Negarea lui Hristos (VIII)

Adevărata ţintă a ecumenismului modern, aceea de unire a tuturor religiilor, a fost dezbătută încă de la începuturile mişcării ecumeniste

Alături de dorinţa de unire a tuturor creştinilor într-o singură ,,Biserică”, ideologii ecumenismului modern au aşezat un ideal cu mult mai îndrăzneţ: unirea credincioşilor tuturor religiilor într-o ,,religie universală”, a cărei doctrină să combine dogmele tuturor religiilor ,,membre” - creştină, iudaică, musulmană, budistă, hindusă etc. Deşi la prima vedere acest ideal cutezător pare a fi introdus foarte recent în doctrina mişcării ecumeniste, în realitate, el a fost ,,strecurat” la primele conferinţe ecumeniste, la începutul secolului XX.

Într-o primă perioadă, această temă a fost dezbătută la conferinţele Consiliului Misionar Mondial, urmărindu-se acceptarea de către ecumenişti a însăşi ideii de dialog şi colaborare între creştini şi credincioşii altor religii. Astfel, în 1910, la Edinburgh, Scoţia, printre temele discutate la prima conferinţă a acestei organizaţii ecumeniste s-a numărat ,,Mesajul misionar mondial în relaţie cu religiile necreştine”. Conferinţa din 1928, de la Ierusalim, a determinat crearea, doi ani mai târziu, a Comitetului Internaţional pentru apropierea creştinilor şi evreilor, ca în 1948, la Amsterdam, unul dintre obiectivele introduse în Constituţia nou-înfiinţatului Consiliu Mondial al Bisericilor să fie ,,stabilirea contactelor cu religiile cu caracter mondial şi cu alte mişcări ecumeniste”.

Teologia interreligioasă elaborată pe măsura dezvoltării dialogului interreligios susţine că ,,Biserica cuprinde cu lucrarea ei întreaga omenire”, ,,şi fără botez poţi avea apropiere lăuntrică faţă de Dumnezeu-Tatăl”

Pe măsură ce dialogul interreligios a început să fie considerat o temă comună a dezbaterilor ecumeniste, a fost iniţiată elaborarea unei noi teologii, aşa-numita teologie interreligioasă, care să stea la temelia viitoarelor întruniri şi a colaborării între religii.

Primii paşi către conceptele noii teologii s-au realizat în 1938, la Tambaran, India, când s-a afirmat că ,,deşi celelalte religii nu constituie sisteme integrale de gândire şi acţiune, totuşi au un caracter revelator şi pot fi considerate tradiţii religioase care asigură o relaţie a omului cu Dumnezeu”. Prin intermediul acestei idei sunt acceptate ca alternative pentru creştinism celelalte sisteme religioase ale lumii. Ulterior, în 1957, la Accra, Ghana, la conferinţa Consiliului Misionar Mondial, în ciuda opoziţiei unora dintre delegaţi, s-a afirmat că ,,Sfântul Duh lucrează şi printre necreştini”, acesta fiind unul dintre conceptele fundamentale ale teologiei interreligioase, ce este reluat continuu, conferindu-i-se noi şi noi valenţe.

Anii ’60-’70 reprezintă o perioadă deosebit de fructuoasă pentru dialogul interreligios, în care s-au realizat progrese semnificative. Biserica Catolică a marcat o răscruce la Conciliul Vatican II prin adoptarea unei ,,Declaraţii despre relaţia Bisericii cu religiile necreştine” şi a unei declaraţii particulare referitoare la relaţia cu evreii, intitulată ,,Nostra aetate”. Consiliul Mondial al Bisericilor a urmat linia Vaticanului, stabilind contacte cu conducătorii religiilor necreştine. Astfel, sub auspiciile acestui for ecumenist, are loc la Ajaltoun, Liban, în 1970, prima întrunire la care participă reprezentanţii mai multor religii. Referindu-se la această întrunire, pastorul metodist Wesley Ariaraya, secretarul general adjunct al Consiliului Mondial al Bisericilor, declara: ,,hinduşii, budiştii, musulmanii şi creştinii au venit la Ajaltoun nu numai pentru a se consulta în ce priveşte dialogul interreligios, ci pentru a se angaja în el”.

La această conferinţă apar noi concepte, precum ,,Hristos lucrează în sufletele tuturor oamenilor”, ,,Biserica cuprinde cu lucrarea ei întreaga omenire”, ,,şi fără botez poţi avea apropiere lăuntrică faţă de Dumnezeu-Tatăl”.

