Negarea lui Hristos (II)

Prima redută câştigată de ecumenişti în lupta pentru cucerirea Ortodoxiei o reprezintă rugăciunea în comun şi dialogurile repetate dintre ortodocşi şi heterodocşi. Prin acestea, ortodocşii au deschis uşa rătăcirilor de la adevărata învăţătură a lui Hristos, schismei şi ereziilor.

Temelia Ortodoxiei este învăţătura propovăduită de Însuşi Fiul lui Dumnezeu. El este ,,piatra cea din capul unghiului” pe care s-a întemeiat Biserica, primele mădulare ale acesteia fiind ucenicii Lui, Sfinţii Apostoli. Ajutaţi de harul Sfântului Duh, ei au propovăduit tuturor neamurilor învăţătura cea dumnezeiască.

Urmaşi ai Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi au luptat, la rândul lor, pentru dreapta credinţă. Ei au apărat învăţătura Bisericii, atacată în permanenţă de erezii, legiferând şi canonisind la cele şapte Sinoade Ecumenice. Ei au formulat dogma ortodoxă, exprimând prin ea pe deplin învăţătura dumnezeiască, pe care au pecetluit-o cu anatematisirea celor care ar îndrăzni să o încalce.

Sinoadele Ecumenice au reprezentat organul legislativ suprem al Bisericii, prin care părinţii însuflaţi de Sfântul Duh au dat glas vocii Ortodoxiei, străduindu-se să întărească adevărul revelat de Dumnezeu. Canoanele şi legile bisericeşti sunt barierele care separă Adevărul de minciuna eretică şi păzesc Biserica de infestarea cu învăţături şi obiceiuri străine de Ortodoxie.

Dogma, canoanele şi predaniile Sfinţilor Părinţi formează Sfânta Tradiţie, ce trebuie urmată neclintit de creştin pentru a nu se abate de la calea cea dreaptă. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Cel care doreşte mântuire, cel care vrea să fie un adevărat fiu al Bisericii Ortodoxe, acela caută; cel care are teamă de trăznetul năpraznic al anatemei care omoară trupul şi sufletul, acela să-şi ia asupra-i dulcele jug al dogmelor Bisericii lui Hristos, să-şi îmblânzească îndărătnicia cugetului cu ajutorul legilor (canoanelor) Bisericii şi să se supună în toate Maicii sale - Biserica”.

Sfânta Tradiţie reprezintă Codul de Legi al Bisericii, Împărăţia lui Dumnezeu, precum orice stat, ce are constituţia lui şi codul legal după care se călăuzeşte. Aceste legi, norme veşnice şi neschimbate ale Bisericii, sunt cuprinse în cele 85 de canoane apostolice, în hotărârile celor şapte Sinoade Ecumenice, ale celor opt Sinoade locale, precum şi în pravilele unor Sfinţi Părinţi.

Problema rugăciunii în comun şi a dialogului cu ereticii a fost analizată cu multă atenţie de Sfinţii Apostoli şi Părinţi, dovadă stând canoanele apostolice şi sinodale referitoare la acest subiect. Ei au interzis categoric dialogul, rugăciunea, slujbele şi, în general, orice fel de legătură cu ereticii, păgânii sau evreii. Poate pentru mulţi, hotărârile lor vor părea dure, dacă nu chiar absurde, dar noi vom încerca, pe cât posibil, să arătăm veridicitatea poziţiei lor. Prezentăm mai jos canoanele Sfinţilor Apostoli referitoare la rugăciunea în comun cu ereticii.

Canonul 10 apostolic: ,,Dacă cineva s-ar ruga împreună cu cel înlăturat din obştea creştinilor, chiar în casă, să se afurisească.” Însuşi Hristos spune că, dacă încercăm de mai multe ori şi nu reuşim să convingem pe cineva de eroarea în care se află, să-l spunem Bisericii şi ,,de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş !” (Matei 18, 17) Sfântul Apostol Pavel scrie astfel despre un desfrânat care primejduia viaţa creştinilor din Corint: ,,Să daţi pre unul ca acela satanei spre pierirea trupului, ca duhul să se mântuiască” (I Corinteni V, 5).

Într-o altă epistolă a sa, Sfântul Apostol Pavel ne sfătuieşte astfel: ,,De omul eretic după una şi a doua sfătuire, te fereşte; ştiind că s-a răzvrătit unul ca acesta, şi păcătuieşte, fiind singur de sine osândit” (Tit III, 10). Sfinţii Apostoli şi, mai târziu, Sfinţii Părinţi au avertizat mereu asupra nepăsării faţă de ceea ce înseamnă religia, ca şi asupra relativismului confesional, ce conduc în timp la indiferenţă şi apoi la necredinţă.

