Ecumenismul modern înseamnă ,,Erezia ereziilor” (I)

Ce este ecumenismul ?

Cuvântul ,,ecumenism” provine de la grecescul oikoumene - icumene (a popula), însemnând pământ populat. Biserica Ortodoxă se numea, la început, Biserica Universală (Ecumenică), căci Întemeietorul ei dumnezeiesc i-a menit să se răspândească asupra tuturor neamurilor care locuiesc pe pământ: ,,Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi evanghelia la toată zidirea” (Marcu 16: 15).

Şi cele şapte Sinoade s-au numit ecumenice. La aceste Sinoade Ecumenice s-au întrunit capii Bisericii Universale şi sfinţii din vremea aceea, şi prin harul Sfântului Duh au exprimat cu claritate adevărurile de credinţă în faţa diferitelor erezii. Prin aceste adunări universale, Sfinţii Părinţi au luptat împotriva devierilor de la dreapta credinţă şi a ereziilor. S-au numit Sinoade Ecumenice din două motive: în primul rând, pentru că participau toţi ierarhii Bisericii şi, pentru că hotărârile luate la aceste sinoade deveneau parte a dogmei Bisericii, în timp dând naştere Sfintei Tradiţii.

Caracterul ecumenic al Bisericii stă în unicitatea şi unitatea acesteia în dogmă, cuprinsă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, scrisă şi nescrisă.

Scurt istoric al mişcării ecumenice

Ca idee, ecumenismul modern a luat naştere la mijlocul secolului XIX, în Anglia şi America, propunându-şi să unească diferitele confesiuni creştine care se autodenumeau greşit Biserici. Astfel, în anul 1844, la Londra a fost înfiinţată organizaţia YMCA (Young Men Christian Association), care după numai 50 de ani s-a răspândit în întreaga lume, iar în anul 1952 număra 10000 de filiale, cu 4 milioane de membri.

Tot în acea perioadă a fost înfiinţată o organizaţie similară pentru femei (YWCA). Deşi nici una dintre cele două organizaţii nu avea o doctrină proprie, ele au modelat generaţii întregi care să creadă în bunătatea organică a firii umane, negând astfel ideea de păcat originar sau mântuire.

Termenul modern de ecumenism a fost introdus prima oară de John Mott, cunoscut lider francmason şi preşedinte al YMCA, în anul 1910, la Conferinţa Misionarismului Mondial de la Edinburgh, Scoţia. În acelaşi timp, a fost fondată o nouă societate, Consiliul Creştin Universal pentru Viaţă şi Muncă, cu rolul de a studia relaţiile dintre diferitele confesiuni creştine. Paralel cu aceasta, Conferinţa Mondială despre Credinţă şi Ordine avea ca scop evidenţierea, şi eliminarea în timp, a problemelor de ordin dogmatic care împiedicau unirea Bisericilor.

Apoi, în anul 1937, la întrunirile de la Oxford şi Edinburgh, s-a decis unirea acestor două mişcări într-o singură organizaţie numită Consiliul Mondial (Ecumenic) al Bisericilor.

Acest scurt istoric al mişcării ecumenice nu ar fi complet dacă nu am menţiona şi Organizaţia Mondială a Cercetaşilor, înfiinţată în Anglia în 1908; organizaţia avea ca scop educarea tineretului într-un spirit interconfesional, cosmopolit, într-un cuvânt – ecumenic, având ca doctrină umanismul.

Aceste trei organizaţii, fondate şi organizate de masonerie, au fost şi sunt stâlpii de sprijin ai mişcării ecumenice actuale; ele au oferit unor generaţii întregi o perspectivă descreştinată asupra lumii, mulţumită căreia a putut lua naştere Consiliul Mondial al Bisericilor.

Biserica Sfântul Apostol Pavel de la Centrul Ecumenic Chambesy, Elveţia

Obiectivul principal al mişcării ecumenice, ce are ca for conducător Consiliul Mondial al Bisericilor, este unirea administrativă a tuturor confesiunilor creştine şi necreştine, existente astăzi pe întreg mapamondul, sub jurisdicţia sa. În cadrul acestui for, confesiunile îşi păstrează dogma proprie, sunt egale între ele, fiind ,,Biserici” surori. Cu toate acestea, Consiliul nivelează asperităţile fiecărei confesiuni, diferenţele de opinie existente, toate eforturile fiind îndreptate spre uniformizarea şi aducerea la un numitor comun a tuturor punctelor de vedere, spre obedienţa totală în faţa forului conducător.

Ortodoxia şi ecumenismul

Bisericile ortodoxe au avut poziţii diferite, de-a lungul timpului, faţă de mişcarea ecumenică, unele dintre ele făcând parte din Consiliul Mondial al Bisericilor, altele ezitând sau chiar opunându-se categoric ideii de ecumenism modern. Ultima categorie cuprinde un foarte mic număr de Biserici, printre care precizăm Patriarhia Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă din diaspora sub conducerea Mitropolitului Vitalie, Biserica Ortodoxă Greacă condusă de Mitropolitul Chiprian şi Biserica Ortodoxă Română de Răsărit.

Bisericile ,,rezistente” se opun mişcării ecumenice în forma ei actuală, şi nu ecumenismului în general. Neîndoios că nu există creştin în lume care să nu dorească unirea tuturor Bisericilor, dar ortodocşii ,,rezistenţi” ridică problema modului în care se realizează această unire. Ecumenismul Sfinţilor Părinţi susţinea unitatea în dogmă mai înainte de toate, în timp ce actualii ,,ecumenişti” doresc o unitate administrativă, de suprafaţă, lipsită de o consistenţă dogmatică. Mişcarea ecumenică este, prin excelenţă, o mişcare politică, ,,creştin-democrată”, care afirmă egalitatea tuturor confesiunilor, încercând să minimalizeze ortodoxia, mergând până la distrugerea ei prin călcarea în picioare a ,,Simbolului credinţei”: Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.

Poziţia ortodoxă este una a adevărului, a apărării dreptei credinţe, prin apărarea a însăşi Sfintei Scripturi şi Tradiţii ortodoxe, elitistă şi exclusivistă prin definiţie. Stâlpii Ortodoxiei sunt cele şapte Sinoade Ecumenice, a căror continuatori se consideră astăzi a fi ecumeniştii, care se cred, astfel, îndreptăţiţi să le modifice, prin adăugarea sau eliminarea canoanelor.

Ecumenismul modern este erezia ereziilor, deoarece până acum în istoria Bisericii fiecare erezie a încercat să ia locul Bisericii Adevărate, în timp ce mişcarea ecumenică, unind toate aceste erezii, le invită pe toate, împreună, să se ,,onoreze” ca fiind singura Biserică adevărată. Prin mişcarea ecumenică, vechiul arianism, monofizism, monotelism, iconoclasm, pelaghianism şi orice simplă superstiţie a sectelor din ziua de astăzi, orice nume ar purta, s-au unit şi atacă susţinut adevărata credinţă.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 1/aprilie 1999