|
|
|
Negarea lui Hristos (X) Dialogurile permanente din ultimele decenii au condus, în final, la recunoaşterea de către partea ortodoxă
a existenţei harului Sfântului Duh şi a mântuirii în afara Bisericii. Deşi arareori mărturisesc deschis că susţin
acest concept ce se opune învăţăturii Sfinţilor Părinţi, toate acţiunile şi gesturile ortodocşilor ecumenişti faţă de
reprezentanţii confesiunilor heterodoxe implică recunoaşterea cel puţin tacită a acestuia. Ca o consecinţă
firească a acestui fapt, conducătorii mişcării ecumeniste au interzis misionarismul ortodox
Prin săvârşirea de rugăciuni şi slujbe în comun şi acordarea cinstirii cuvenite ierarhilor ortodocşi conducătorilor confesiunilor heterodoxe, ortodocşii au legitimat tacit hirotoniile acestora şi au recunoscut că Sfântul Duh lucrează prin ierarhii, preoţii sau pastorii heterodocşi. Acest fapt a condus treptat la recunoaşterea sfintelor taine ale confesiunilor heterodoxe şi, prin urmare, a existenţei harului şi ulterior a mântuirii în afara Bisericii Mitropolitul Damaschin al Elveţiei afirma deschis: ,,Trebuie să recunoaştem prezenţa Duhului şi a Bisericii în afara hotarelor canonice ale Bisericii” Deşi stă la baza manifestărilor ecumeniste, conceptul de ,,har şi mântuire în afara Bisericii” este, în general, ignorat de către ortodocşii ecumenişti, nefiind afirmat explicit decât arareori de către aceştia. Printre cei care susţin deschis acest concept revoluţionar se numără unul dintre pilonii ortodocşi ai colaborării ecumeniste, Mitropolitul Damaschin al Elveţiei, ce aparţine Patriarhiei Constantinopolului. Astfel, în articolul ,,Sfântul Duh în Biserică”, apărut la 15 octombrie 1981 în revista bisericească grecească ,,Episkepsis”, arhiereul nota: ,,Trebuie să fim pregătiţi să căutăm şi să recunoaştem prezenţa Duhului, adică a Bisericii, în afara hotarelor noastre canonice care înconjoară Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, hotare pe care, adesea, le considerăm că limitează mântuirea doar la Biserica Ortodoxă”. De asemenea, în 1986, el afirma că ,,numai în cadrul mişcării ecumeniste, Sfântul Duh va vindeca rănile din trupul Bisericii”. Mai mult, cu o râvnă străină de duhul Ortodoxiei şi răsturnând învăţătura patristică, ierarhul ortodox extindea semnificaţiile acestui concept şi asupra religiilor necreştine, susţinând că şi acestea deţin harul Sfântului Duh şi putinţa mântuirii. Astfel, în conferinţa ,,Adevărul creştin şi universalitatea mântuirii” rostită, în 1995, la Atena, el declara: ,,Este legitim să privim celelalte religii ca aparţinând aceluiaşi plan al lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii şi ca reprezentând căi dorite de Dumnezeu pentru slava şi mântuirea credincioşilor lor”. ,,Lucrarea harului”, ,,darurile Sfântului Duh”, ,,semnele Împărăţiei Cerurilor” sunt expresii folosite de ierarhii ortodocşi pentru a mărturisi existenţa harului şi mântuirii în Biserica Catolică Alături de aceste declaraţii explicite referitoare la existenţa harului şi mântuirii în afara Bisericii, ierarhii ortodocşi au făcut, de-a lungul ultimelor decenii, numeroase afirmaţii mai puţin deschise, care doar implică acest concept, la adresa unor confesiuni particulare precum romano-catolicismul sau anglicanismul. Începând cu anii '60, declaraţiile ierarhilor ortodocşi la adresa Bisericii Romano-Catolice şi a pontifului roman abundă de recunoaşterea existenţei harului şi mântuirii în Biserica condusă de Vatican. Astfel, Patriarhul Athenagoras al Constantinopolului îi scria Papei Paul al VI-lea, în 1963, cu ocazia alegerii sale ca papă: ,,Vă trimitem felicitări şi