Negarea lui Hristos (XI)

Ideea eretică care susţine că există har şi deci mântuire în afara Bisericii lui Hristos, împreună cu interzicerea misionarismului ortodox, loveşte direct în învăţătura ortodoxă despre Biserică. Consecinţa firească ce derivă din acestea este, de asemenea, un concept eretic, acela că Biserica nu are hotare, cuprinzându-i pe toţi creştinii, ortodocşi şi heterodocşi deopotrivă.

Această evoluţie a ideilor face parte din strategia pusă la punct de ideologii mişcării ecumeniste pentru împlinirea scopului urmărit încă de la înfiinţarea mişcării. Scopul real al ecumenismului modern este unirea tuturor creştinilor şi întemeierea unei Biserici Ecumeniste, cu o structură unică, care să cuprindă toate aşa-zisele Biserici creştine care există astăzi şi care să unească adevărul ortodox cu ereziile heterodoxe.

Modalitatea de atingere a acestui scop de către ecumenişti a fost înfiinţarea, mai întâi, a unei organizaţii mondiale care să cuprindă Bisericile creştine, fiecare cu structura şi organizarea ei proprie, reprezentată astăzi de Consiliul Mondial al Bisericilor. Următoarea etapă este transformarea acestui consiliu într-un Sinod Ecumenic, ce implică recunoaşterea faptului că heterodocşii ar fi în realitate ortodocşi, pentru ca astfel sinodul să se poată declara instituţia de conducere a viitoarei Biserici ecumeniste.

Principala piedică în calea întemeierii Bisericii ecumeniste este învăţătura ortodoxă despre Biserică

Principala piedică pentru înfiinţarea Bisericii ecumeniste este învăţătura ortodoxă despre Biserică. Astfel, Biserica, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, al cărei cap este Mântuitorul Iisus Hristos, este comunitatea tuturor credincioşilor uniţi prin mărturisirea aceleiaşi credinţe. Biserica a fost întemeiată prin pogorârea Sfântului Duh, care o însufleţeşte, ea deţinând plinătatea harului şi a adevărului. Împăratul Constantin cel Mare mărturisea în epistola adresată episcopilor ce nu fuseseră prezenţi la primul Sinod Ecumenic de la Niceea din 325: ,,Mântuitorul nostru a binevoit să avem o Biserică universală unică, pentru ca toţi membrii oricât de răspândiţi ar fi în lume, să se încălzească cu un singur duh, care este voinţa unică a lui Dumnezeu. Drept aceea semnul necondiţionat al apartenenţei la adevărata Biserică a lui Hristos este împărtăşirea deplină de adevărul păstrat în ea”.

Unitatea ei nu este una de natură geografică, ci duhovnicească, credincioşii de pretutindeni fiind membri ai Bisericii prin mărturisirea adevărului dumnezeiesc. Pentru păstrarea neschimbată a acestui adevăr şi neamestecarea lui cu minciunile ereziilor, Biserica a fost îngrădită de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi cu hotare duhovniceşti şi canonice.

Hotarele Bisericii sunt reprezentate de dogmele, canoanele şi predaniile apostolice, principiile care îi feresc pe credincioşi să se abată de la calea mântuirii. Dogmele alcătuiesc învăţătura adevărată a Bisericii în opoziţie cu învăţăturile false şi ereziile. Spre deosebire de acestea din urmă, care au fost inventate de oameni, dogmele creştine au fost primite de oamenii sfinţi ai Bisericii prin revelaţia Sfântului Duh, fiind exprimate mai întâi de Sfinţii Apostoli şi apoi de Sfinţii Părinţi, la Sinoadele Ecumenice.

Canoanele sunt moştenirea apostolică şi patristică ce reprezintă norma neschimbată şi veşnică a vieţii bisericeşti şi temelia acesteia. Predaniile sau tradiţiile sunt obiceiuri rânduite de apostoli şi părinţi, ce se referă, în primul rând, la înduhovnicirea credincioşilor. Astfel, dogmele sunt sprijinul credinţei, canoanele reprezintă principiile de neclintit ale organizării şi disciplinei bisericeşti, iar tradiţiile apostolice formează temelia plină de har a vieţii duhovniceşti. Împrejmuită cu hotarele dogmelor, canoanelor şi predaniilor, Biserica şi-a împlinit şi îşi împlineşte menirea de păstrătoare a adevărului dumnezeiesc şi de călăuzitoare a credincioşilor spre mântuire.

