Despre site
 
Bine aţi venit pe acest site, unde puteţi găsi revista Catacombele Ortodoxiei a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, tipărită de Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti cu binecuvântarea P.S. Flavian Ilfoveanul.
 
Primul număr al revistei a apărut în aprilie 1999. Ea s-a născut, în principal, din dorinţa de a vorbi credincioşilor români despre ecumenism şi roadele apostaziei de la Ortodoxie, tratând, de asemenea, subiecte de actualitate precum clonarea, eutanasia, renaşterea păgânismului în societatea contemporană etc.
 

 

--------------------

 

Teme principale in site
 

Eutanasie. Donare de organe

Stiri 78 2

 

Creştinism şi islamism

Cugetari 71 2

 

Homosexualitatea în lume

Dogma 45-1

 

--------------------

Mărturii inedite despre Sfântul Ioan de Kronstadt

 

‘Argonauţi’, renovaţionişti, atei, amăgitori şi … Sfântul Ioan de Kronstadt
Ivan Ilici Serghiev, viaţa sa şi nenumăratele sale tămăduiri. Un personaj din Evul Mediu

 

* * *

 

Părintele Alexandru Hotoviţki

Mărturiile pe care le vom prezenta în continuare sunt inedite fiindcă sunt mărturii ale neortodocşilor despre cum l-au văzut ei pe Sfântul Ioan de Kronstadt şi, odată cu el, credinţa ortodoxă trăită. Unele observaţii vădesc neînţelegerea şi chiar necunoaşterea creştinismului autentic, a adevăratei moşteniri lăsate nouă de Mântuitorul nostru şi Apostolii Săi. Altele vorbesc despre confundarea unor noţiuni cu altele, confuzii cauzate de cele mai multe ori de lipsa unei înţelegeri profunde şi reale a cuvintelor şi faptelor sfântului.

Era Sfântul Ioan mistic şi avea o cugetare monahală ? Neîndoios. Orice creştin care îşi trăieşte profund credinţa este mistic, fiindcă el începe să vadă cu ochii minţii, ca şi cu ochii sufleteşti care i se deschid, tainele lui Dumnezeu. Şi, precum ne învaţă Arhiepiscopul Averchie de Jordanville, tot creştinul trebuie să aibă o cugetare monahală, fie că se retrage din lume fie că nu; creştinismul în sine este o credinţă ascetică, fiindcă el este o învăţătură a luptei neîncetate cu patimile, a mijloacelor şi condiţiilor pentru dobândirea treptată a virtuţilor[1].

Dar a fi mistic şi a avea o cugetare monahală nu înseamnă a fi bătut în cap sau lipsit de viziune, iar despre acest lucru ne vorbesc cei mai mari asceţi creştini precum Sfântul Antonie cel Mare, care-i îndemna pe cei din preajma lui să ştie să dea răgaz sufletului omenesc după luptele duhovniceşti îndelungate şi să-i odihnească pe cei osteniţi. A şti să glumeşti sau să râzi, a fi flexibil în fond, ţine de a fi bine ancorat în realitate, de a cunoaşte acest univers care este omul şi a-l înţelege în profunzime.

A adus Sfântul Ioan religia la nivelul oamenilor ? Fără îndoială. Poate că L-a adus, prin sfinţenia şi exemplul său, pe Însuşi Mântuitorul printre noi. Urmându-L în toate pe Hristos, el s-a făcut asemenea Lui, precum ne învaţă apostolul[2]. El pare pur şi simplu coborât din paginile vieţilor sfinţilor, şi Dumnezeu ne-a dat acest mare dar – pe sfântul Său printre noi, oamenii de rând – pentru a ne aduce aminte cum să fim, cum să trăim. Deoarece creştinismul nu este o învăţătură abstractă, închisă între uşile altarului sau ferecată între paginile cărţilor de teologie, ci o învăţătură ce trebuie trăită de oameni.