În avangarda mişcării de apropiere a creştinilor de credincioşii altor religii s-au aflat ierarhii ortodocşi ecumenişti, care au şocat prin declaraţiile lor, precum ,,avem nevoie de un nou creştinism, bazat pe termeni şi noţiuni absolut noi”

Pilonii ortodocşi ai dialogurilor interreligioase sunt George Khodre, Mitropolitul Byblosului şi Botrysului, aparţinând Patriarhiei Antiohiei şi Iacob Kukuzis, Arhiepiscopul de America din partea Patriarhiei Constantinopolului. Acesta din urmă declara în 1967: ,,avem nevoie de un nou creştinism, bazat pe termeni şi noţiuni absolut noi … Nu putem preda generaţiilor viitoare forma religiei adoptată de noi”.

Arhiepiscopul american s-a dovedit a fi consecvent ideilor sale, reuşind transpunerea lor în practică. Astfel, în 1972, el iniţiază dialogul teologic oficial cu reprezentanţii cultului mozaic cu care semnează un acord. Printre alte decizii, acordul hotărăşte ,,revizuirea textelor liturgice referitoare la iudei şi iudaism, atunci când acestea sunt negative sau ostile lor”.

Pe de altă parte, Mitropolitul Byblosului are o contribuţie majoră la elaborarea noii teologii, călcând în picioare întreaga învăţătură patristică. În 1971, la Adis-Abbeba, el declara: ,,Sfântul Duh lucrează independent de Iisus Hristos sau Biserică, inspiră religiile necreştine, fiind numitorul comun al tuturor religiilor lumii”. În 1979, la întrunirea Comitetului Central al Consiliului Mondial al Bisericilor, Khodre i-a şocat chiar şi pe delegaţii protestanţi. Astfel, mitropolitul ortodox îi sfătuia pe creştini ,,să studieze viaţa spirituală autentică a celor nebotezaţi, deoarece atunci când brahmanul, budistul sau musulmanul îşi citeşte scriptura, el este luminat de Însuşi Hristos”. Afirmaţia este reluată în 1993, la o întrunire ecumenistă desfăşurată la Santiago de Compostella, în faţa unei delegaţii panortodoxe care nu a comentat în nici un fel afirmaţiile sale.

În 1990, teologii creştini ecumenişti au negat exclusivitatea mântuirii doar prin credinţa în Hristos: ,,recunoaştem necesitatea de a depăşi o teologie care limitează mântuirea la fidelitatea explicită faţă de Iisus Hristos”

Contactele şi relaţiile creştinilor cu reprezentanţii religiilor necreştine s-au aprofundat odată cu elaborarea şi îmbogăţirea teologiei interreligioase. În 1990, la Baar, Elveţia, teologii ortodocşi, catolici şi protestanţi, întruniţi într-o sesiune a Consiliului Mondial al Bisericilor, au adoptat un text intitulat ,,Pluralismul religios - afirmaţii şi perspective teologice”. Declaraţia aduce o contribuţie semnificativă noii teologii, prin negarea exclusivismului mântuirii doar prin credinţa în Hristos: ,,recunoaştem necesitatea de a depăşi o teologie care limitează mântuirea la fidelitatea explicită faţă de Iisus Hristos”.

O nouă referire la Sfântul Duh se face în Declaraţia de la Hong Kong, semnată în 1990 de reprezentanţii mai multor religii: ,,Am învăţat să recunoaştem prezenţa divinului în semenii noştri, prezenţă care este văzută în mod variat în diferite religii: Shekina în tradiţia iudaică, Sfântul Duh din Sfânta Treime a creştinilor, Atman pentru hinduşi şi sikh-şi, Ruh pentru musulmani”.

Viziunea teologică este întregită de ideile exprimate de un alt ierarh ortodox ecumenist, Mitropolitul Damaskinos al Elveţiei aparţinând Patriarhiei Constantinopolului. În conferinţa ,,Adevăratul creştinism şi universalitatea mântuirii”, susţinută în 1995 la simpozionul Academiei Internaţionale a Ştiinţelor Religioase, el afirma: ,,Referitor la revelarea naturală a lui Dumnezeu în lume, este legitim să credem că celelalte religii aparţin aceluiaşi plan dumnezeiesc de mântuire a lumii şi că ele constituie căi dorite de Dumnezeu pentru slava şi mântuirea credincioşilor lor”.

