Negarea lui Hristos (XIV)

Enciclica din 1920 a fost debutul a 80 de ani de compromisuri făcute de ortodocşii ecumenişti în faţa ereziilor heterodoxe

Enciclica Patriarhiei Constantinopolului din 1920 a avut consecinţe deosebit de importante în istoria Bisericii Ortodoxe din secolul XX şi, s-ar putea spune, în întreaga istorie viitoare a acesteia. Una dintre direcţiile majore anunţate în enciclică era iniţierea de dialoguri între Biserica Ortodoxă şi celelalte confesiuni creştine pentru realizarea unităţii tuturor creştinilor şi ,,refacerea” Bisericii din primul mileniu creştin.

Din nefericire, premisele care au stat la baza dialogului cu heterodocşii nu numai că nu i-au apropiat pe creştini de unitatea dorită, ci au condus, de asemenea, la îndepărtarea ortodocşilor de adevăratul duh al Bisericii. Calea urmată de creştini poate fi evaluată astăzi, analizând roadele şi consecinţele pe care le-au avut implicarea ierarhilor Bisericii Ortodoxe în dialogul cu heterodocşii şi modul în care este percepută Biserica în prezent.

Drumul parcurs de ierarhii ortodocşi ecumenişti de-a lungul acestor opt decenii este relevant pentru a înţelege ce se întâmplă când nu se ţine cont de învăţătura Sfinţilor Părinţi, care au pus hotare de netrecut între adevăr şi minciună, între dogmă şi erezie, din dorinţa ca toţi creştinii să meargă pe calea împărătească a mântuirii. Ei au pecetluit învăţătura cu anatematisirea celor care ar îndrăzni să o încalce, o poziţie care, în vremurile actuale de relativism şi sincretism religios, pare absurdă, dar care este îndreptăţită mai bine ca orice de cei 80 de ani de încercări şi compromisuri.

Poziţia de egalitate între Biserica Ortodoxă şi celelalte confesiuni creştine, alături de principiul ,,dragoste mai presus de adevăr”, a stat la baza relaţiilor ecumeniste

Principala premisă pe care s-a întemeiat dialogul ecumenist şi care a reprezentat începutul abaterii de la dreapta credinţă a fost plasarea Bisericii Ortodoxe pe o poziţie de egalitate cu celelalte confesiuni creştine şi echivalarea învăţăturii ei dumnezeieşti cu ereziile heterodoxe.

Alături de această premisă, cu urmări la fel de grave, a fost aplicarea principiului ,,dragoste mai presus de adevăr”, care le-a creat ortodocşilor ecumenişti cadrul necesar pentru a face o sumedenie de concesii. Din aşa-zisa dragoste ecumenistă, care nu este decât o pervertire a dragostei creştine, ortodocşii s-au lepădat de învăţătura dumnezeiască a Bisericii, s-au lepădat de adevăr, negându-L astfel pe Cel ce a dat această învăţătură.

Consiliul Mondial al Bisericilor a fost creat pentru a coordona ofensiva heterodoxă împotriva Ortodoxiei

În 1937, la dialogurile ecumeniste s-a propus crearea unei organizaţii ecumeniste mondiale, Consiliul Mondial al Bisericilor, care să coordoneze activităţile ecumeniste. În cadrul acestei organizaţii, ortodocşii s-au ciocnit continuu de perspectiva protestanţilor, care au vrut dintru bun început să-şi impună ideologia. Colaborarea dintre ortodocşi şi protestanţi avea, de fapt, scopul de a prelua de la Ortodoxie legitimitatea şi veridicitatea acesteia pentru a gira ideologia protestantă, ca din acest amalgam să ia naştere viitoarea Biserică Ecumenistă.

De-a lungul timpului, ortodocşii au recunoscut, pe de-o parte, că n-au renunţat la vechile ,,prejudecăţi” privind celelalte confesiuni creştine (1983, Vancouver, Canada), deşi, pe de altă parte, au afirmat că ,,unii membri ai Consiliului Mondial al Bisericilor nu numai că nu respectă un minimum doctrinar, ci se dovedesc a fi eretici” (1991, Canberra, Australia).

În cadrul acestui for, învăţătura ortodoxă a fost supusă unei erodări sistematice prin dialoguri teologice la nivelul întregii creştinătăţi, dar şi prin dialoguri bilaterale la care ortodocşii ecumenişti au fost puşi faţă în faţă cu ereziile fiecărei confesiuni în parte.

Ca urmare, în 1964, ortodocşii au recunoscut că ereziile monofiziţilor sunt o simplă problemă de limbaj, pentru ca 30 de ani mai târziu să ridice anatemele cu privire la monofizism, aşezate de Sfinţii Părinţi la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Chalcedon (451).

În 1965, au fost ridicate anatemele contra catolicilor, pentru ca, în 1993, prin Documentul de la Balamand, ortodocşii să accepte că Biserica Ortodoxă şi cea Catolică sunt Biserici-Surori. De asemenea, au fost semnate diferite acorduri cu vechii-catolici, anglicanii şi luteranii, fiind recunoscute ereziile vechilor catolici, precum şi principiile protestante Sola Fide (mântuire numai prin credinţă, fără a se ţine cont de fapte) şi Sola Scriptura (numai Scriptura este temelia învăţăturii, fără a se ţine seama de Tradiţie).