A întors Sfântul Ioan spatele monahismului, atunci când a ales să rămână în viaţa laică ? A desconsiderat lucrarea şi influenţa pe care acesta o putea avea în societatea rusă ? Nicidecum. El a năzuit un respect deosebit pentru viaţa monahală şi a întemeiat mai multe mânăstiri de maici pe care le-a păstorit cu multă dragoste şi devotament, îngrijindu-se de tot ceea ce era necesar unei vieţuiri monahiceşti[3].

Avea Sfântul Ioan un spirit larg, privind cu multă bunăvoinţă orice început de a păşi pe calea mântuirii ? Neîndoios, fiindcă el socotea că dacă omul doreşte cu adevărat să se apropie de Dumnezeu, Sfântul Duh îl va povăţui încetul cu încetul pe singura cale a mântuirii, cea a credinţei ortodoxe, deoarece învăţătura creştină are putere doar în Biserică[4], iar cine vrea acea putere care-l schimbă din temelii, care-l face să devină moştenitor al Împărăţiei Cerurilor, trebuie să se unească cu Biserica lui Hristos.

 

* * *

 

Părintele Alexandru Hotoviţki a fost parohul Bisericii (apoi Catedralei) Sfântul Nicolae din New York, de la hirotonia sa în 1896 până la întoarcerea sa în Rusia în 1914. În aproape toată această perioadă, el a fost preotul cu rangul cel mai înalt din Misiunea Rusă. Bineînţeles, el era parohul catedralei eparhiale, dar a călătorit mult, păstorindu-i pe ortodocşii din toată regiunea de nord-est a SUA. El a fost de asemenea redactorul publicaţiei Vestnik, revista eparhială oficială.

În orice caz, părintele Alexandru a călătorit în Rusia în 1903 şi, în timp ce se afla acolo, i-a făcut o vizită părintelui Ioan Serghiev, cunoscut încă de atunci ca făcătorul de minuni Ioan de Kronstadt. După întoarcerea sa în America, părintele Alexandru a vorbit cu un reporter de la Wilkes-Barre Times. Articolul care s-a născut în urma discuţiei a apărut pe 7 aprilie 1904:

,,În biroul părintelui Alexandru Hotoviţki, arhipreotul Bisericii Sfântul Nicolae, podoaba principală este o fotografie mare a părintelui Ioan care poartă semnătura sa. Aceasta i-a fost dăruită părintelui Alexandru vara trecută când, în timpul unei călătorii în Rusia, l-a vizitat pe părintele Ioan pentru a-i mulţumi pentru atenţia acordată micii sale turme. O parte din fondurile necesare pentru ridicarea noii biserici frumoase a fost strânsă în Rusia, şi părintele Ioan atât prin donaţii personale, cât şi prin câştigarea interesului altora pentru cauză a devenit un contribuitor substanţial.

Vizita părintelui Alexandru la Kronstadt a avut loc pe 19 iulie (stil vechi). S-a întâmplat să fie ziua de naştere a părintelui Ioan. Fidel unui obicei de mulţi ani, clericul rus a săvârşit în acea zi o liturghie solemnă în catedrală şi apoi a stat de vorbă în timpul prânzului cu numeroşii prieteni care veniseră să-i aducă urările lor de bine. Părintele Hotoviţki a Sfintii 110 1fost unul din oaspeţi.

 

Părintele Alexandru Hotoviţki

 

,,Vice-amiralul Marakov a fost cel care prezida dineul”, a spus ieri părintele Hotoviţki. ,,Era firesc ca el să fie, deoarece el şi părintele Ioan sunt legaţi prin legăturile prieteniei calde. La acel dineu au fost prezenţi mulţi demnitari bisericeşti şi de stat, dar, cu toate acestea, a fost un eveniment extrem de deschis. Părintele Ioan are unele concepţii originale şi idei abundente în ce priveşte egalitatea, chiar într-o ţară cu o distincţie atât de marcată între clase precum Rusia. A fost un prânz bogat, cu băuturi bune, deoarece părintele Ioan, deşi în mod obişnuit trăieşte tot atât de cumpătat şi înfrânat ca un monah, crede că Dumnezeu a lăsat lucrurile bune ale vieţii pe pământ spre bucuria omului, şi lui îi place să-i vadă pe alţii bucurându-se.