Canonul 11 apostolic:,,Dacă cineva fiind cleric, ar face rugăciuni împreună cu un cleric caterisit, să se caterisească şi el”. Acest canon vine să-l întărească pe cel anterior, în ceea ce priveşte clerul.

Canonul 45 apostolic: ,,Episcopul, preotul sau diaconul care se roagă, numai, împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă a îngăduit acestora să săvârşească ceva ca unor clerici, să se caterisească”. În timp ce canonul 10 apostolic vorbeşte despre atitudinea oricărui creştin  faţă de ,,cei înlăturaţi din obştea creştinilor”, canonul 45 se referă în mod special la rugăciunea cu ereticii.

Ce este un eretic ? Chiar de la începutul creştinismului, eretic a fost numit omul cu păreri şi înclinaţii diferite de cele ale obştii creştine, după cum spune Sfântul Apostol Pavel către Tit: ,,Ştiind că s-a răzvrătit unul ca acesta, şi păcătuieşte”. Ereticul este deci un răzvrătit împotriva ordinii stabilite, a învăţăturii Bisericii care a fost încălcată în parte sau în totalitate.

Aşezămintele Sfinţilor Apostoli specifică faptul că atunci când a vorbit despre hristoşi mincinoşi şi învăţători mincinoşi, Mântuitorul s-a referit la eretici, primejdia constând în aceea că ,,strică Biserica lui Dumnezeu” (Aşez. Sf. Apost., VI, 8). Sfântul Vasilie cel Mare îi numeşte eretici pe cei care s-au lepădat de credinţă, înţelegând prin credinţă învăţătura creştină aşa cum o propovăduieşte Biserica (Sf. Vasilie cel Mare, Canonul I).

În consecinţă, ereticul este un creştin care s-a abătut de la dreapta credinţă, susţinută de Biserică şi mărturisită de fiii ei, stricând prin aceasta unitatea Bisericii. Şi cum tăria Bisericii rezidă mai ales în buna înţelegere care trebuie să domnească între membrii ei, înţelegem de ce a fost nevoie ca cei ce aveau păreri contrare învăţăturii ortodoxe să fie cu totul înlăturaţi, oprindu-se prin canoane orice fel de contact cu aceştia.

Aplicarea canoanelor şi a legilor este responsabilitatea ierarhiei bisericeşti, adică a episcopilor, preoţilor şi diaconilor, fiecare având în cercul lui de răspundere îndatorirea de a-i îndepărta pe cei neînţelegători. Orice disfuncţie în ierarhia Bisericii are grave consecinţe asupra întregii comunităţi creştine, căci, pe drept cuvânt, ce se poate alege de turma al cărui păstor are alte preocupări decât buna ei pază şi îndrumare ?

Pentru aceasta, Sfinţii Apostoli au hotărât suspendarea din serviciu a clericului care se roagă împreună cu un eretic, iar dacă acelaşi cleric îngăduie unui eretic să slujească, ei dispun caterisirea lui. Unitatea Bisericii, condiţie sine qua non pentru existenţa şi tăria ei, cere clericului să fie cât se poate de aspru în păstrarea disciplinei bisericeşti, spre a nu se strecura nici o picătură din otrava certurilor şi a nu se pierde unitatea. Nici o atingere cu ereticul - acesta trebuie să fie crezul creştinului şi deviza clericului.

Nimic nu poate salva şi impune un adevăr, decât paza strictă a rânduiellilor prin care acest adevăr se poate face înţeles.

Canonul 46 apostolic: ,,Episcopul sau preotul care primeşte botezul sau jertfa ereticilor, hotărâm să se caterisească, deoarece ce amestec are Hristos cu Beliar, sau ce are credinciosul cu cel care nu crede ?” În a doua epistolă către Corinteni, însuşi Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Nu vă înjugaţi întru alt jug cu cei necredincioşi; că ce împărtăşire are dreptatea cu fărădelegea ? Sau ce împreunare are lumina cu întunerecul ? Sau ce unire are Hristos cu veliar ? Sau ce parte este credinciosului cu cel necredincios ?” (II Corinteni VI, 15), subliniind că ereticul – prin faptul că pune în pericol unitatea Bisericii – trebuie considerat tot atât de primejdios ca şi un păgân.

