Negarea lui Hristos (I)

În articolele anterioare am încercat să oferim o viziune de ansamblu a ecumenismului modern, subliniind efectele superficiale ale acestuia asupra Ortodoxiei. Dar pentru a ne explica opoziţia categorică, contrariantă pentru mulţi, faţă de tot ceea ce se astăzi este reunit sub numele de ecumenism, ne propunem să pătrundem în profunzimea ideologiei ecumeniste.

Pornind de la imaginea publică pe care şi-au construit-o, se poate spune că mişcarea ecumenică propovăduieşte iubirea creştină, toleranţa şi armonia, exprimate într-un mod erudit şi susţinute ideologic de o înaltă subtilitate teologică. Dar care sunt principalele trăsături ale ecumenismului contemporan şi prin ce se deosebeşte învăţătura lui de predaniile bisericeşti ? Ce aduce el nou azi faţă de Sfânta Tradiţie ? Vom încerca în acest articol să creionăm pe scurt adânca prăpastie dogmatică dintre Ortodoxie şi ecumenism.

Mişcarea ecumenică s-a născut din dorinţa de dialog a confesiunilor protestante şi neoprotestante cu Bisericile istorice, Ortodoxă şi Catolică, şi de unire a tuturor creştinilor. Începutul secolului al XX-lea a fost marcat de tentativele susţinute ale protestantismului de a aduce Biserica Ortodoxă la masa dialogului, soldate cu succes, atacul împotriva dreptei credinţe primind astfel un sprijin neaşteptat chiar din partea victimei …

Intrarea Bisericii Ortodoxe în mişcarea ecumenică şi acceptarea de bună voie a unei poziţii de egalitate cu confesiunile heterodoxe a reprezentat începutul sfârşitului pentru dreapta credinţă. În schimb, partea heterodoxă a câştigat o victorie fără precedent în istorie, căci ,,fără Ortodoxie, mişcarea ecumenică nu are sens, nu are obiect, nu are trăinicie”, ea fiind cea care le conferă legitimitate. Ortodoxia oferă ecumenismului o mască de credibilitate şi nobleţe, în spatele căreia ecumeniştii îşi pot continua nestingheriţi activitatea, urmărindu-şi cu perseverenţă adevăratele ,,idealuri”.

Numai şi prin faptul că s-au aşezat la masa dialogului, ierarhii ortodocşi au călcat în picioare Tradiţia Sfinţilor Părinţi. Discuţiile permanente cu heterodocşii au condus la o derivă controlată de la Adevăr la minciună, atrăgând după sine un cortegiu hidos de erezii. Dialogul a reprezentat o portiţă deschisă pentru diverse compromisuri, ,,acceptabile” de dragul armoniei şi toleranţei, care au dat naştere unei adevărate cascade de aberaţii.

Toate roadele celor 70 de ani de dialog cu heterodocşii vădesc veridicitatea cuvintelor Sfântului Marcu al Efesului, ,,nu există concesie în materie de credinţă”. În viaţa Bisericii orice încălcare a spiritului Ortodoxiei, a perspectivei ortodoxe, atrage după sine, mai devreme sau mai târziu, fructele sale amare, dacă nu este corectată la timp.

Consecinţa imediată a începerii dialogului o reprezintă aşezarea pe poziţii de egalitate a ortodocşilor şi heterodocşilor, negând prin aceasta putinţa căinţei şi a întoarcerii în adevărata Biserică. Hristos Însuşi spune despre păcătosul ce nu se pocăieşte că ,,de nu va asculta nici de Biserică să-ţi fie ţie ca un păgân şi ca un vameş !” (Matei 18, 17). În acelaşi timp, se neagă misiunea Bisericii de a propovădui dreapta credinţă şi de a-L mărturisi pe Hristos tuturor neamurilor. Primele convenţii ecumenice stipulează interzicerea misionarismului oricărei confesiuni, fiind condamnată convertirea credincioşilor de la o confesiune la alta. Mărturisirea Ortodoxiei este calificată drept ,,prozelitism negativ”.

Următorul pas a fost rugăciunea comună. La adunările ecumenice, ortodocşii ecumenişti se roagă împreună cu heterodocşii, ajungând să susţină că această rugăciune comună este o mare realizare a ,,iubirii frăţeşti”. De fapt, rugăciunea comună, în forme străine de duhul Ortodoxiei, duce în timp la infestarea ortodocşilor cu idei ecumeniste şi la indiferenţă faţă de Adevăr. Rugăciunea cu ereticii a fost interzisă de Sfinţii Apostoli prin canoanele apostolice şi ulterior  întărită de Sfinţii Părinţi la Sinoadele Ecumenice.

Treptat, rugăciunile comune s-au transformat în slujbe religioase, care se oficiază la reuniunile ecumenice, participanţii ajungând să se împărtăşească din acelaşi Sfânt Potir. Slujbele comune au condus la adaptarea ritului lăsat de Sfinţii Părinţi, liturghiile Sfinţilor Ioan Gură de Aur, Vasilie cel Mare şi Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul sunt înlocuite astăzi cu parodiile ecumeniştilor.