În unele privinţe, părintele Ioan este cel mai remarcabil om din Rusia de astăzi şi cu siguranţă este omul despre care se vorbeşte cel mai mult. El reprezintă un model doar prin el însuşi în Biserica Rusă, şi nimeni nu a adus atât de intens în casele oamenilor puterea şi posibilităţile ei [Bisericii] lăsând deoparte pe deplin orice ostentaţie, fast şi grandoare cu care a încântat şi a copleşit odinioară oamenii.

Aceia care obişnuiau să-l considere pe părintele Ioan a fi un mistic sau un om cu un gen de cugetare monahală au greşit. El este opusul. El şi-a luat soţie şi se amestecă liber în viaţa cotidiană a oamenilor, şi se bucură de o glumă bună. El a adus religia la nivelul oamenilor şi atât prin viaţă cât şi prin învăţătură el s-a străduit neîncetat să ridice viaţa cotidiană la nivelul religiei. El este un susţinător puternic al ajutorului activ, şi el nu a intrat în monahism pentru că a simţit că era nevoie de el şi putea avea o influenţă puternică spre bine rămânând în viaţa laică unde aceia care aveau nevoie de el puteau să-i asedieze tot timpul uşile simplei sale locuinţe din Kronstadt când el este acasă, iar mulţimile care se adună în gări în cursul multelor sale călătorii prin Rusia care ocupă mare parte din timpul său au arătat că el avea dreptate.

Influenţa sa se întinde de la tronul ţarului până la cea mai sărăcăcioasă cocioabă din Rusia. El ia din belşugul celor bogaţi cu ambele mâini şi îl împarte nestingherit celor care au nevoie. Doar prin darurile semnificative pe care le primeşte el a putut să întreţină circa 25 de aziluri şi instituţii din diferite părţi ale Rusiei, pe care le-a înfiinţat.

Unul din lucrurile prin care atrage părintele Ioan este spiritul său larg. Pe câtă vreme este ortodox în sensul esenţial al acestui cuvânt, el nu face nici o deosebire între cei care sunt de o credinţă cu el şi cei de alte credinţe. El dă binecuvântarea sa tuturor deopotrivă, fiindcă el recunoaşte ca dumnezeiesc orice canal prin care se poate revărsa în sufletul omenesc un duh de evlavie şi o împlinire a celei mai înalte vieţi [creştineşti].

În biroul său veţi găsi o masă de lucru, un pat şi câteva icoane. Este la fel de simplu precum chilia unui monah. Însă el petrece puţin timp acolo deoarece cea mai mare parte a timpului său este ocupată cu alinarea suferinţei în rândul săracilor, mângâierea celor aflaţi în pragul morţii, şi cu călătorii misionare. Dacă, în toiul nopţii, ar ajunge la părintele Ioan chemarea de a fi prezent la căpătâiul unui muribund aflat la celălalt capăt al imperiului, el s-ar scula şi ar lua primul tren.

Sunt mulţi oameni în Rusia care-i atribuie părintelui Ioan puteri mai presus de fire. El nu pretinde că are vreuna, cu excepţia puterii rugăciunii. El crede cu tărie în rugăciune, şi cel mai remarcabil lucru este că rugăciunile lui sunt foarte scurte. Dar cineva nu poate privi în minunaţii lui ochi violeţi fără a simţi că privirea din ei nu este din această Sfintii 110 2lume. Ei par să privească o clipă dincolo de hotarul vieţii, şi alteori par să pătrundă chiar în sufletul cuiva. De asemenea, în mod bizar, cei care l-au văzut în ultimii 25 de ani din viaţa lui – el are acum peste 70 ani – spun că vârsta pare să nu fi produs nici o schimbare în înfăţişarea lui”.

