Negarea lui Hristos (IV)

La mai puţin de un deceniu de la Enciclica Patriarhiei Ecumenice din 1895, Biserica Constantinopolului şi, mai târziu, ortodocşii secolului XX au adoptat o poziţie radical diferită, în ceea ce priveşte relaţiile cu heterodocşii. Renunţând, fără să ezite, la 19 veacuri de viaţă duhovnicească, ei şi-au permis să încalce hotărârile Sfinţilor Părinţi, îndreptându-şi paşii pe o cale necugetată - ,,dialoguri ale dragostei”, conferinţe şi întruniri teologice, nesfârşite dezbateri şi congrese dogmatice - nechibzuinţă care astăzi îşi arată roadele amare.

Această ,,odisee” a început odată cu dorinţa patriarhului Ioachim al III-lea al Constantinopolului (1878-1884, 1901-1912), exprimată în Enciclica sinodală din 1902, de a afla părerea Bisericilor Ortodoxe locale asupra unirii cu celelalte Biserici creştine. Din cauza opiniilor favorabile ale acestora, el avea să sublinieze în 1904: ,,Păstrând cele proprii, se cuvine să privim cele ale altora”.

Deschizând uşa dialogului cu heterodocşii, Constantinopolul a iniţiat o etapă plină de frământări, în care relaţiile interconfesionale au cunoscut o amploare continuă. Mai mult, prin atitudinea sa echivocă, Patriarhia Ecumenică a încuviinţat tacit teoriile eretice despre Biserică şi natura ei, ca şi dezvoltarea şi perpetuarea acestora.

Ca urmare a primilor paşi spre ,,unirea tuturor Bisericilor”, în 1919, Mitropolitul Dorotei al Brussei (1919-1921), în acea perioadă locţiitor al patriarhului ecumenic, a acceptat propunerile de colaborare şi unire venite din partea confesiunilor anglicană, veche-catolică şi armeano-gregoriană. Un an mai târziu, în Enciclica din 1920, el se adresa ,,Venerabilelor Biserici creştine de pretutindeni”, pornind de la ideea că ,,diferenţele dogmatice nu pot constitui o piedică de netrecut în calea colaborării în vederea unirii”.

În Enciclică, Dorotei sugera crearea unei Ligi a Bisericilor după modelul Ligii Naţiunilor şi propunea un program concret de colaborare între Biserici. Programul său prevedea dialoguri şi conferinţe teologice, contacte regulate prin corespondenţă, relaţii cât mai strânse între reprezentanţii Bisericilor, ca şi între şcolile teologice, educarea în spirit ecumenic a credincioşilor de toate confesiunile. Toate aceste propuneri au fost transpuse în practică, astfel că azi ele sunt considerate a fi fost ,,paşi esenţiali către fundamentarea trainică a unei perspective creştine comune”.

Enciclica din 1920 este un document extrem de controversat, atât prin forma sa neobişnuită, cât şi prin consecinţele pe care le-au avut ideile expuse. În primul rând, în text nu există referiri la Biserica Ortodoxă, uitându-se cu desăvârşire cuvântul ,,Ortodoxie”, fiind folosită în schimb expresia tipic ecumenistă ,,Biserici creştine”. Mai mult, prin acest act Constantinopolul mărturiseşte că definiţia şi semnificaţia ,,unicităţii” (despre care evită, evident în mod intenţionat, să sublinieze că are un scop şi o înţelegere exclusiv ortodoxe) gândirii ortodoxe constituie ,,pretenţiile” unor ,,obiceiuri şi superstiţii vechi” care creează ,,dificultăţi foarte mari ce pun în primejdie lucrarea de unificare” …

Aşadar, pentru prima oară de-a lungul întregii sale istorii, Biserica Ortodoxă a renunţat la a se considera Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, recunoscând dreptul celorlalte confesiuni creştine de a se numi Biserici. Neîndoios, acest fapt a reprezentat o abordare greşită a dialogului şi a unei viitoare uniri cu heterodocşii. În plus, cea mai şocantă constatare cu privire la Enciclica din 1920 este aceea că în timp ce propovăduia dialogul şi unirea cu heterodocşii, ea a marcat debutul schismei din Biserica Ortodoxă, provocată de schimbarea calendarului.