urări din inimă într-un duh frăţesc cu ocazia alegerii voastre, prin bunăvoinţa şi harul lui Dumnezeu, pe tronul vechii Rome”, recunoscând în această alegere lucrarea ,,harului lui Dumnezeu”. Patriarhul Teoctist al României şi Papa Ioan Paul al II-lea, semnând o declaraţie comună, cu ocazia vizitei ecumeniste a pontifului la Bucureşti Mai recent, a devenit un obicei ca patriarhul Constantinopolului şi papa să se viziteze reciproc cu ocazia hramurilor bisericilor de pe lângă scaunele lor episcopale, ocazii în care înalţii prelaţi ortodocşi au susţinut mai mult sau mai puţin deschis existenţa harului şi a mântuirii în Biserica Catolică. Astfel, pe 27 iunie 1995, Patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului afirma: ,,Noi, Răsăritul şi Apusul, sărbătorim împreună hramul Romei - este un dar al lui Dumnezeu”, mărturisind existenţa harului: ,,voi aţi primit darurile Sfântului Duh” şi a mântuirii: ,,purtaţi în suflete semnele împărăţiei ceruruilor” în Biserica Catolică. Cu acelaşi prilej, pe 29 iunie 1995, în cadrul unei întâlniri cu membrii Curiei Romane şi cu alţi înalţi demnitari ai Vaticanului, patriarhul Bartolomeu a declarat: ,,Într-o analiză finală, lucrarea noastră, a ortodocşilor, şi lucrarea voastră, a catolicilor, are ca ţel slăvirea lui Dumnezeu şi mântuirea omenirii şi lumii. Aceasta este lucrarea la care Dumnezeu i-a chemat pe sfinţii apostoli şi evanghelişti, prooroci, învăţători şi păstori ai Bisericii şi Dumnezeu continuă să ne cheme şi pe noi, împărţindu-ne darurile Duhului pentru zidirea Trupului lui Hristos”. De asemenea, cu ocazia aniversării înscăunării Papei Ioan Paul al II-lea, Patriarhul Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române s-a adresat acestuia cu următoarele cuvinte: ,,Aţi fost chemat de Sfântul Duh la slujirea Bisericii”. Declaraţii asemănătoare cu privire la confesiunile desprinse din Biserica Catolică în urma reformei de acum 500 de ani sunt mult mai rare şi mai puţin explicite. Printre acestea se numără afirmaţiile Patriarhului Dimitrie al Constantinopolului făcute în 1987 în timpul vizitei sale oficiale în Anglia la invitaţia arhiepiscopului de Canterbury, Robert Runcie. Astfel, el vorbea despre ,,interdependenţă şi responsabilitate comună în Trupul lui Hristos”, afirmaţie ce implică unitatea nevăzută a Bisericii Ortodoxe cu Biserica Anglicană purtătoare a harului Sfântului Duh. Declaraţiile ortodocşilor sunt însoţite de semnarea de documente oficiale prin care se recunosc existenţa harului şi a mântuirii în confesiunile heterodoxe Alături de declaraţiile cu privire la existenţa harului şi mântuirii în afara Bisericii, ierarhii ortodocşi ecumenişti au semnat o serie de documente ecumeniste prin care recunosc acest concept. Încă din anii '30, o parte a Bisericilor Ortodoxe locale a recunoscut validitatea hirotoniilor anglicane, fapt ce a însemnat recunoaşterea existenţei harului în Biserica Anglicană. Printre Bisericile care au semnat documente oficiale referitoare la acest aspect se numără Patriarhia Constantinopolului - la 22 iulie 1922, Patriarhia Ierusalimului - la 27 februarie / 12 martie 1923, Patriarhia Alexandriei - la 20 noiembrie 1930, Biserica Ortodoxă Română păstorită de patriarhul Miron Cristea - la 8 iunie 1935. Mai recent, în 1993, ierarhii ortodocşi ecumenişti au semnat Declaraţia de la Balamand prin care recunosc existenţa harului şi mântuirii în Biserica Catolică: ,,Fiecare parte recunoaşte faptul că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale nu poate fi considerat proprietatea exclusivă a uneia dintre Bisericile noastre” şi ,,nu trebuie susţinut