 

Schiţă din 1903 a Sfântului Ioan de Kronstadt, din Chicago Tribune

 

Mai departe în articol, autorul (care nu este părintele Alexandru Hotoviţki) relatează următoarea istorie: în cursul vieţii răposatului ţar Alexandru al III-lea (1845-1894, ţar între anii 1881-1894), părintele Ioan era adeseori chemat la palatul împărătesc. Odată a fost chemat pentru prinţesa Elisabeta, soţia ducelui Serghie şi o soră a actualei ţarine. Prinţesa era bolnavă şi erau dorite rugăciunile lui. Se spune că părintele Ioan l-a întrebat pe ţar dacă prinţesa a intrat în Biserica Greacă din convingere sau doar ca o chestiune de politică – ea era germană şi iniţial luterană.

Uluit de sfinţenia sa, suveranul tuturor ruşilor i-a spus tăios preotului să-şi vadă de treaba lui. Părintele Ioan s-a îndreptat de spate, a fixat o privire străpungătoare pe stăpânul său împărătesc şi a răspuns: ,,Exact asta fac, maiestatea voastră. Dumnezeu, al cărui slujitor smerit sunt, cere să se răspundă la această întrebare”.

Dacă ţarul i-a răspuns nu se ştie, dar când el era pe moarte în Crimeea, părintele Ioan a primit un apel urgent şi el a gonit dintr-o parte în cealaltă a Rusiei într-un tren special împărătesc pentru a se afla la căpătâiul monarhului.

Astăzi este greu de imaginat că am putea întâlni un astfel de articol în ziare, dar în timpul vieţii Sfântului Ioan de Kronstadt, presa americană era fascinată de el. Începând cu anii ’1890, Sfântul Ioan apărea destul de regulat în ziarele americane, împreună cu relatări ale minunilor (inclusiv chiar scularea unei persoane din morţi).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 110/ianuarie-februarie 2018

 

 

 

W.J. Birkbeck

Mărturiile pe care le vom prezenta în continuare sunt inedite fiindcă sunt mărturii ale neortodocşilor despre cum l-au văzut ei pe Sfântul Ioan de Kronstadt şi, odată cu el, credinţa ortodoxă trăită. Unele observaţii vădesc neînţelegerea şi chiar necunoaşterea creştinismului autentic, a adevăratei moşteniri lăsate nouă de Mântuitorul nostru şi Apostolii Săi. Altele vorbesc despre confundarea unor noţiuni cu altele, confuzii cauzate de cele mai multe ori de lipsa unei înţelegeri profunde şi reale a cuvintelor şi faptelor sfântului.

A fost Sfântul Ioan ecumenist ? Îi simpatiza pe anglicani şi credea că ar fi posibilă o unire între Ortodoxie şi anglicanism ? Orice creştin autentic doreşte să-i vadă pe toţi creştinii din lume uniţi într-o singură Biserică, cea adevărată; ca să fie una, precum noi una suntem (Ioan 17, 22). Orice creştin autentic este ecumenist în sensul real al cuvântului.