Anii '20 constituie începutul ,,erei dialogurilor” prin desfăşurarea, mai întâi cu timiditate şi apoi în forţă, a primelor întâlniri interconfesionale. Ca o urmare logică ia naştere Mişcarea Ecumenică, ce îşi are originea în trei grupări paralele: ,,Viaţă şi Acţiune” (Life and Work), ,,Credinţă şi Organizare” (Faith and Order) şi ,,Mişcare Misionară” (International Missionary Council). Următoarele decenii vor fi marcate de o sumedenie de întruniri şi conferinţe, cu sute şi mii de participanţi aparţinând unui mare număr de confesiuni, al căror adevărat scop poate fi uşor intuit.

Gruparea ,,Viaţă şi Acţiune” şi-a ţinut prima conferinţă în 1925 la Stockholm, sub preşedinţia unui american de confesiune calvină. La aceasta au participat 680 de delegaţi aparţinând la 31 de confesiuni, partea ortodoxă fiind reprezentată de Bisericile din  Constantinopol, Ierusalim, Alexandria, Serbia, România, Grecia şi Bulgaria. A doua conferinţă din 1937 a întrunit, la Oxford, sub conducerea unui episcop anglican, 435 de delegaţi aparţinând la 120 de confesiuni.

Conferinţele acestei grupări au avut drept temă colaborarea interconfesională în plan practic. Nathan Soderblom, Arhiepiscopul neoprotestant al Uppsalei, unul dintre principalii susţinători ai dialogului dintre ortodocşi şi heterodocşi afirma că ,,pentru a se ajunge la unirea Bisericilor creştine este necesară mai întâi strânsa lor colaborare pe teren practic”. Astfel, scopul ultim al grupării ,,Viaţă şi Acţiune” era imixtiunea confesiunilor creştine pentru o cât mai bună uniformizare …

În paralel, mişcarea ,,Credinţă şi Organizare” a urmărit desfăşurarea dialogului în plan dogmatic. La prima conferinţă a acesteia din 1927 din Elveţia au participat 400 de delegaţi din 100 de confesiuni şi comunităţi creştine. Tematica conferinţei s-a axat pe următoarele probleme: Biserica, Mărturisirile de credinţă, Sfintele Taine şi Ierarhia, participanţii expunând punctele de vedere ale propriei confesiuni.

A doua conferinţă a acestei mişcări a avut loc la Edimburg, în 1937, sub preşedinţia Arhiepiscopului anglican William Temple de York, abordând teme precum harul, preoţia şi unitatea Bisericii în viaţă şi cult. În mesajul conferinţei, Bisericile participante au mărturisit ,,o unitate a inimilor şi a duhului”, exprimându-şi speranţa că ,,o înţelegere mai adâncă ne va conduce către o înţelegere comună a adevărului, aşa cum este el în Iisus Hristos”.

Adevărata ţintă a mişcării ,,Credinţă şi Organizare” a fost, fără îndoială, pervertirea învăţăturilor ortodoxe în primul rând cu privire la Biserică şi natura ei, urmând a atinge Sfintele Taine, harul şi mântuirea în afara Bisericii. Cele două grupări s-au completat una pe cealaltă în acţiunile lor nocive asupra Bisericii Ortodoxe ca un întreg. În anul 1937, ele ,,îşi unesc forţele”, dând naştere Consiliului Mondial al Bisericilor - organizaţia intercreştină preconizată în 1920 de Mitropolitul Dorotei al Brussei.

Născută din dorinţa de dialog a confesiunilor protestante şi neoprotestante cu Bisericile istorice, Ortodoxă şi Catolică, organizaţia nou formată - Consiliul Mondial al Bisericilor - avea în componenţă o majoritate protestantă. Ca urmare, preocupările acestei organizaţii au corespuns ideologiei protestante, tinzând spre a sluji interesele acesteia, de legitimizare şi de câştigare a credibilităţii în lume.