Slujirea împreună implică acceptarea, din partea ortodocşilor, a hirotoniilor heterodoxe şi, prin urmare, a existenţei harului în afara Bisericii. Acest ultim fapt înseamnă că există mântuire în afara Bisericii lui Hristos. Conceptul ,,har şi mântuire în afara Bisericii” impune o nouă erezie, aceea că Biserica nu are hotare, că ea îi cuprinde pe membrii tuturor confesiunilor deopotrivă. Prin aceasta, sunt negate chiar dogma, canoanele şi predaniile apostolice, cele care formează zidul de apărare a Bisericii lui Hristos împotriva ereziilor.

Iar dacă Biserica nu are hotare, atunci toate confesiunile, intitulate greşit biserici, se pot numi biserici-surori. Acest termen a fost consacrat în anul 1993, când Biserica Ortodoxă şi cea Catolică s-au numit reciproc Biserici-Surori. În realitate, numai Bisericile Ortodoxe locale, care mărturisesc aceeaşi credinţă, se pot numi surori. Faptul că ortodocşii acceptă ca confesiunile heterodoxe să se numească biserici-surori face ca ei să nege însuşi Crezul.

Ideea de ,,Biserici-Surori” derivă din teoria eretică a ,,Ramurilor Bisericii”, care susţine că Biserica originară s-a scindat în confesiunile actuale, care sunt ,,ramurile” sale, fiecare deţinând câte o parte din Adevăr. Această teorie alimentează idei de unitate în diversitate, pluralism religios, relativitate a Adevărului şi complementaritate între confesiuni.

Unitatea în diversitate pregăteşte terenul pentru o unire administrativă a tuturor confesiunilor, fără ca acestea să mărturisească aceeaşi credinţă. Pluralismul religios şi relativitatea dogmatică susţin că Adevărul nu este unul, că fiecare ,,Biserică” deţine propriul adevăr, diferit, dar egal cu al altora, ajungându-se la teribila exprimare ,,Hristosul altora”. Această expresie scoate în evidenţă faptul că fiecare confesiune are o viziune proprie asupra lui Hristos. Nedeţinând Adevărul absolut, ecumenismul invită confesiunile să se îmbogăţească cu ,,adevărurile” celorlalţi, să se completeze reciproc, după expresia de acum celebră a Papei Ioan Paul al II-lea: ,,creştinismul respiră prin cei doi plămâni ai săi”, respectiv Biserica Ortodoxă şi cea Catolică.

Aceste sloganuri de egalitate şi complementaritate a confesiunilor au permis exprimarea unei mari bazaconii: vinovăţia colectivă pentru dezbinarea Bisericii de-a lungul timpului, mai ales în urma Schismei din 1054. Neputându-şi ,,cosmetiza” istoria, heterodocşii au inventat formula vinovăţiei colective, aruncând cu noroi şi asupra Ortodoxiei.          

Lozinca ,,Biserici-Surori” atrage după sine o altă erezie, şi anume recunoaşterea validităţii Sfintelor Taine heterodoxe. În fapt, mişcarea ecumenică a iniţiat un dialog pentru recunoaşterea sacramentelor protestante care s-a concretizat prin documentul BEM (B-baptism, botez, E-eucharist, euharistie, M-ministry, slujire). Prin acest act, cele două părţi recunosc trei din cele şapte Taine ale Bisericii, botezul, euharistia şi preoţia. Ultima, Taina Preoţiei este înlocuită în mod barbar cu slujirea în scopul de a ascunde lipsa succesiunii apostolice a confesiunilor heterodoxe, faptul fiind o încununare a abilităţii strategiei ecumeniste.

Acest triumf al ecumenismului nu numai că nu este o recunoaştere a Tainelor şi nu reprezintă, de fapt, un pas înainte spre unirea tuturor creştinilor (având în vedere că ce înţeleg protestanţii prin taine - sacramente, nu are nimic în comun cu ce înţelege Biserica Ortodoxă), dar este şi unul din cele mai infame documente semnate vreodată de ortodocşi.

Teoria conform căreia Adevărul este relativ şi fiecare ,,Biserică” deţine propriul adevăr a mai dat o mlădiţă prin care se neagă însăşi întemeierea Bisericii odată cu pogorârea Sfântului Duh. Mai mult, ecumeniştii consideră că adevărata Biserică va fi întemeiată prin unirea tuturor confesiunilor, transformând certitudinea exprimată în Simbolul credinţei (Cred Într-Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică) într-o aşteptare, o neîmplinire ce atrage după sine alte erezii.

Întreaga dogmatică ecumenistă reprezintă un univers halucinant, întregit de interpretarea absurdă a Sfintei Scripturi şi de ecumeni-vorbire, limbajul de lemn folosit de ecumenişti. A fi eretic înseamnă a trunchia Adevărul. Eretici sunt şi ecumeniştii, căci ei aleg textele scripturistice care le convin, dându-le interpretarea care le serveşte scopurile şi ,,uitându-le” pe cele care nu se potrivesc ţelurilor lor, trunchind astfel Adevărul.

Toate aceste aberaţii neagă învăţătura lui Hristos şi, prin urmare, Îl neagă pe Însuşi Hristos. Negarea lui Hristos se face clipă de clipă, interpretând şi răstălmăcind cuvintele învăţăturii Sale dumnezeieşti. Par şocante aceste cuvinte, dar în articolele viitoare vom încerca să cercetăm pe larg canonicitatea tuturor ideilor ecumeniste expuse mai sus, ajutaţi de Sfânta Scriptură şi de Tradiţia Bisericii.

Ioachim Arnăutu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 5/august 1999