Canonul 47 apostolic: ,,Episcopul sau preotul care va boteza din nou pe cel ce are botez adevărat, sau nu va boteza pe cel amestecat cu cei necredincioşi să se caterisească, deoarece şi-a bătut joc de crucea şi de moartea Domnului şi n-a deosebit pe preot de preoţii mincinoşi”. ,,Cei necredincioşi” sunt, pe de o parte, ereticii pentru că ei tăgăduiesc o parte din învăţătura Bisericii, iar pe de altă parte, păgânii deoarece ei nu cred deloc în adevărurile creştine, ultimii meritând cu adevărat numele de ,,necredincioşi”.

Mai mult, Aşezămintele Apostolice, în capitolul 15 din cartea a VI-a, îi numesc pe eretici nelegiuiţi, iar botezul lor este calificat drept ,,pângărire şi lanţ de nelegiuire”. Este de notat că nu este vorba de păgâni, ci de creştinii care au sfărâmat unitatea Bisericii şi împotriva cărora autoritatea bisericească găseşte de cuviinţă să ia cele mai aspre măsuri. Însuşi Hristos a spus că ,,orice împărăţie care se dezbină întru sine se pustieşte şi orice cetate sau casă care se dezbină întru sine nu va dăinui” (Luca XI, 17).

Canonul 64 apostolic: ,,Dacă un cleric sau laic ar merge la sinagoga iudeilor sau a ereticilor, pentru a se ruga, să se caterisească şi să se afurisească”.

Multe canoane apostolice sau de-ale sinoadelor locale se ocupă şi de alte împrejurări asemănătoare din viaţa creştinului, în care acesta trebuie, de asemenea, să fie atent şi să se ferească de contactul cu evreii sau ereticii, precum: ţinerea aceloraşi sărbători, darurile ce se oferă la zile mari, ofrandele în biserici şi sinagogi, înrudirea cu evreii sau ereticii. Toate canoanele au aceeaşi menire: de a păzi creştinul de orice l-ar putea abate de la învăţătura lui Hristos, revelată şi explicată, în ce priveşte aplicarea ei practică, de către Biserică.

Canonul 71 apostolic: ,,Dacă un creştin ar aduce untdelemn la altarele păgâne, sau la sinagogile iudeilor cu prilejul sărbătorilor lor, sau ar aprinde lumânări acolo, să se afurisească”.

Aşezămintele Apostolice (II 61, 62) vorbesc foarte amănunţit şi pedepsesc cu asprime pe cei ce se duc ,,în casa demonilor sau în sinagoga omorâtorilor lui Hristos”. Creştinul nu trebuie să ofere untdelemn, lumânări sau alte lucruri care sunt de folos cultului practicat de păgâni sau iudei. El nu trebuie să aibă nici un fel de contact care ar însemna părtăşie de credinţă cu aceştia.

Fără îndoială, nici unul din canoanele Sfinţilor Apostoli nu opresc de la a trăi civilizat şi a avea relaţii amiabile cu păgânii, ereticii sau iudeii, sau de la a ajuta cu ceva practic, ce nu ar semnifica în nici un fel împărtăşirea credinţei lor. Cu toate acestea, există o mare diferenţă între a fi vecin bun cu necreştinul şi a intra în comuniune religioasă cu el, diferenţă pe care poate mulţi oameni nu o mai sesizează astăzi.

Şi Sfinţii Părinţi au canonisit rugăciunea în comun şi dialogul cu necreştinii. Prezentăm câteva din canoanele Sinoadelor Ecumenice şi locale cu privire la această problemă.

Canonul 72, al VI-lea Sinod Ecumenic: ,,Căci nu trebuie să stea împreună cele ce nu se amestecă, nici pe lup să-l pui la un loc cu oaia, sau ceata păcătoşilor cu cea a lui Hristos. Iar dacă cineva ar nesocoti cele hotărâte de noi, să se afurisească”.

Canonul 9, Sinodul local din Laodiceea: ,,Cu privire la faptul că cei care aparţin Bisericii nu trebuie să meargă să viziteze cimitirele sau aşa-numitele mucenicii ale ereticilor, pentru rugăciune sau vindecare, dar, dimpotrivă, cei care fac aşa ceva, dacă sunt dintre credincioşi, să fie excluşi din comunitatea creştină pentru un timp până când se pocăiesc şi mărturisesc că făcut o greşeală, când pot fi reprimiţi în comuniune”.

Canonul 33, Sinodul local din Laodiceea: ,,Creştinul nu trebuie să se roage împreună cu ereticii sau schismaticii”.

Aşadar, conform canoanelor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, creştinii nu trebuie să aibă părtăşie nici cu păgânul, cel care nu crede în învăţătura creştină şi ca atare nici în Iisus Hristos, nici cu ereticul, cel ce tăgăduieşte parţial adevărul şi, prin acesta, pe Însuşi Mântuitorul nostru, nici cu evreul, cel care crede în continuare în Legea Veche şi pentru care Iisus Hristos este doar un profet, nu Fiul lui Dumnezeu cel întrupat.

