Negarea lui Hristos (VI)

Dialogurile bilaterale dintre ortodocşii ecumenişti şi heterodocşi sunt continuarea firească a dialogurilor purtate în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor şi al altor organizaţii ecumeniste, ce se remarcă prin aceeaşi lipsă de verticalitate din partea ortodocşilor, împletită cu rigiditatea ideologică a heterodocşilor. Prin aceste dialoguri, fiecare confesiune heterodoxă s-a străduit să ciuntească din învăţătura ortodoxă, deja atinsă de dialogurile ecumeniste, acea parte ce se opunea propriilor erezii.

Această deschidere a părţii ortodoxe de a purta dialoguri cu heterodocşii a fost iniţiată de Conferinţele panortodoxe din insula Rhodos, din anii 1961, 1963 şi 1964. Astfel, cea de-a doua conferinţă, ce a avut loc între 26-29 septembrie 1963, a avut ca temă principală relaţiile Ortodoxiei cu celelalte confesiuni creştine.

Strategia adoptată în desfăşurarea dialogurilor bilaterale a fost aceeaşi faţă de toate confesiunile heterodoxe: a avut loc mai întâi un ,,dialog al iubirii” sau ,,al slujirii”, neoficial, ce a reprezentat poarta către dialogurile dogmatice, oficiale, purtate în cadrul unor ,,comisii teologice tehnice”.

1. Dialogul dintre Bisericile Ortodoxe din cadrul Mişcării Ecumenice şi acea fracţiune a Ortodoxiei care nu a acceptat hotărârile celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Chalcedon (451) - Bisericile necalcedoniene. Aceste hotărâri se referă la condamnarea ereziei monofizismului, care susţinea că Mântuitorul are o singură fire, cea dumnezeiască, ce a covârşit întru totul firea Sa omenească. Printre Bisericile necalcedoniene, numite şi monofizite, se numără Biserica Ortodoxă Coptă a Egiptului, Biserica armeană, Biserica etiopiană, Biserica siro-iacobită, Biserica creştinilor tomiţi din Malabar (India) numită şi Biserica ortodoxă siriană a Răsăritului.

Încă din 1964, ortodocşii ecumenişti şi cei necalcedonieni stabileau că diferenţa în dogma despre Hristos a celor două Biserici se află ,,mai degrabă la nivel de termeni, decât în învăţătură”

Dialogul bilateral a început în anii ‘60, în urma hotărârii celor două Biserici de ,,a cultiva relaţii prieteneşti”. Astfel, de-a lungul timpului, ierarhii acestora s-au întâlnit în nenumărate rânduri, colaborând şi susţinându-se ideologic reciproc la adunările şi congresele ecumeniste. Chiar de la prima întrunire neoficială, din Danemarca, în anul 1964, teologii celor două părţi au ajuns la concluzia că ,,în problema hristologică, între cele două familii de Biserici, sunt deosebiri mai degrabă de termeni, decât de dogmă. Este deci posibilă găsirea unei formule de credinţă care să satisfacă cele două Biserici”.

Cu toate acestea, după mai bine de 20 de ani de ,,tratative”, cele două părţi nu au reuşit să adopte o poziţie comună, hotărând doar ... ,,acceptarea dogmei hristologice, reuniunea şi înţelegerea termenilor”

După mai bine de 20 de ani de întruniri şi discuţii neoficiale, perioadă în care ortodocşii au făcut o mulţime de concesii ideologiei necalcedonienilor, a fost iniţiat dialogul oficial care nu a înregistrat nici cel mai mic progres real pe calea unirii. Astfel, deşi în 1971 cele două Biserici au hotărât ca ridicarea anatemelor să ,,se realizeze doar după adoptarea unei definiţii hristologice comune”, în 1994, la Geneva, ,,au fost ridicate anatemele, hotărându-se reuniunea şi înţelegerea termenilor, acceptarea dogmei hristologice şi încetarea oricăror disensiuni şi acuzaţii”.

Prin aceste discuţii, teologii ortodocşi au sfârşit prin a se compromite grav, admiţând că ereziile necalcedonienilor nu sunt decât o problemă de limbaj şi acceptând să participe la redactarea unei ,,noi formule de înţelegere pe baza căreia să poată să se unească într-o Euharistie comună”. Chiar ne întrebăm, de altfel îndreptăţiţi de cele de mai sus: dacă este vorba numai de o problemă de limbaj, de ce clerul celor două Biserici nu se împărtăşeşte încă din acelaşi potir ?

Mai mult, nici astăzi, după aproape o jumătate de veac de dialoguri, necalcedonienii nu recunosc decât primele trei Sinoade Ecumenice şi nu au făcut nici cea mai mică concesie în favoarea unirii, spre deosebire de ortodocşi.

2. Dialogul dintre Bisericile Ortodoxe membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor şi Biserica Catolică. De-a lungul celor 1000 de ani de când Biserica Catolică s-a separat de Biserica Ortodoxă, în urma Marii Schisme din 1054, între cele două Biserici nu au încetat să apară noi şi noi divergenţe. Astăzi, principalele dispute existente între ortodocşi şi catolici sunt concentrate în jurul ereziilor catolice: filioque (Sfântul Duh purcede şi de la Fiul), existenţa purgatoriului (locul unde sufletele celor care nu au săvârşit păcate grave se purifică prin suferinţă pentru a ajunge în rai), infailibilitatea papei (papa, vicar şi locţiitor al lui Hristos pe pământ este infailibil în materie de dogmă - nu greşeşte în formularea şi interpretarea dogmei), imaculata concepţie a Maicii Domnului (Maica Domnului s-a născut peste fire, precum Mântuitorul), Maica Domnului împreună-mântuitoare cu Hristos etc.