Sfântul Ioan nu făcea excepţie; şi el dorea unirea tuturor creştinilor şi nădăjduia mai întâi că vor exista relaţii de amiciţie, ca mai apoi cei care-L iubesc cu adevărat pe Hristos dintre heterodocşi să se întoarcă în sânul Bisericii Ortodoxe. Manifestările sale de prietenie faţă de anglicani sunt, prin urmare, fireşti. În plus, vremurile pe care le trăia el erau în mod special străbătute de un sentiment pe care-l încerca lumea creştină, că a venit vremea împăcării. Aceste lucruri le putem surprinde şi în scrierile arhiepiscopului Ilarion Troiţki (1886-1929), contemporan cu el, mai cu seamă în scrisoarea lui către Robert Gardiner, Unitatea Bisericii şi Conferinţa Mondială a Comunităţilor Creştine din 1916, ca şi în Scrisoarea pastorală a Episcopului Rafail [Hawaweeny] de Brooklyn (1860-1915) din 1912. Dar în ultimele două întâlnim deja poziţia ortodoxă manifestă faţă de heterodocşii care nu dădeau semne că ar dori cu adevărat să se întoarcă la Biserica Sobornicească, ci doar să-i amăgească pe ierarhii ei că ei înşişi ar fi dreptcredincioşi ...

 

* * *

 

W.J. Birkbeck a fost o punte vie între Ortodoxie şi anglicanism la începutul secolului trecut. Englez fiind, el s-a îndrăgostit de Rusia şi a petrecut foarte multă vreme acolo, dezvoltând relaţii cu aproape toate persoanele însemnate din Biserica Ortodoxă Rusă. El a vizitat mânăstiri şi biserici săteşti, stareţi, episcopi, pe ţarul Nicolae al II-lea însuşi. Era convins că Ortodoxia şi anglicanismul ar trebui să se unească, şi această convingere se baza pe dragostea sa profundă pentru Ortodoxie. Dacă ar fi trăit în vremurile moderne, pur şi simplu el s-ar fi convertit. Dar în zilele îmbătătoare ale sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX, dacă erai un anglican care iubea Ortodoxia, nu te-ai fi convertit; ai fi încercat să înfăptuieşti unirea.

Birkbeck a fost foarte prolific, scriind articole pro-Rusia şi pro-ortodoxe pentru ziarele englezeşti, ţinând conferinţe despre Ortodoxie şi întreţinând o corespondenţă care uluieşte dar care era firească pentru o persoană educată din vremea sa. Şi el a scris foarte puţine care să nu fie legate de Ortodoxie. În această cantitate vastă de scrieri, există câteva relatări fascinante despre Sfântul Ioan de Kronstadt, cel mai faimos preot Sfintii 111ortodox din lume.

Prima întâlnire a lui Birkbeck cu Sfântul Ioan a avut loc în 1889. El o istoriseşte într-o scrisoare datată 9 august 1889:

 

Sfântul Ioan de Kronstadt în 1894

 

,,Vezi dumneata, noi am ajuns la Marea Albă în cele din urmă, cu toate că este foarte ascunsă vederii în josul râului două sau trei mile. … Închipuieşte-ţi cât de norocoşi ! Există un anume părinte Ioan la Kronstadt, pe care am dorit în mod special să-l văd, dar am auzit că nu era acasă. Ieri dimineaţă la Poveneţ cine a apărut pe vapor în drumul său de întoarcere la Sankt Petersburg decât chiar acest părinte Ioan. Cu siguranţă el m-a impresionat foarte tare. Are cel mai minunat chip pe care ţi l-ai putea imagina şi, deşi nu există nici o făţărnicie în el – fiindcă el râde şi vorbeşte în mod firesc ca oricine altcineva –, ai sentimentul că el ar fi o persoană întrucâtva diferită de oricine altcineva pe care ai întâlnit vreodată. Nu pot să înţeleg de ce, dar aşa este.

El este un simplu preot de parohie, dar oamenii au o evlavie extraordinară faţă de el şi spun că săvârşeşte minuni, deşi părintele Ioan tăgăduieşte aceasta, şi spune că doar credinţa lor îi tămăduieşte. Nu am reuşit să port o discuţie foarte lungă cu el, deoarece curând s-a aflat în oraş că era acolo, şi locul a fost complet înconjurat de oameni sărmani care au venit să-i ceară să se roage pentru un lucru sau altul pentru ei, sau să-i ceară sfatul”.

