Ecumenismul modern înseamnă ,,Erezia ereziilor” (III)

Nivele de apostazie

Pornind de la învăţăturile Sfinţilor Părinţi, apostazia este mai mult decât un fenomen superficial, exterior, care se manifestă într-o lume laicizată şi în preocupările acesteia. Rădăcinile apostaziei sunt mult mai profunde, ele putând găsi pământ roditor chiar în inima omului.

Apostazia, în sine, semnifică îndepărtarea de Dumnezeu şi de Biserica Lui, păstrătoarea legilor şi a învăţăturilor mântuitoare. Ea se poate manifesta în cele mai viclene moduri. Ca şi falşii slujitori pe care Hristos i-a alungat din templu, forma exterioară a slujirii lui Dumnezeu şi chiar esenţa ortodoxiei pot fi imitate atât de iscusit, de fidel încât falsul ,,fabricat” astfel este capabil să ,,amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24).

Pentru cei binecredincioşi, acest adevăr este o povară înfricoşătoare. Propovăduirea ortodoxiei generaţiilor viitoare necesită o distingere cât mai clară a adevărului de minciună, a dreptei credinţe de surogatele ce se dezvoltă azi, pe planuri din ce în ce mai subtile. În faţa acestui torent dezlănţuit al rătăcirilor şi ereziilor, cuvintele sunt insuficiente, fiindcă lupta duhovnicească trebuie să fie susţinută, continuă, pe toate fronturile.

Sfinţii ultimului veac au atras atenţia asupra îndepărtării omenirii de Biserica lui Hristos şi asupra stării ei apostatice. Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov sfătuieşte: ,,Nu vă încumetaţi să ridicaţi mâna voastră slabă pentru a opri invazia apostaziei. Evitaţi-o, feriţi-vă de ea şi vă va fi de ajuns. Încercaţi să înţelegeţi spiritul timpului, studiaţi-l pentru a-i evita capcanele cât mai mult cu putinţă”. Ca urmare a acestui gol duhovnicesc, Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că ,,Ortodoxia îşi pierde sarea”, exprimând cel mai bine apostazia actuală. Ne punem întrebarea dacă doar cei care au ,,gustat” adevărata esenţă a ortodoxiei simt această pierdere, căci cine nu a gustat vreodată sare nu poate face distincţie între sarea adevărată şi un substitut al ei.

Deci, unitatea credincioşilor în Biserică şi păstrarea credinţei ortodoxe – necesare înduhovnicirii şi împărtăşirii cu plinătatea darului lui Iisus Hristos – nu mai sunt suficiente astăzi pentru a ne feri de consecinţele dezastruoase ale îndepărtării de Dumnezeu. Ignoranţa în cele duhovniceşti şi neîngrijirea sufletului conduc la pierderea discernământului şi a voinţei. Toate acestea sfârşesc într-o indiferenţă spirituală şi o superficialitate ,,profundă”. Orice creştin este dator faţă de sine şi de semenii săi să-şi dezvolte individual o percepţie proprie a autenticităţii care să-i permită să discearnă între adevărata ortodoxie şi imitaţiile sale viclene.

Studiind scrierile despre apostazie, putem distinge trei nivele, pornind de la cel mai vizibil către cel mai subtil.

Primul nivel apostatic

La primul nivel de apostazie, apare, ca simptom predominant, pierderea ,,savorii” creştinismului de către întreaga lume creştină, în general. Rădăcinile acestui fenomen se găsesc în schisma dintre Răsărit şi Apus, precum şi în apariţia treptată în Apusul medieval a unei ,,noi creştinătăţi”, în care raţiunea căzută a omului devine criteriul adevărului, înlocuind tradiţia revelată dumnezeieşte. În esenţă, această schimbare de la perspectiva duhovnicească la cea umană a condus, prin Renaştere şi Iluminism, la materialismul zgomotos al timpurilor noastre – materialism care l-a orbit spiritual pe omul modern. ,,Pot fi observate, scria un mare ierarh rus, forţele întunericului acţionând pe calea raţiunii pentru a-l lega pe om cât mai puternic cu putinţă de această viaţă pământească, trecătoare, făcându-l să uite de viaţa viitoare, viaţa veşnică ce, cu siguranţă, ne aşteaptă pe toţi.”