Ortodocşii ecumenişti sunt gata să facă orice compromis pentru a ajunge la o înţelegere cu Biserica Catolică, care nu a încetat niciodată să susţină că unirea creştinilor nu se poate face decât prin revenirea tuturor confesiunilor la catolicism

Discuţiile cu Biserica Catolică au cunoscut, de-a lungul timpului, o evoluţie tumultoasă, căci aceasta a pretins mereu ca unirea creştinilor să se realizeze sub conducerea sa. Hotărârile Conciliului Vatican II (1962-1965) au întărit această idee, năruind speranţele oricărui dialog. Cu toate acestea, relaţiile dintre cele două Biserici s-au ameliorat în anul 1965 când, papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Ecumenic Athenagoras au ridicat anatemele din 1054.

Ulterior, pentru a începe dialogul dogmatic, ortodocşii au pus condiţii – renunţarea la primatul papal, la uniatism ca mijloc de unire, etc. - până la împlinirea lor dorind doar ,,un dialog al slujirii”. Ca răspuns, în iulie 1973, papa a readus în prim plan ideea conform căreia unirea se poate realiza numai prin ,,întoarcerea” ortodocşilor la catolicism. Totuşi, după numai 3 ani, în ianuarie 1976, Patriarhul Dimitrie I al Constantinopolului (1972-1991) a creat o comisie panortodoxă pentru începerea dialogului dogmatic, uitând de orice condiţie pusă anterior de partea ortodoxă sau sfidare din partea catolicilor.

În 1995, Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului declara că ,,dialogul dintre ortodocşi şi catolici s-a dovedit fructuos”, exprimându-şi bucuria faţă de faptul că ortodocşii au acceptat că sunt ,,Biserică-Soră” cu Biserica Catolică

În 1979, ca urmare a colaborării apropiate dintre conducătorii celor două Biserici, susţinută de scrisori irenice, vizite şi constituirea mai multor ,,comisii teologice tehnice”, Papa Ioan Paul al II-lea declara la Constantinopol: ,,Dialogul dragostei a permis luarea la cunoştinţă a profundei comuniuni care ne uneşte deja”. Cu toate acestea, de-a lungul a două decenii de dialog, nu s-a reuşit semnarea unor ,,documente de acord”, ci numai a unor ,,documente de dialog”. Singurul rezultat al acestui dialog s-a concretizat într-un şir nesfârşit de concesii făcute de ortodocşi Vaticanului, ce a culminat cu semnarea, în 1993, a Declaraţiei de la Balamand – act prin care Biserica Ortodoxă şi cea Catolică se recunosc a fi ,,Biserici-Surori”.

3. Dialogul dintre Bisericile Ortodoxe din cadrul Mişcării Ecumenice şi fracţiunea Bisericii Catolice care nu a acceptat hotărârile Conciliului Vatican I - Bisericile Vechi-Catolice. Aceste hotărâri se referă la dogma primatului papal (papa are autoritate supremă în Biserică, fiind considerat vicarul lui Hristos şi locţiitorul Lui pe pământ) şi a infailibilităţii papale (papa nu greşeşte în materie de dogmă). Printre Bisericile Vechi-Catolice se numără Bisericile din Germania, Olanda şi Elveţia, ce formează Uniunea internaţională a vechilor-catolici sau Uniunea de la Utrecht, ce este condusă de Conferinţa Internaţională Episcopală a Vechilor-Catolici.

În 1970, în cadrul dialogului neoficial, reprezentanţii ortodocşi şi vechi-catolici au semnat ,,acordul deplin asupra mai multor puncte de credinţă”

În 1962, în cadrul Mişcării Ecumenice, ortodocşii au iniţiat dialogul cu Biserica Veche-Catolică, invitându-l pe arhiepiscopul vechi-catolic de Utrecht la Constantinopol, în vederea discutării problemei unirii. Ulterior, în 1970, la a doua reuniune a comisiei mixte de dialog, teologii au constatat că ,,s-a ajuns la un acord deplin între cele două Biserici asupra mai multor puncte de credinţă: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, Sinoadele Ecumenice, succesiunea apostolică, Sfintele Taine, cinstirea Maicii Domnului şi a sfinţilor etc”. Interesant de remarcat este faptul că în timp ce încheiau cu ortodocşii ,,un acord teologic”, vechii catolici semnau un document cu un conţinut total diferit cu evanghelicii şi anglicanii, cu care de altfel sunt în comuniune din 1931, afirmând cu nonşalanţă că acest fapt ,,ţine de politica ecumenistă”.

,,Politica ecumenistă” permite Bisericii Catolice să semneze în iunie 1999, o înţelegere cu Biserica Luterană, făcând anumite compromisuri despre cum pot obţine oamenii mântuirea”, în timp ce poartă dialoguri cu ortodocşii ecumenişti. La fel, vechii-catolici semnează documente contradictorii cu ortodocşii şi respectiv evanghelicii şi anglicanii cu care sunt deja în comuniune, întărind aparentul haos ecumenist. Astfel, în timp ce erodează Tradiţia ortodoxă cu ideologia lor, confesiunile heterodoxe se ,,şlefuiesc” între ele urmărind să ajungă la un numitor comun al ereziilor, pe care, în final, să-l impună Bisericii Ortodoxe.

Notă: Menţionăm că materialele pe baza cărora este scris acest serial sunt documente publice ale Mişcării Ecumenice, informaţii ce provin de la birourile de presă ale Bisericilor Ortodoxe membre ale Consiliului Mondial al Bisericii şi declaraţii ale ierarhilor ortodocşi ecumenişti din mass-media. Textele încadrate de ghilimele sunt citate din aceste materiale.

Ioachim Arnăutu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 12-13/martie-aprilie 2000