(Viaţa şi scrisorile lui W.J. Birkbeck, p. 32-33)

 

În 1897, arhiepiscopul de York a vizitat Rusia, şi Birkbeck a fost practic ghidul său. Această vizită a inclus următoarea întâlnire cu Sfântul Ioan:

,,Cea mai mare parte a zilei de vineri a fost ocupată cu luarea de rămas bun înainte de plecarea noastră la Moscova. Dar încă un episod al vizitei arhiepiscopului la Sankt Petersburg rămâne să fie relatat – anume, o vizită făcută lui de binecunoscutul preot părintele Ioan de Kronstadt, a cărui reputaţie de viaţă sfântă şi influenţă extraordinară pentru bine în toate părţile Rusiei a ajuns deja în această ţară, unde cartea sa Viaţa mea în Hristos a fost publicată de curând într-o traducere excelentă a domnului Gulaev, precedată de o scrisoare cu dedicaţie pentru graţiosul nostru suveran.

La întoarcerea dintr-o vizită la galeria de artă Hermitage, noi am găsit o telegramă care spunea că părintele Ioan ne va vizita în cursul după-amiezei, şi, după grupurile de lucrători de la hotel care deja îl aşteptau pe holurile din apropierea camerelor noastre, era evident că ştirile despre plănuita sa vizită erau mai mult sau mai puţin proprietate publică.

În cele din urmă am auzit un fel de năvală pe hol, şi unul dintre slujitori s-a uitat în grabă în salonul nostru şi ne-a spus că părintele Ioan a venit. Am ieşit în hol şi l-am întâmpinat pe cinstitul preot, faţa sa era liniştită ca de obicei şi luminată de zâmbete în timp ce-şi făcea drum cu greutate prin mulţimile de lucrători la hotel care se înghesuiau în jurul lui pentru a-i săruta mâna sau a primi binecuvântarea sa. În Rusia, influenţa sa se întinde mult în afara populaţiei ortodoxe, şi eu am observat că nu numai câţiva dintre slujitorii germani luterani de la hotel se înghesuiau în jurul lui, ci chiar doi dintre ospătarii tătari mahomedani de la restaurant au cerut şi au primit binecuvântarea sa.

Părintele Ioan a stat cu noi mai mult de o oră, şi el şi arhiepiscopul au purtat o discuţie interesantă şi remarcabilă despre condiţia religioasă a săracilor din Anglia şi respectiv Rusia, şi mai ales din marile oraşe, fenomen în care fiecare dintre ei avea o experienţă atât de mare. Plecarea sa a fost însoţită de o demonstraţie similară celei care avusese loc la sosirea sa, şi cu mare dificultate el şi-a croit drum până la lift, doar pentru a se întâlni cu o mulţime şi mai densă de oameni în stradă în timp ce se străduia să-şi facă drum de la hotel către trăsura lui”.

(Athelstan Riley, ed., Birkbeck şi Biserica Rusă, 1917, p. 123-124)

 

În 1903, binecunoscutul episcop episcopalian Charles Grafton a vizitat Rusia. El a făcut aceasta încurajat de prietenul său, patriarhul Tihon, care era la acea vreme episcopul rus din America de Nord. Ca în cazul arhiepiscopului de York, Birkbeck a fost însoţitorul lui Grafton. Şi din nou, ei l-au întâlnit pe Sfântul Ioan de Kronstadt. Iată descrierea lui Birkbeck într-o scrisoare către lordul Halifax, datată 30 septembrie 1903:

,,Luni după-amiază, noi am primit o vizită lungă a părintelui Ioan de Kronstadt. El şi episcopul s-au înţeles minunat unul cu altul şi au discutat foarte mult despre unire. Am descoperit că amândoi aveau 73 de ani şi că amândoi au fost hirotoniţi în 1855 ! I-am spus părintelui Ioan că nu arăta deloc mai bătrân ca atunci când l-am întâlnit pentru prima oară, în urmă cu 14 ani, în nordul Lacului Onega. El a spus: ‘Vedeţi dumneavoastră, eu săvârşesc liturghia în fiecare zi, şi aceasta îmi reînnoieşte viaţa’. Atunci eu i-am spus că episcopul făcea la fel, şi noi i-am arătat micul său altar portabil şi i-am spus că episcopul slujise în fiecare zi la bordul vaporului cu care venisem din America, ca şi aici. Atunci el a îngenuncheat, a desfăcut antimisul şi a sărutat locul unde stau sfintele vase şi apoi imaginea răstignirii de dedesubt şi s-a rugat acolo. Totul a fost minunat.

În momentul plecării sale, toţi lucrătorii de la hotel s-au adunat în hol şi pe casa scării şi oamenii de afară au invadat locul, iar o mare mulţime era pe străzi. Am coborât cu el şi am auzit o sărmană fată venind şi spunându-i că sora ei era foarte, foarte bolnavă şi i-a cerut să se roage pentru ea. ‘Care este numele ei ?’ a spus părintele Ioan. ‘Ana’, a spus fata. ‘Da, mă voi ruga’, a spus părintele Ioan şi şi-a pus mâinile în jurul capului ei. … La intrare se afla o bătrână hotărâtă să ajungă la el. Unul dintre portari a împins-o, şi ea s-a învârtit în jurul cupeului părintelui Ioan şi ca fulgerul a deschis uşa de pe cealaltă parte, şi când părintele Ioan a intrat în cupeu ea îngenunchea înăuntrul vehiculului cu capul pe podea.

Ieri am mers la Mânăstirea Ivanovski la Kapnofka şi am ajuns la 9 dimineaţa. Părintele Ioan slujea. Am mers în ‘altar’. Ca de obicei, el slujea cu mare libertate, dar extrem de evlavios. La cuvintele ‘Acesta este Trupul’, s-a întors către oameni care sunt bineînţeles de cealaltă parte a uşilor împărăteşti, ţinând mâna dreaptă în afară în timp ce spunea restul: şi la fel cu potirul. În timp ce se ruga pentru vii şi pentru morţi el ţinea marginea sfântului disc lipită de frunte, şi apoi îşi punea fruntea pe marginea exterioară a sfântului potir în timpul restului marii rugăciuni de sfinţire.

După aceea, noi am făcut cunoştinţă cu căpitanul Ţerviţki şi am băut ceaiul cu părintele Ioan. Ni s-au arătat dormitorul şi biroul lui, iar pe masa din biroul lui era jurnalul său, care se pare că este proprietate publică de vreme ce Ţerviţki ne-a citit o notă despre ziua de ieri care începea astfel: ,,’Îl binecuvântez pe Domnul’ pentru că mi-a îngăduit să-l vizitez pe episcopul american Grafton şi să vorbesc cu el despre rugăciunea pentru reunirea Bisericilor”.

Din nefericire, nota sa nu era terminată.

(Viaţa şi scrisorile lui W.J. Birkbeck, 1922, p. 248-249)

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 111/martie-aprilie 2018

 

 

 

Isabel Hapgood

Mărturiile pe care le vom prezenta în continuare sunt inedite fiindcă sunt mărturii ale neortodocşilor despre cum l-au văzut ei pe Sfântul Ioan de Kronstadt şi, odată cu el, credinţa ortodoxă trăită. Unele observaţii vădesc neînţelegerea şi chiar necunoaşterea creştinismului autentic, a adevăratei moşteniri lăsate nouă de Mântuitorul nostru şi Apostolii Săi. Altele vorbesc despre confundarea unor noţiuni cu altele, confuzii cauzate de cele mai multe ori de lipsa unei înţelegeri profunde şi reale a cuvintelor şi faptelor sfântului.

