Ecumenismul modern înseamnă ,,Erezia ereziilor” (IV)

Al doilea nivel

La al doilea nivel apostatic, Bisericile Ortodoxe, ,,ţinând pasul cu vremea”, renunţă la unele expresii ale ritului Bisericii şi la poziţiile ecleziologice pe care le consideră ,,depăşite”. Astfel, Bisericile se îndepărtează de la tradiţia care păstrează ,,esenţa” creştinismului. Aceasta este una dintre căile prin care Ortodoxia devine o ,,pseudo-ortodoxie” lumească. Esenţa Ortodoxiei nu poate fi ,,moştenită” de o lume care nu mai este pregătită sau dornică de a o primi.

Sfântul Atanasie cel Mare spunea că ,,Biserica nu trebuie să slujească vremurilor”, ,,Biserica nu se conformează niciodată lumii. Într-adevăr că nu, căci Domnul le spunea ucenicilor Săi, la Cina cea de Taină: ,,Voi nu sunteţi din această lume”. Biserica lui Hristos a fost, este şi va fi întotdeauna străină de această lume”. Sfântul Efrem Sirul consideră lumea ca fiind o mare de păcat, iar lepădarea de lume – prin renunţarea la toate patimile omeneşti – drumul spre Împărăţia lui Hristos, iar Teofan Zăvorâtul întăreşte antinomia dintre Biserică şi lume spunând că ,,înţelepciunea duhovnicească nu-şi găseşte locul în această lume”. ,,Imuabilă în faţa conceptelor lumii, Biserica poate transmite neschimbate învăţăturile dumnezeieşti ale Domnului, deoarece această neamestecare a păstrat-o neschimbată, ca ,,Dumnezeu Însuşi neschimbat”.”

La începutul anilor ’60, un student la teologie l-a văzut pe un arhiereu plimbându-se mult timp pe coridorul mânăstirii, adâncit în gânduri. El s-a dus la episcop şi l-a întrebat ce îl frământa. ,,Frate, a replicat ierarhul contemplativ, cuvântul Ortodoxie şi-a pierdut sensul, pentru că neortodocşii se ascund în spatele unei măşti ortodoxe. Deci, este nevoie să inventăm o nouă expresie pentru ceea ce noi numim Ortodoxie, aşa cum odinioară a fost nevoie să se inventeze cuvântul Ortodoxie. Şi nu este atât de uşor”.

Arhiereul înţelegea că, pentru motive oarecare, Bisericile Ortodoxe şi ierarhii lor nu au păstrat temelia duhovnicească a tradiţiei ortodoxe, aşa cum a fost transmisă neîntrerupt, din tată în fiu, de-a lungul secolelor: ,,Acolo unde legătura harică moştenită spiritual de la Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor, Sfinţii Părinţi, s-a întrerupt, acolo unde în credinţă şi morală au fost introduse diferite inovaţii pentru ,,a păstra pasul cu vremea”, pentru ,,a progresa”, pentru a nu părea demodaţi şi pentru adaptarea la cerinţele şi moda acestei lumi stăpânite de vrăjmaş – acolo nu există Biserica adevărată”.

Aceste ,,inovaţii” sunt uneori introduse pentru ca viaţa ortodoxă să nu mai fie atât de aspră sau pentru a o face să apară mai puţin stranie în ochii lumii. Ideea care conduce la aceste lucruri este heterodoxă, pentru că ,,credinţa ortodoxă învaţă cum să trăieşti conform cerinţelor desăvârşirii creştine, în timp ce heterodoxia preia din creştinism numai acele lucruri care sunt după măsura vremurilor contemporane”.

A nega trăirea şi chiar legile duhovniceşti ale Ortodoxiei înseamnă privarea creştinului de comuniunea cu Dumnezeu, de însăşi mântuirea sufletului, atunci când omul renunţă la această cale, în spirit dacă nu în literă. Aceasta semnifică slăbirea temeliei Ortodoxiei, ce ,,este o credinţă ascetică care cheamă la o trăire aspră pentru dezrădăcinărea patimilor omeneşti şi sădirea virtuţilor creştine”.