Papa Ioan Paul al II-lea împreună cu rabinul Romei

Materialismul corupe credinţa creştinului, fără ca măcar acesta să-şi dea seama. Chiar şi poziţia lui clară ,,împotriva deşertăciunii” şi discuţiile duhovniceşti pot fi ,,invadate” de idei lumeşti, dacă el a pierdut înţelegerea corectă a lumii, a unei lumi care se opune creştinismului adevărat. Mai mult, ceea ce din punct de vedere ortodox este considerat imoral, devine îngăduit pentru un creştin molipsit de materialism.

Este mai mult decât evident unde poate conduce perspectiva lumească asupra vieţii duhovniceşti. ,,Despre ce fel de unire a tuturor creştinilor putem vorbi astăzi când Adevărul este negat de aproape toată lumea, când înşelătoria domină omenirea, iar trăirea duhovnicească a dispărut, fiind înlocuită de o viaţă carnală, idolatrizată. În acelaşi timp, acest concept despre lume a fost ascuns în spatele unei pretinse carităţi care justifică, în mod ipocrit, orice fel de exces spiritual, orice fel de anarhie morală. Într-adevăr, din aceste lucruri s-au născut nenumăratele baluri, jocuri, dansuri şi distracţii faţă de care – în ciuda naturii lor imorale şi anticreştine – chiar mulţi clerici moderni au o atitudine tolerantă, câteodată organizându-le ei înşişi şi participând la ele.

Pierzând contactul cu esenţa credinţei, într-un cuvânt înduhovnicirea, clerul îi lipseşte pe credincioşi de harul Duhului Sfânt. Prin urmare, creştinii sunt nevoiţi să găsească substitute pentru acest har prin provocarea de ,,experienţe spirituale”, prin autoconvingere. În acelaşi timp, ei caută un înlocuitor în această lume, pentru cealaltă lume care nu le mai este accesibilă. Despre aceşti ,,neocreştini”, părinţii acestor timpuri apostatice spun:

,,Ei caută cu nerăbdare fericirea în această lume, plină de păcate şi nedreptăţi şi cred că una dintre cele mai sigure căi pentru a o obţine este ,,mişcarea ecumenică” – unirea tuturor confesiunilor într-o singură ,,Biserică”; ea va cuprinde nu numai pe ortodocşi, romano-catolici şi protestanţi, ci şi pe evrei, musulmani şi păgâni, uniţi sub semnul iubirii creştine, dar păstrându-şi fiecare convingerile şi greşelile proprii. Această iubire ,,creştină” utopică – dorită în numele păcii şi armoniei pământeşti – nu poate decât să calce în picioare Adevărul.”

,,Mişcarea ecumenică” modernă reprezintă apogeul apostaziei omenirii: lipsa de credinţă aproape universală în Dumnezeu şi, ca urmare, lipsa dorinţei de a lupta. Acestea atrag după ele şi o aprobare involuntară sau chiar o justificare a răului, toate în numele celor mai superficiale idei de iubire creştină şi pace. În timpurile noastre, când oamenii au îndoieli atât de puternice privind existenţa lui Dumnezeu, când orice adevăr este socotit relativ şi se consideră firesc ca fiecare persoană să deţină propria sa ,,religie”, lupta pentru Adevăr capătă o semnificaţie deosebită. Cel care nu înţelege această luptă, care vede în ea doar o manifestare a literei legii şi sugerează ,,închinarea lui” în faţa minciunii, îndepărtându-se de Adevăr, trebuie, în mod firesc, recunoscut ca un trădător al Adevărului, oricare ar fi, oricum s-ar numi sau s-ar considera el însuşi.”

Cei care îşi pun toate speranţele în această lume fie vor cădea în disperare, fie vor închide ochii în faţa degenerării crescânde a societăţii. Atitudinea lor relativistă şi şovăielnică nu poate decât să ajute la dezlănţuirea forţelor răului în vremea din urmă. Toleranţa ,,propovăduită” de întreaga societate modernă distruge valorile unei lumi de acum apuse, ,,pregătind omenirea pentru o nouă lume şi un nou ,,proprietar” care îi va lua locul lui Iisus Hristos în inimile oamenilor şi le va da pe pământ ceea ce Iisus Hristos nu le-a dat… Numai cel complet orb duhovniceşte nu înţelege toate aceste lucruri !”

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 3/iunie 1999