Concret, în urma Conferinţelor de la Oxford şi Edimburg din 1937 şi, mai târziu, la Conferinţa de la Amsterdam, din 1948, Consiliul Mondial al Bisericilor a fost conceput, din punct de vedere administrativ, să se ocupe de domenii precum afaceri internaţionale, finanţe, reconstrucţie şi ajutor internaţional, serviciu creştin internaţional de informaţii şi presă.

Amsterdam a reprezentat o mărturie şi în ceea ce priveşte perspectiva din care această organizaţie aborda problemele creştine. Astfel, amprenta protestantă a devenit şi mai evidentă odată cu debutul discuţiilor dogmatice ce aveau ca temă centrală ,,Planul lui Dumnezeu şi situaţia prezentă a omului”. Cu privire la aceasta, părintele Ioan Rămureanu notează în cartea sa ,,Istoria Bisericească Universală”, volumul II, apărută la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1993, următoarele: ,,Problemele eshatologice şi internaţionale au fost cercetate de cei mai mulţi prin prisma pragmatismului, care situează împărăţia lui Dumnezeu aici pe pământ, iar de alţii, mai puţini, prin prisma eshatologiei, situându-le deasupra realizărilor omeneşti”. Tot el subliniază şi nemulţumirea Bisericilor Ortodoxe referitoare la ideologia ecumenistă: ,,Majoritatea Bisericilor Ortodoxe au hotărât să comunice Consiliului Mondial al Bisericilor că nu pot participa la prima adunare generală, deoarece programul actual al mişcării ecumenice a început să se orienteze după unele vederi social-politice străine spiritului Ortodoxiei”.

Totuşi, la mai puţin de cinci ani de la Conferinţa de la Amsterdam, adepţii ortodocşi ai ecumenismului aveau să revină asupra poziţiei adoptate în 1948. Astfel, la 31 ianuarie 1952, Patriarhul Athenagoras (1949-1972) al Constantinopolului recomanda colaborarea Bisericilor Ortodoxe cu Consiliul Mondial al Bisericilor, ,,acţiunea apropierii şi colaborării tuturor confesiunilor şi organizaţiilor creştine fiind o necesitate şi o datorie sfântă, ce decurge din specificul şi misiunea lor”.

Schimbarea atitudinii reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe nu a fost un act izolat, de-a lungul timpului ortodocşii oscilând între a întreţine sau întrerupe relaţiile cu Mişcarea Ecumenică. Cu toate acestea, ezitările lor nu au condus nicidecum către o clarificare a poziţiei ortodoxe, ci mai degrabă spre o confuzie crescândă.

La a doua Adunare generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Evanston, Statele Unite, din 1954, ortodocşii au protestat din nou, deoarece în cadrul dezbaterii pe tema ,,Unitatea în Hristos şi împărţirea în Biserici”, Biserica a fost comparată cu omul păcătos, supus greşelii, dar mântuit. Însă, protestele lor au fost inutile în lipsa unei poziţii ferme de-a lungul timpului.

Ca urmare a acestei atitudini echivoce a părţii ortodoxe, reprezentanţii Consiliului Mondial al Bisericilor şi-au intensificat lucrarea de erodare a Ortodoxiei. Astfel, la a patra Adunare de la Uppsala, din 1968, ce a reunit 2000 de participanţi din cele 232 de Biserici membre, s-a adoptat următoarea politică: ,,mişcarea ecumenică trebuie să devină mai îndrăzneaţă - pentru a intra în comunitate cu Bisericile care nu sunt încă în comunitatea noastră”.

În 1975, la Adunarea din Kenya, ortodocşii s-au opus iarăşi protestanţilor care doreau transformarea Consiliului Mondial al Bisericilor într-o structură eclezială universală sau cel puţin într-un sinod ecumenic. În ciuda tuturor divergenţelor, s-a afirmat că participanţii ,,au trăit bucuria unităţii” …

Ioachim Arnăutu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 8-9/noiembrie-decembrie 1999