Alteori, tradiţia este ,,schingiuită” servind ca jertfă adusă mândriei ,,teologilor” contemporani. Aceştia, lipsiţi de apa vie a tradiţiei, se străduiesc să găsească ,,noi feţe ale teologiei ortodoxe”, să ,,îngenuncheze istoria” intelectual şi să ,,reînvie” mistica printr-un fel de puritanism artificial. Ei vociferează ,,despre cât de important este să ,,reînnoim Biserica Ortodoxă”, despre anumite ,,reforme în Ortodoxie” care, chipurile, a devenit ,,încarcerată de canoane”, ,,muribundă”… Această nouă specie de ,,ortodocşi” nu sunt în realitate alţii decât ,,scolasticii” moderni, saducheii zilelor noastre. Ei ,,teologhisesc” fără a cunoaşte cu adevărat duhul Bisericii Universale, în care s-au născut sfinţii. Socotesc că Ortodoxia Sfinţilor Părinţi, cu toate ,,adaosurile culturale” şi ,,impurităţile” ei, ce a fost proslăvită prin sfinţi chiar şi în zilele noastre, trebuie ,,purificată”. Dar Ortodoxia lor, ,,restaurată” sau ,,redescoperită”, în ciuda pretenţiilor de a fi mai pură şi mai bine informată, nu a produs decât oameni deştepţi: ,,Prin fructele lor îi veţi cunoaşte” (Mat. 7, 20). Neputinţa duhovnicească a celei din urmă este fructul ,,teologilor” ,,mai docţi” decât adevăraţii păstrători şi mărturisitori ai sfinţeniei Ortodoxiei.

Bisericile, ,,ţinând pasul cu vremea”, pot pierde savoarea Ortodoxiei şi pot fi cuprinse de spiritul ,,mişcării ecumenice”, la modă, care este o încununarea apostaziei lumii. ,,Spiritul distrugător al apostaziei s-a furişat deja şi în Biserica Ortodoxă, ai cărei ierarhi proclamă deschis apropierea unei ,,noi ere” şi propun cinic înlăturarea trecutului. În acest timp, ei se adună pentru a crea un fel de ,,Nouă Biserică”, ce se află în contact ,,ecumenic” în acord cu toţi apostaţii de la dreapta credinţă… Vreme îndelungată s-a afirmat că ierarhii ortodocşi fac parte din mişcarea ecumenică pentru ,,a mărturisi în faţa popoarelor de alte confesiuni adevărul sfintei Ortodoxii”, dar este greu de crezut că această declaraţie reprezintă altceva decât ,,praf în ochi”. Declaraţiile lor frecvente în presa internaţională nu duc decât la concluzia că sunt nişte simpli trădători ai Adevărului”.

Al treilea nivel

În sfârşit, ultimul nivel de apostazie este atins atunci când chiar şi Bisericile Ortodoxe păstrătoare ale Sfintei Tradiţii pierd esenţa credinţei lor şi sunt infectate de un duh lumesc deghizat sub masca spiritualităţii. Aceasta apare datorită pierderii iubirii, fără de care orice manifestare a credinţei devine mai degrabă acuzatoare decât purtătoare de har, şi din pricina folosirii celor duhovniceşti (menite să amintească de Împărăţia lui Hristos) în scopuri lumeşti. În urma acestora ia naştere o altă formă de ,,pseudo-Ortodoxie”, de data aceasta mai subtilă deoarece poate fi ascunsă sub diferite aparenţe. Simptomele acestei îmbolnăviri spirituale a Bisericii se regăsesc, în parte, la al doilea nivel de apostazie, cele mai grave accente ale acesteia fiind totuşi de altă natură.

Partide politice

După pierderea esenţei Ortodoxiei, Biserica devine în ochii celor din jur o organizaţie pământească, iar comuniunea în Trupul Mistic al lui Hristos este înlocuită de aspectul social al ,,frăţiei întru Hristos”. Omul, în sine, este călcat în picioare de interesele ,,organizaţiei”, sub pretextul ,,curăţirii Bisericii de elemente periculoase”.

Cei cu ,,mentalitate de partid” pot pierde calea sfinţeniei, opunându-se oricărei îndrumări duhovniceşti şi urmându-i pe conducătorii grupului, influenţii susţinători ai scopurilor lor. Ei se ascund adesea în spatele unui presupus idealism, în realitate urmărindu-şi numai interesele personale; se străduiesc nu să-I placă lui Dumnezeu, ci să se ocupe de împlinirea propriilor aspiraţii şi să fie plini de râvnă pentru gloria lor sau a ,,colegilor de grup”.

Una din trăsăturile cele mai dureroase a acestor grupări este unitatea de nezdruncinat în jurul intereselor grupului în locul slujirii lui Hristos, structura de monolit a partidului. Cei din grup care nu-şi asumă responsabilitatea de a urma până la capăt ,,idealurile” partidului sunt expulzaţi şi chiar sacrificaţi. În numele apărării acestei unităţi, un arhiereu grec a fost îndepărtat din poziţia de membru permanent al Sinodului episcopilor pentru că a refuzat să fie condus de linia de ,,partid” mai degrabă decât de propria conştiinţă. Văzând că partidele au pătruns până şi în propria sa biserică, el şi-a pus întrebarea retorică: ,,Oare părăseşte harul Sfântului Duh Sinodul ?” ,,Canonicitatea”, o armă esenţială în polemicile dintre grupări, ajunge să fie manipulată arbitrar şi confundată cu ,,recunoaşterea” unui partid de către celelalte. Deci, cineva este ,,canonic” când foloseşte cea mai eficientă propagandă.

