusă eronat. Astăzi, există multe motive pentru o astfel de confuzie, motive care au făcut ca problema hotarelor Bisericii să devină din ce în ce mai relevantă, fapt ce denotă un singur lucru: ignorarea credinţei ortodoxe, în special a gândirii patristice. Insuficienta cunoaştere, din partea unui număr mare de ortodocşi, a credinţei ortodoxe unitare a lăsat loc ideii că Sfinţii Părinţi nu au fost de acord asupra Sfintelor Taine din afara Bisericii Ortodoxe, sau asupra unor probleme de dogmă. Separând învăţătura patristică de viaţa duhovnicească, se pun în conflict în mod artificial Sfinţii Părinţi între ei, când, de fapt, neînţelegerea sau interpretarea greşită a acestor învăţături au stat şi stau la baza acestei confuzii.

Întrunire ecumenistă la Bucureşti

Implicarea ortodoxă în mişcarea ecumenică a avut foarte puţine roade bune. De fapt, se poate afirma că această participare a avut ca rezultat ,,infectarea” multor ortodocşi cu virusul credinţei eretice, căci prin expunerea repetată la mentalităţile relativiste ale heterodocşilor, s-a erodat gândirea ortodoxă. Dialogurile ecumenice, aparent conduse de principiile adevăratei credinţe, i-au făcut pe ortodocşii participanţi şi unele Biserici Ortodoxe locale să piardă treptat contactul cu înţelegerea naturii Bisericii, devenind din ce în ce mai străini de moştenirea duhovnicească dătătoare de viaţă a Sfintei Tradiţii.

Iată de ce Sfântul Apostol Pavel şi alţi Sfinţi Părinţi sfătuiesc la evitarea discuţiilor repetate cu heterodocşii, pentru a nu ne infecta duhovniceşte cu idei eretice. Principalul simptom al acestei ,,boli” se reflectă în cuvinte sau activităţi care conduc spre o negare a unităţii şi unicităţii, expansionând hotarele ei în moduri ce sunt străine înţelegerii sale. În stadiul avansat al acestei boli spirituale, simptomele pot lua forma unui sprijin direct a diferitelor forme ale ,,Teoriei eretice a Ramurilor Bisericii”. Acesta este adesea însoţit de manifestarea unui dispreţ total faţă de acei credincioşi care iau poziţie faţă de eroziunea Sfintei Tradiţii şi a gândirii ortodoxe, ce caracterizează des implicarea ortodocşilor în mişcarea ecumenică.

În general, sunt două tipuri de oameni afectaţi de această boală spirituală: trădători conştienţi ai credinţei, şi aceia care au devenit o victimă neştiutoare a timpului nostru sincretic (N.R.: Sincretismul este amestecul ignorant al mai multor credinţe în scopul unirii lor sau al trivializării dogmei în sine). Ultimii sunt adesea nepurtători ai vreunei boli. Primii sunt ,,lupii în piele de oaie” asupra cărora ne-a avertizat Însuşi Mântuitorul, al căror scop limpede este distrugerea Bisericii adevărate. Ceilalţi – inconştienţi, s-au îmbolnăvit fără să-şi dea seama, neştiind să se apere împotriva ereziei. Boala ecumenismului trece prin mai multe faze, care, dacă este tratată la timp, poate fi vindecată, dar, care în caz contrar, are consecinţe grave ducând până la separarea credinciosului de Biserică.

Prin toate acestea, ecumenistul va lupta din răsputeri pentru a ,,modela” gândirea ortodoxă spre a se putea legitima în faţa întregii lumi, evitând adevărul şi, mai mult decât atât, vrând să-i îngroape strălucirea de diamant sub noroiul şi ruina pe care şi le-a aşezat drept principii.

Cu toate acestea, ,,porţile iadului” nu vor birui Biserica lui Hristos, dar ne punem o întrebătoare arzătoare: câţi dintre noi vom mai fi în ea, rezistând încercărilor vrăjmaşului de a ne smulge ?

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 2/mai 1999