Negarea lui Hristos (VII)

4. Dialogul dintre Bisericile Ortodoxe din cadrul Mişcării Ecumenice şi Biserica Anglicană. Biserica Anglicană a luat naştere în 1534 prin separarea Bisericii Catolice a Angliei de Vatican, ca urmare a unei dispute politice, regele Angliei devenind conducătorul acesteia. Mai târziu, au fost formulate textele anglicane de bază - cele ,,39 de articole de credinţă” şi ,,Cartea de rugăciune a comunităţii”. Schisma anglicană face parte din curentul reformator al secolului al XVI-lea, reprezentând un protestantism moderat cu o organizare episcopală a Bisericii (Biserica Anglicană se mai numeşte Biserică Episcopală) şi cu un cult ce păstrează elemente catolice uzuale, precum rânduiala liturghiei.

,,Comuniunea Anglicană” este formată din 25 de Biserici Anglicane autonome conduse de Arhiepiscopul de Canterbury. Aceasta a fost înfiinţată în 1867, dar ea nu îşi impune hotărârile Bisericilor membre, decât dacă sunt aprobate şi de sinoadele particulare ale acestora. De exemplu, Biserica Episcopală din Statele Unite a introdus în 1976 hirotonia femeilor şi a reintrodus ,,filioque” în doctrină, ca şi Biserica Anglicană din Canada, în timp ce alte Biserici Anglicane nu au acceptat aceste concepte.

După zeci de ani de dialog între ortodocşi şi anglicani, perioadă în care s-au semnat numeroase acorduri, anglicanii au permis, începând din 1992, hirotonia femeilor şi au intrat în comuniune cu unele confesiuni neoprotestante din Statele Unite ale Americii

,,Legăturile de prietenie” dintre ierarhii ortodocşi şi cei anglicani sunt considerate astăzi a avea o îndelungată tradiţie, bazele lor fiind puse după primul război mondial. Ierarhii anglicani au participat, ca invitaţi de onoare, la Congresul Pan-Ortodox din Constantinopol din 1923, printre temele abordate numărându-se şi o viitoare unire a Bisericii Ortodoxe cu cea Anglicană. De-a lungul timpului, relaţiile ortodoxo-anglicane s-au întărit, un pas deosebit de important pentru evoluţia lor reprezentându-l recunoaşterea, în anii '30, a validităţii hirotoniilor anglicane şi deci a succesiunii lor apostolice de către partea ortodoxă.

Oficializarea relaţiilor ortodoxo-anglicane în cadrul mişcării ecumeniste s-a realizat în urma Conferinţelor panortodoxe din anii '60, care au stabilit ,,constituirea unei Comisii interortodoxe teologice care să studieze problema unirii”. În 1973, la Oxford, s-a desfăşurat prima sesiune a dialogului ortodoxo-anglican, purtându-se discuţii care să pregătească dialogul dogmatic.

Au urmat numeroase sesiuni de dialoguri bilaterale la care reprezentanţii celor două confesiuni au semnat acorduri pe următoarele teme: Sfânta Tradiţie, sfintele taine, succesiunea apostolică. Cu toate acestea, în 1984, la Dublin ,,comisia teologică mixtă a reluat tematica sesiunilor anterioare”, sugerând o reală lipsă de înţelegere între cele două confesiuni.

Dar, în afara compromisurilor făcute de ortodocşii ecumenişti, nu s-a realizat nici un progres pe calea unirii. Dimpotrivă, începând din 1992, unele Biserici Anglicane au introdus hirotonia femeilor şi au intrat în comuniune cu unele confesiuni neoprotestante americane, metodistă şi prezbiteriană (confesiuni ce au derivat din Biserica Anglicană), dorind, în acelaşi timp, apropierea de Biserica Ortodoxă. Pe de altă parte, deşi un acord ortodoxo-anglican este şi azi departe de a fi semnat, în Sinodul Anglican din 1993, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu numea Biserica Anglicană ,,Biserică-Soră”.

5. Dialogul dintre Bisericile Ortodoxe din cadrul Mişcării Ecumenice şi Bisericile Luterane şi Reformate (sau Calvine). La baza doctrinei protestante stau principiile lui Luther, dintre care cele mai importante sunt: ,,Sola Fide” - mântuirea numai prin credinţă (negarea importanţei faptelor bune), ,,Sola Scriptura” - credinţa întemeiată numai pe învăţătura Sfintei Scripturi (negarea învăţăturii transmisă oral a Mântuitorului şi pe cea a Sfinţilor Părinţi primită prin revelaţie dumnezeiască), ,,Sola Gratia” - mântuire prin har sau predestinarea (negarea voinţei libere a omului). Acestora li se alătură modificarea învăţăturii despre Biserică, a sfintelor taine şi alte erezii precum iconoclasmul sau filioque.

Federaţia Luterană Mondială este forul conducător al Bisericilor Luterane, iar Alianţa Mondială a Bisericilor Reformate reuneşte Bisericile Reformate.