Interesele de grup sunt atât de vădite încât îndepărtează pe cei dornici de a cunoaşte cu adevărat Biserica şi îi face pe credincioşi să asculte mai degrabă şoaptele vrăjmaşului decât Cuvântul lui Dumnezeu.

A tăcea în această privinţă este echivalentul unei crime, căci dacă această problemă nu ar fi tratată direct, cum ar putea omul să descopere adevărata esenţă a Ortodoxiei, ce este deasupra tuturor acestor lucruri vremelnice ? Cum ar putea cineva să trăiască Realitatea, comuniunea invizibilă a Trupului mistic al lui Hristos ? A folosi Biserica ca unealtă pentru interese de grup înseamnă să ,,supui veşnicia vremelniciei, cele cereşti celor pământeşti, sfinţenia păcatului”.

Măşti

Un alt simptom este cel al scufundării Bisericii într-un teatru, în care clericii şi laicii interpretează roluri. Actoria devine o pasiune pentru oamenii obişnuiţi ce doresc, slujind ambiţiei lumeşti, să ocupe poziţii din Biserică, care cer un nivel duhovnicesc superior. În cele mai multe cazuri, aceşti dornici de slavă deşartă, neavând autoritate spirituală, încearcă să şi-o câştige ,,mulţumindu-i pe oameni” (Galateni 1, 10; I Tesaloniceni 2, 4-6).

Orbirea ierarhilor

Având o concepţie lumească despre autoritate, ierarhii cred că prima lor datorie este de a conduce cu blândeţe biserica, în loc să se gândească la mântuirea sufletelor.

Astfel, pe măsură ce un ierarh al Bisericii încearcă să poarte o mască pe atât turma sa va accepta ideea sa lumească despre autoritate şi va juca rolul unei turme negânditoare, lipsite de discernământ. Ierarhul va da exemple false şi poporul, care nu a cunoscut niciodată harul Duhului Sfânt, nu se poate opune pentru că nu poate face diferenţa între păstorirea mântuitoare adevarată şi mincinoasă.

Din această cauză, lumea cotidiană caută păstori nu din motive duhovniceşti, ci pentru a fi membri legitimi ai unei grupări bisericeşti. Sub o conducere neduhovnicească, poate apare o paralizie sufletească printre credincioşi. Oamenii se pot speria când se ridică problema iniţiativei, potrivit cu propria conştiinţă, fiind învăţaţi să creadă că oricine tulbură starea de sine nu are dreptul să existe. Iar ei se vor ruşina să arate, prin faptele lor, iubirea faţă de Dumnezeu sau faţă de acei sfinţi ,,neoficiali”.

Orice stă în calea Adevărului lui Hristos este idolatrie. Dacă cineva urmează hotărârile unui conducător al Bisericii când acestea se opun poruncilor lui Hristos, atunci el face din ierarh un idol putând chiar conchide că ,,dacă un ierarh greşeşte, atunci nu există nici o urmă de speranţă !” Dar ortodocşii nu pot trăi fără speranţă, atâta timp cât păstrează o înţelegere duhovnicească despre Biserică. Un adevărat creştin nu trebuie să facă compromisuri cu vrăjmaşul, trebuie să lupte prin toate mijloacele care-i stau la dispoziţie pentru a anihila răspândirea şi întărirea răului printre oameni.

În această lume ,,cumpărată” de câteva păreri, inimile creştinilor vor seca şi vor deveni la fel de amare ca şi a celor din jurul lor. Pe măsură ce dragostea creştină se va evapora, va fi înlocuită de substitute care se străduiesc să unească doar exterior Biserica, prescriind modele de comportare, de interpretare de roluri, de a face pe placul oamenilor, înţelegeri politice – substitute care vor unifica o falsă Biserică, un gol aşteptând să fie umplut de antihrist.

Sfântul Teofan mai spunea: ,,În acea vreme, numele de creştin va fi auzit peste tot şi biserici şi slujbe vor fi peste tot, totuşi toate acestea nu vor fi decât aparenţe, în timp ce în spatele lor nu va fi decât apostazie”.

Ioachim Arnăutu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 4/iulie 1999