Rugăciunile săvârşite în comun au însemnat recunoaşterea de către ortodocşi a existenţei harului şi mântuirii în afara Bisericii

Dialogurile ecumeniste au reprezentat un cadru deosebit de favorabil pentru săvârşirea de rugăciuni şi slujbe în comun. Astfel, la 31 iulie 1983, la cea de-a VI-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor a fost celebrată prima liturghie ecumenistă, o parodie a liturghiei ortodoxe, la care ortodocşii au slujit împreună cu reprezentanţii diferitelor confesiuni heterodoxe.

De asemenea, ,,săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor” este o grotescă ceremonie ecumenistă presărată cu elemente păgâne, în cadrul căreia, datorită imposibilităţii de a săvârşi în comun taina euharistiei, sunt sfinţite lumânările, apa sau alte obiecte. Apogeul mutilării ideii de rugăciune de către ortodocşi l-a reprezentat participarea lor la o ,,invocaţie a spiritelor păgâne ale creaţiei”, care a avut loc în 1991, la Adunarea Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Canberra.

Rugăciunile şi slujbele ecumeniste implică recunoaşterea de către ortodocşi a hirotoniilor heterodoxe şi deci a faptului că Sfântul Duh lucrează prin clericii heterodocşi. Prin aceasta, ortodocşii au acceptat tacit că există har şi mântuire în afara Bisericii. De altfel, Bisericile Ortodoxe locale au recunoscut validitatea hirotoniilor anglicane încă din anii ’30, iar în 1993, la Balamand, ierarhii ortodocşi ecumenişti au semnat un document în care afirmau deschis că ,,nu trebuie susţinută nici un fel de exclusivitate în privinţa mântuirii”.

Prin Documentul de la Lima, au fost recunoscute doar trei din cele şapte sfinte taine ca ,,simple ceremonii simbolice”

Concesiile făcute de ortodocşi în cadrul mişcării ecumeniste au atins, în cele din urmă, sfintele taine ale Bisericii. Cel mai important document ecumenist referitor la sfintele taine este Documentul de la Lima, semnat în 1982, care admite existenţa a doar trei sfinte taine: botezul, euharistia şi slujirea – ce înlocuieşte taina preoţiei. În plus, acestea sunt abordate din perspectivă protestantă, fiind tratate ca ,,simple ceremonii simbolice”.

Recunoaşterea existenţei harului şi mântuirii în afara Bisericii Ortodoxe, a faptului că Biserica nu are hotare, ca şi recunoaşterea tainelor heterodoxe a reprezentat un triumf fără precedent al ideologiei protestante asupra activiştilor ortodocşi ecumenişti.

Deşi iniţial au susţinut că Biserica este formată din mai multe ramuri – ortodoxă, catolică, protestantă etc, ulterior ecumeniştii au negat cu totul existenţa Bisericii, afirmând că aceasta de abia de acum încolo urmează a fi întemeiată, prin pogorârea Sfântului Duh la Cincizecimea ecumenistă !

Atacul împotriva Ortodoxiei a urmat o strategie bine gândită şi instrumentată, care a parcurs mai multe etape. Primul pas a fost situarea Bisericii Ortodoxe pe o poziţie de egalitate cu celelalte confesiuni creştine, pentru a proba teoria ramurilor Bisericii, ce susţinea că toate confesiunile creştine existente în lume sunt ramuri ale Bisericii Creştine.

Prin acceptarea faptului că există har şi mântuire în afara Bisericii, ortodocşii au acceptat că Biserica nu are hotare, cuprinzându-i pe toţi creştinii, ortodocşi şi heterodocşi deopotrivă. Într-o etapă următoare, ecumeniştii au susţinut că Biserica este mai presus de ramurile sale, afirmând că aceasta se află ,,în afara comunităţilor noastre confesionale”, ce au fost numite simplu ,,schisme”. Iar faptul că ramurile nu mai sunt decât simple ,,schisme” ilustrează un alt concept ecumenist, acela al complementarităţii confesiunilor, potrivit căruia nici una dintre confesiunile creştine nu a păstrat integral învăţătura apostolică şi, deci, nu deţine plinătatea adevărului.

Consecinţa firească a complementarităţii confesiunilor este că adevărata Biserică urmează să fie reîntregită prin unirea acestora: ,,Trebuie să combinăm credinţa tuturor Bisericilor şi atunci vom avea o Biserică şi o credinţă unică”.

Apogeul apostaziei ecumeniste referitoare la Biserică îl reprezintă ideea că Biserica nu a existat nicicând, urmând a fi întemeiată în viitor. Henri van Duzzen afirmă: ,,Ideea de Biserică primară unitară este o perfectă ficţiune … Istoria nu cunoaşte nimic asemănător. Niciodată nu a existat o Biserică nescindată. Chiar şi în primele 15 secole e puţin probabil să fi fost o epocă în care să nu se fi produs o mare ruptură de la Trupul lui Hristos” …

Pornind de la un simplu dialog ,,al dragostei” săvârşit de pe poziţii de egalitate, ortodocşii ecumenişti au ajuns ca, în 80 de ani, să nege învăţătura Bisericii, să nege existenţa Bisericii şi să-L nege pe Însuşi Hristos, capul Bisericii, Cel ce este ,,Calea, Adevărul şi Viaţa”.

Ioachim Arnăutu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 29 (1/2004)