nici un fel de exclusivitate în privinţa mântuirii”. Misionarismul ortodox a fost interzis, iar ierarhii ortodocşi au ajuns să refuze convertirea heterodocşilor la Ortodoxie de dragul reconcilierii ecumeniste Una dintre consecinţele directe şi imediate ale conceptului de har şi mântuire în afara Bisericii este negarea misionarismului ortodox, căci dacă există harul Sfântului Duh şi deci putinţa mântuirii în afara Bisericii, misionarismul nu mai are nici un sens. Astfel, profitând de declaraţiile ortodocşilor, conducerea mişcării ecumeniste a interzis misionarismul şi propovăduirea ortodoxă, numindu-le ,,propagandă” şi ,,sugerând” ortodocşilor ,,să iasă din închistarea confesională şi să se deschidă influenţei ecumeniste”, pentru a primi ,,bogăţia tradiţiilor heterodocşilor”. De asemenea, în cadrul mişcării ecumeniste a fost adoptat un document intitulat ,,Mărturisirea în comun şi prozelitismul”, care condamnă trecerea de la o confesiune la alta, inclusiv la Ortodoxie şi prevede pentru viitor ,,propovăduirea supra-confesională comună a Evangheliei, prin care se asigură predica ecumenistă”. Ortodocşii ecumenişti îşi apără poziţia în cadrul ecumenismului, susţinând că rolul lor în cadrul mişcării este de a mărturisi şi a propovădui Ortodoxia, afirmaţie ce este, de fapt, folosită pentru justificarea compromisurilor şi concesiilor făcute de-a lungul timpului. Deşi negând misionarismul ortodox, este negată însăşi misiunea Bisericii de a propovădui Evanghelia la toate neamurile şi de a primi în sânul Bisericii pe oricine doreşte să se mântuiască, într-o sfidare fără margini a învăţăturii Sfinţilor Părinţi, teologii ortodocşi contemporani declară că ,,Biserica Ortodoxă nu cere altor creştini să se convertească la Ortodoxie prin aderarea la Biserica Ortodoxă” ! Mai mult, în numele dragostei şi armoniei ecumeniste, ierarhii ortodocşi au ajuns chiar să refuze convertirea heterodocşilor la Ortodoxie, împlinind cuvintele Mântuitorului: ,,Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici ! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi” (Matei 23, 13). Deşi interzice misionarismul ortodox, mişcarea ecumenistă încurajează prozelitismul şi propaganda heterodoxe, mai ales în ţările ortodoxe într-o măsură atât de mare încât îi face să reacţioneze şi pe ierarhii ortodocşi. Astfel, în 1995, patriarhul Bartolomeu declara la Geneva, la sediul Consiliului Mondial al Bisericilor: ,,Noi, ortodocşii, suntem dezamăgiţi de acţiunile înfăptuite de anumite cercuri ale Bisericii Romano-Catolice care au fost total nefrăţeşti şi în contradicţie cu spiritul dialogului iubirii şi adevărului. Dar, de asemenea, am fost dezamăgiţi de mulţi dintre fraţii noştri protestanţi, care au început să privească ca teritorii misionare ţări în mod tradiţional ortodoxe, creând reţele misionare. Mai mult, aceştia păstrează tăcerea şi acţionează, deşi, adesea, sunt partenerii noştri în Consiliul Mondial al Bisericilor, lucruri ce contribuie la tulburarea relaţiilor inter-bisericeşti şi împiedică promovarea unităţii creştine”. Recunoaşterea existenţei harului şi mântuirii în afara Bisericii de către ierarhii ortodocşi ecumenişti nu a întârziat să rodească o nouă erezie, potrivit căreia hotarele Bisericii pot fi lărgite pentru a-i cuprinde pe toţi creştinii. Astfel, Biserica nu are hotare canonice - reprezentate de dogme, canoane şi rânduieli bisericeşti - şi, prin urmare, ele pot fi anulate în viitor sau reformulate pentru a corespunde pe deplin ,,realităţii” ecumeniste. Ioachim Arnăutu Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 20-21/noiembrie-decembrie 2000 |