Aceeaşi egalitate a ,,căilor spirituale ale religiilor” este exprimată de Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului. El susţine că ,,în iudaism şi islam, credincioşii se închină aceluiaşi Dumnezeu ca şi creştinii, Dumnezeul lui Avraam, având formulată o teologie a Treimii şi o nădejde în Mesia care va veni”, ,,religiile hindusă şi budistă au o spiritualitate care corespunde celei a Ortodoxiei, putând reprezenta un sprijin pentru creştini”, iar ,,religiile new-age au idei similare cu teoriile spirituale ale Bisericii”.

Aşa cum pentru dialogul cu heterodocşii, ortodocşii au acceptat egalitatea învăţăturii ortodoxe cu doctrinele heterodoxe şi au primit ereziile lor, tot astfel teologia interreligioasă egalizează învăţătura creştină cu doctrinele celorlalte religii. Pentru a se apropia de păgâni şi idolatri, reprezentanţii creştinismului au declanşat, în mod unilateral, o ,,cruciadă” îndreptată împotriva propriei învăţături, pe care au mutilat-o, găsindu-i analogii şi asemănări cu conceptele necreştine. Teologia interreligioasă reprezintă negarea învăţăturii Mântuitorului, a lucrării Sfântului Duh şi a harului şi mântuirii în Biserică. Toate acestea au avut drept scop admiterea putinţei de a se mântui a păgânilor şi acceptarea religiilor necreştine ca alternative pentru creştinism. Printre susţinătorii noii teologii se numără ortodocşii ecumenişti care au adus contribuţii semnficative la elaborarea conceptelor şi au girat-o prin poziţia pe care o deţin.

Alături de dialogurile interreligioase, apropierea de religiile necreştine este promovată şi prin intermediul întrunirilor politico-religioase, al rugăciunilor cu aceştia şi al conferinţelor mondiale la care participă liderii religioşi şi ,,spirituali” ai lumii

Astăzi dialogurile şi cooperarea dintre creştini şi necreştini sunt privite ca simple evenimente cotidiene, o modă intelectuală a sfârşitului de veac şi de mileniu, colaborarea realizându-se pe multiple planuri. În primul rând, dialogul interreligios mondial şi local a luat o amploare deosebită. În 1986, la Assisi, Italia, 150 de reprezentanţi ai religiilor lumii s-au întrunit pentru a discuta şi a se ruga pentru pace, la invitaţia organizaţiei catolice laice Sant’Egidio. Evenimentul s-a reluat în 1998 la Bucureşti, unde au participat reprezentanţi ai cultelor creştine, delegaţi ai religiilor mozaică, musulmană, budistă hindusă, brahmană, cărora li s-au alăturat şamani, vrăjitori şi masoni, ce au purtat dialoguri şi s-au rugat împreună. ,,Vrăjitorii şi-au practicat meseria făcând vrăji în Piaţa Universităţii” …

Dialogurile interreligioase sunt completate de conferinţe mondiale la care liderii religioşi şi spirituali ai lumii discută şi recunosc valori umaniste păgâne, precum solidaritate, dreptate, egalitate, înlocuindu-L pe Dumnezeu cu un supraom. Astfel, în 1994, la Constantinopol, a avut loc un congres interreligios pentru ,,pace şi toleranţă religioasă” la care au luat parte creştini, evrei şi musulmani. Cea mai recentă întrunire pentru ,,pacea mileniului” s-a desfăşurat la sfârşitul lunii august a.c., la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite, la care au participat peste 1000 de conducători religioşi şi spirituali. În plus, întrunirile politico-religioase prilejuite de conflictele interreligioase din diferite colţuri ale lumii, precum războiul din Balcani, conflictele din Israel, India sau Timorul de vest, au devenit o obişnuinţă.

Preocuparea actuală a conducătorilor creştinătăţii de a-L înlocui pe Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, cu zeii păgâni şi supraomul îndeamnă la reflecţii amare. Oare sfinţii apostoli, dacă ar fi trăit în vremurile noastre, ar fi purtat ,,dialoguri interreligioase” cu păgânii şi idolatrii ? Întreaga învăţătură pe care ei, cu scumpătate, ne-au lăsat-o moştenire ne îndreptăţeşte să o apărăm cu orice chip, aşa cum şi ei au apărat-o, şi să nu primim nici o altă învăţătură chiar dacă ar veni înger din cer să ne-o vestească.

Ioachim Arnăutu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 16-17/iulie-august 2000