Învăţăturii ortodoxe despre Biserică i se opune ,,unitatea mistică nevăzută a Bisericii”

Acestei învăţături despre Biserică, văzută ca o comunitate a credincioşilor unită în adevăr şi apărată de hotarele canonice, ideologii ecumenismului modern i-au opus o învăţătură diferită, care să le permită unirea heterodocşilor cu ortodocşii într-o organizaţie menită să înlocuiască Biserica lui Hristos. În acest scop, au utilizat o strategie de durată, erodând indirect învăţătura ortodoxă prin acţiuni şi fapte concrete.

Astfel, ei nu au negat deschis învăţătura ecleziologică ortodoxă, dar au negat-o indirect prin toate activităţile ecumeniste. Dialogurile ecumeniste, rugăciunile şi slujbele săvârşite în comun de ortodocşi cu heterodocşii au condus la ideea că şi aceştia din urmă deţin harul Sfântului Duh, existând deci lucrare de mântuire în afara Bisericii lui Hristos. Existenţa mântuirii în afara Bisericii şi a hotarelor sale neagă însăşi menirea acestora, concluzia firească fiind conceptul că Biserica nu are hotare.

Pentru acceptarea cât mai rapidă şi deplină a acestui concept eretic, ideologii ecumenişti s-au folosit de o idee care aparent nu deformează învăţătura ortodoxă, ,,unitatea nevăzută a Bisericii”. În realitate, ei nu se referă la o unitate duhovnicească, întru adevăr, ci o unitate ce îi cuprinde pe toţi creştinii deopotrivă şi uneşte adevărul cu erezia. Astfel, teologul ortodox ecumenist grec Nicos Nissiotis, director al Institutului teologic ecumenist de la Bossey, Elveţia declara că ,,există o singură comunitate a tuturor creştinilor întru Hristos prin Duh. Biserica este unică sub aspect universal şi pretutindeni se prezintă ca atare”.

Teologii ortodocşi ecumenişti împărtăşesc viziuni uşor diferite, fapt ce nu denotă lipsa de consens în această problemă, ci urmăreşte să minimalizeze la o primă vedere consecinţele conceptului, ei susţinând pe de-o parte existenţa Bisericii unită întru adevăr şi pe de altă parte unitatea nevăzută care cuprinde şi confesiunile heterodoxe, îndepărtate de adevăr. Astfel, profesorul Ştefan Ţankov afirmă: ,,Este nedrept să se considere că Trupului mistic al lui Hristos, Biserica, aparţin numai creştinii ortodocşi şi că dincolo de separatismul vizibil nu ar exista o unitate mistică nevăzută în Biserica lui Hristos. În pofida dogmelor, la unitatea mistică nevăzută a Bisericii lui Hristos aparţin confesiuni heterodoxe, indiferent de eresurile lor dogmatice, care le îndepărtează de comuniunea cu Biserica lui Hristos”. Prin urmare, el susţine că ar exista o diferenţă între unitatea mistică a Bisericii şi comuniunea deplină în Biserică !

Bazându-se pe principiul ,,unităţii nevăzute a Bisericii”, ecumeniştii au dus o luptă înverşunată împotriva hotarelor Bisericii, care reprezintă cea mai mare piedică în calea unirii adevărului ortodox cu ereziile heterodoxe. Încă din 1937, participanţii la conferinţele ecumeniste au respins învăţătura ortodoxă despre Biserică şi nu au consimţit să recunoască autoritatea ei în problemele de credinţă.

Un rol important l-au avut ierarhii ortodocşi ecumenişti, care declară că ,,dogmele sunt realităţi secundare” !