În dialogul teologic ortodoxo-luteran, ortodocşii au luat în discuţie importanţa Crezului în Biserică

În afara întrunirilor ortodoxo-protestante din cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor, ortodocşii au iniţiat dialoguri ecumeniste cu reprezentanţii Bisericilor Luterane şi Reformate din lume. După mai multe decenii de întruniri neoficiale, au început dialogurile teologice.

Dialogul teologic dintre ortodocşi şi luterani a fost inaugurat în 1981 la Helsinki, în Finlanda. Printre temele abordate de delegaţiile panortodoxe şi panluterane participante s-au numărat: importanţa celui de-al doilea Sinod Ecumenic şi a Crezului niceo-constantinopolitan în viaţa Bisericii, sfintele taine etc. Este de remarcat că, din dorinţa apropierii de protestanţi, ortodocşii şi-au permis să comenteze Crezul ...

,,Sola Scriptura” şi ,,Sola Fide” nu mai reprezintă obstacole în calea unirii, afirmă ortodocşii ecumenişti

De-a lungul ultimelor decenii, s-au desfăşurat în paralel dialoguri între Bisericile locale, ce au fost numite dialoguri bilaterale, (de exemplu, între teologii Bisericii Ortodoxe Ruse şi cei ai Bisericii Luterane din Germania sau între teologii Bisericii Ortodoxe Române şi cei ai Bisericii Evanghelice din Germania) şi dialoguri între Biserica Ortodoxă şi toate Bisericile Luterane, ce au fost numite multilaterale. Scopul urmărit a fost acela de a pune accentul pe convorbiri între ,,cele două familii de Biserici”, atacând ideea de unicitate a Bisericii.

Singura roadă adusă de aceste dialoguri a fost acceptarea din partea ortodocşilor a faptului că ereziile protestante ,,Sola Scriptura” şi ,,Sola Fide” ,,nu constituie obstacole de netrecut în vederea unirii”.

Teologii reformaţi afirmă că ,,Sfânta Scriptură se explică prin ea însăşi”, în timp ce patriarhul ecumenic declară că ,,există enorm de multe puncte comune” între cele două confesiuni

Dialogul oficial ortodoxo-reformat a început în 1972, la Debreţin, în Ungaria. În 1979, la conferinţa Alianţei Mondiale Reformate, Patriarhul Ecumenic Dimitrie I a declarat optimist că ,,există divergenţe asupra unor puncte de credinţă şi organizare, dar există totuşi enorm de multe puncte comune” între cele două confesiuni.

Lipsa oricărui progres al acestui dialog a fost marcată de declaraţiile teologilor reformaţi care nu au făcut nici un compromis cu privire la ideologia lor. Astfel, în 1983, la Budapesta, după mai bine de zece ani de dialog, aceştia afirmau: ,,Sfânta Scriptură se explică prin ea însăşi, iar autoritatea ei rezidă în însăşi mărturia Sfintei Scripturi”, negând categoric rolul Sfintei Tradiţii în Biserică. Dialogurile bilaterale cu reformaţii dovedesc odată în plus atitudinea inflexibilă a heterodocşilor şi poziţia nepermis de îngăduitoare a ortodocşilor în cadrul dezbaterilor teologice ecumeniste.

Dialogul existent între ortodocşii ecumenişti şi confesiunile desprinse din Biserica Catolică în urma curentului reformator din secolul al XVI-lea a avut ca trăsătură aparte discuţiile la nivel de Biserici locale cu accentuarea termenului ,,familii de Biserici de aceeaşi confesiune”, ce subminează ideea de unitate a Bisericii Ortodoxe. Ortodocşii ecumenişti nu s-au dezminţit nici de această dată, numind confesiunea heterodoxă cu care se purta dialogul ,,Biserică-Soră”, deşi nu s-a realizat nici cel mai mic progres pe calea unirii. S-ar putea spune că, din cauza compromisurilor făcute de ortodocşii ecumenişti, Biserica Ortodoxă s-a făcut mai ,,Soră” cu aceste confesiuni heterodoxe decât s-au făcut acestea ,,Surori” cu Biserica Ortodoxă.

Ortodocşii secolului al XX-lea recunosc astăzi, după decenii de dialoguri interminabile cu heterodocşii, că acestea nu au adus roade. Dimpotrivă, aceste dialoguri au condus în timp la vederi antiortodoxe, împlinind parcă cuvintele Sfântului Apostol Pavel şi ale altor Sfinţi Părinţi ce consideră discuţiile repetate cu heterodocşii începutul căderii în erezie, o adevărată otravă duhovnicească. Din nefericire, ortodocşii ecumenişti nu s-au limitat la discuţiile cu alţi aşa-zişi creştini, ci au iniţiat dialoguri cu reprezentanţii religiilor necreştine …

Ioachim Arnăutu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 14-15/mai-iunie 2000