Toate aceste canoane scrise cu litera pe hârtie sunt înscrise cu litere de foc în inimile mucenicilor şi mărturisitorilor Ortodoxiei, care au preferat să moară mai degrabă decât să încalce legea lui Dumnezeu. Sunt nenumărate exemple, în întreaga istorie a Bisericii, de sfinţi care au murit pentru a apăra învăţătura ortodoxă, iar printre cele mai remarcabile se numără şi cel al Sfântului Maxim Mărturisitorul.

Sfântul Maxim a fost un mărturisitor al dreptei credinţe, pe care a apărat-o în faţa ereziei monotelite. În vremea sa, întreaga ierarhie bisericească a Imperiului Bizantin şi, alături de ea, împăratul Bizanţului, căzuseră în această erezie, prigonind pe cei ce li se opuneau. Rămăseseră ortodocşi numai Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului şi episcopul de Roma.

Cei care introduseseră monotelismul în învăţătura Bisericii erau Chir, patriarhul Alexandriei (630-643), şi Serghie, patriarhul  Constantinopolului (610-638), şi ei reuşiseră să-l atragă în erezie şi pe împăratul Heraclie al Bizanţului. Cei doi patriarhi au convocat sinoade locale ce au confirmat această erezie, propovăduind-o şi corupând astfel întreg Răsăritul.

Sfântul Maxim, care nu era decât un simplu călugăr, s-a opus acestei erezii şi a ieşit din comuniune cu toţi patriarhii, mitropoliţii, arhiepiscopii şi episcopii din Răsărit care îmbrăţişaseră monotelismul, motiv pentru care el a fost întemniţat. Eliberat din închisoare, sfântul Maxim pleacă la Roma. La îndemnul lui, Papa convoacă episcopii săi, 105 la număr, avându-l pe sfântul Maxim în mijlocul lor. Acesta a fost Sinodul de la Lateran din 649: el arăta erorile lui Chir, Serghie, Pir şi Pavel, şi, de asemenea, mărturisirea eretică a împăratului. Învăţăturile false au fost anatematisite, ca şi cei ce le-au propovăduit. Papa a scris credincioşilor de pretutindeni, pentru a-i avertiza în privinţa ereziei ce cuprinsese mare parte din Biserică, explicându-le greşelile ereticilor şi avertizându-i pentru a fi atenţi, şi pentru a le confirma că scaunul Romei rămăsese ortodox.

Întors în Bizanţ, sfântul este din nou întemniţat. El le aduce la cunoştinţă răsăritenilor hotărârile Sinodului de la Lateran, prin care clericii eretici erau depuşi şi lipsiţi de preoţie. Monoteliştii încearcă să-l silească pe sfânt să intre în comuniune cu ei, dar el răspunde: ,,Mai degrabă aş prefera să mor decât să mă îndepărtez în vreun fel de adevărata credinţă şi apoi să am mustrări de conştiinţă … pentru că ştiu din scrierile Sfântului Apostol Pavel că înger de-ar veni din cer să propovăduiască o altă Evanghelie anatema să fie”.

Nevrând să se amestece cu ereticii, sfântul Maxim preferă exilul în Tracia. Pentru neclintirea sa în dreapta credinţă, lui i-a fost tăiată limba cu care propovăduise adevărul şi mâna dreaptă cu care scrisese, el murind în exil în anul 662. Abia după moartea sa, noul împărat al Bizanţului, Constantin Pogonatul a convocat, în anul 680, al şaselea Sinod Ecumenic de la Trullan, la care a fost anatematisită erezia monotelismului şi, odată cu ea, patru patriarhi ai Constantinopolului, unul al Alexandriei, doi al Antiohiei, un papă al Romei şi o mulţime de mitropoliţi şi episcopi. Sinodul a hotărât şi cinstirea lui Maxim, călugărul simplu care păstrase dreapta credinţă în faţa atâtor arhierei.

După cum istoria a demonstrat, în toţi acei ani, Sfântul Maxim, un simplu călugăr, a fost drept, iar toţi patriarhii şi mitropoliţii iluştri, faimoşi şi influenţi împotriva cărora scrisese au fost căzuţi în erezie. El nu a fost singur în lupta pentru apărarea învăţăturii ortodoxe, căci de partea lui era Însuşi Hristos, Sfinţii Apostoli şi toţi Sfinţii Părinţi ce ne-au lăsat Sfânta Tradiţie, cârma Bisericii.

Ioachim Arnăutu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 6/septembrie 1999