Într-o primă etapă, hotarele Bisericii au fost împărţite în două categorii: esenţiale şi secundare, pentru a le evita pe cele care nu pot fi negate direct. Astfel, profesorul de teologie Liverie Voronov de la Academia Teologică din Petersburg vorbea despre ,,necesitatea de a realiza o delimitare minuţioasă a dogmelor ecumeniste necesare de celelalte adevăruri ale credinţei care fac parte din categoria ,,dubia” (îndoielnice)” (numite şi chestiuni secundare ale credinţei).

Un rol important în această campanie l-au avut ierarhii ortodocşi ecumenişti care au susţinut îndepărtarea hotarelor Bisericii datorită ,,înapoierii” lor. Arhiepiscopul de Thyateira, Athenagoras, aparţinând Patriarhiei Constantinopolului declara că ,,sfintele canoane sunt schimbătoare, întâmplătoare şi temporare” şi nu ,,de neclintit şi de neschimbat”, iar Mitropolitul Damaschin al Elveţiei a afirmat, în Săptămâna de rugăciune comună pentru unitatea creştinilor din 1975, că ,,a venit timpul să recunoaştem existenţa Bisericii din afara Bisericii în puterea ei deplină, Biserică a cărei unitate rezidă în esenţa credinţei”.

La Moscova, preotul Ioan Coman afirma deschis că hotarele Bisericii sunt ,,realităţi secundare”: ,,În creştinism există o realitate esenţială în cadrul căreia ne putem uni şi există realităţi secundare care ne separă. Această realitate esenţială o constituie viaţa, devotamentul sufletesc faţă de Hristos şi întrajutorarea frăţească. Iar realităţile secundare sunt dogmele, slujba religioasă şi organizaţiile bisericeşti”.

Afirmaţiile conducătorilor mişcării ecumeniste sunt, de asemenea, categorice: ,,În viitoarea Biserică ecumenistă nimeni nu va dispune de un hotar aparte pentru confesiunea sa”

Toţi ecumeniştii declară că ,,unirea trebuie să se realizeze prin distrugerea zidului despărţitor”, pe calea negării dogmelor şi canoanelor, prin ,,reorganizarea structurilor bisericeşti”. Lucas Fischer, preşedintele Comisiei ,,Credinţă şi Organizare” a Consiliului Mondial al Bisericilor cerea tuturor Bisericilor ,,să fie gata de dragul unirii să moară şi să renască”, adică să se transforme în sensul dorit de ecumenişti, iar Vissert-Houft, secretar general al Consiliului Mondial al Bisericilor afirma, într-o prezentare intitulată sugestiv ,,Iată toate s-au înnoit”, că ,,în viitoarea Biserică ecumenistă nimeni nu va dispune de un hotar aparte pentru confesiunea sa”.

Consecinţele acestei campanii înverşunate nu au întârziat să apară. Astfel, modificarea canoanelor şi a predaniilor a fost propusă pentru prima oară în Enciclica Patriarhiei Constantinopolului din 1920, printre canoanele care se vroia a fi modificate numărându-se cele referitoare la săvârşirea hirotoniei după cununie, iar dintre predanii, cele cu privire la calendarul bisericesc, posturile de peste an, portul clerical etc. Atingând însăşi esenţa credinţei, modificarea dogmelor este mai dificil de realizat, fiind pregătită prin educarea tinerei generaţii în spirit ecumenist, pentru ca în viitor aceasta să realizeze ,,reforma dogmatică” dorită de ideologii ecumenişti.

Modificarea învăţăturii ortodoxe despre hotarele canonice ale Bisericii a condus, în timp, la apariţia a numeroase alte idei eretice, mlădiţe ale acestui adevărat ,,trunchi” al ereziei. Printre acestea se numără şi cea potrivit căreia nici o confesiune nu a păstrat adevărul deplin al credinţei, iar adevărurile parţiale ale tuturor confesiunilor se completează reciproc, pentru a ajunge la ideea că Biserica lui Hristos nu se poate reface decât prin unirea tuturor confesiunilor creştine. Într-o negare totală a istoriei creştinismului, urmarea tuturor acestor concepte ecumeniste este faptul că Biserica nu a existat nicicând, ea urmând să fie întemeiată în viitor !

Ioachim Arnăutu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 22-23/ianuarie-februarie 2001