Iată o nouă relatare foarte interesantă, având în vedere că este a unei credincioase episcopaliene. Ea cântăreşte tot ceea ce aude şi vede în călătoria ei în Rusia într-un mod pur raţionalist, comentează gesturile şi atitudinile sfântului ca un om neîncrezător, bănuitor, în realitate necredincios. Nu cunoaşte câtuşi de puţin credinţa şi evlavia ortodoxe, mai ales specifice spaţiului ortodox rus, nici încrederea în pronia dumnezeiască.

Sfântul Ioan va lăsa o impresie profundă asupra ei, dar nu va reuşi să treacă dincolo de carapacea ei de om a cărui mentalitate este deja descreştinată. A-l compara pe Sfântul Ioan de Kronstadt cu oracolul din Delphi – iată ceva ce spune totul despre credinţa ta … păgână !

Din nefericire, Isabel Hapgood nu pare un personaj desprins din lumea de acum un veac, ci chiar din cea în care trăim noi astăzi. Comentariile şi reacţiile ei par să fie astăzi 'norma' pentru cei care se socotesc civilizaţi, evoluaţi, învăţaţi, care au ştiut să lase în urmă ,,prejudecăţile" şi ,,înapoierea" de care dau dovadă cei credincioşi ...

 

* * *

 

Mathew Namee, director asociat al Societăţii pentru Istoria creştinilor ortodocşi din Americi, scrie:

V-aţi putea întreba de ce retipăresc aceste articole despre Sfântul Ioan de Kronstadt – care la urma urmei nu a părăsit niciodată Rusia – pe un site dedicat istoriei Ortodoxiei în Americi ?

Este greu de înţeles după un secol faima Sfântului Ioan. El a fost cel mai faimos preot ortodox din lume, şi în occident este posibil ca el să fi fost cel mai faimos cleric ortodox – mai faimos decât patriarhii. Cum să exemplifici aceasta ... Bineînţeles, el a fost prezentat de toate ziarele mari – New York Times, Chicago Tribune, Washington Post. Dar a fost mai mult de atât. În 1891, Idaho Avalanche a dedicat aproape o coloană întreagă pe prima sa pagină unei descrieri a Sfântului Ioan. Cotidiene din Wisconsin, Oregon, Ohio şi Georgia au scris despre minunile lui. Iowa City Citizen a relatat că un om orb şi-a recăpătat vederea la înmormântarea Sfântului Ioan. Boston Globe l-a numit ,,papa neîncoronat” al Rusiei. Jurnalul lui, Viaţa mea în Hristos, a fost tradus în engleză şi distribuit în America. Pentru mulţi americani, părintele Ioan, sau Ivan, era pur şi simplu Ortodoxia. Astăzi nu există nici o figură comparabilă; poate, nu ar putea exista o figură comparabilă. Presa americană a relatat despre Sfântul Ioan aşa cum te-ai aştepta să relateze despre un super-erou. Nu vom vedea niciodată din nou ceva asemănător.

Şi apoi există, bineînţeles, legături evidente între Sfântul Ioan şi Ortodoxia americană. Părintele Alexandru Hotoviţki, preotul principal din Misiunea Rusă, a avut o audienţă personală la el. Şi chiar înainte să-l fi cunoscut pe viitorul Patriarh Tihon al Moscovei şi întregii Rusii, Isabel Hapgood l-a cunoscut pe Sfântul Ioan. Marele preot era un subiect regulat în periodicul oficial al Misiunii Ruse. Şi Sfântul Ioan însuşi a arătat un interes personal faţă de Ortodoxia americană, trimiţând bani pentru a sprijini construirea Catedralei Sfântul Nicolae din New York. Dacă o vizitaţi astăzi, veţi vedea în ea o icoană mare a sfinţilor catedralei – ctitorii Tihon şi Alexandru; cei care au slujit acolo: Rafail, Ioan de Chicago şi Alexie Toth; şi binefăcătorii lor ţarul Nicolae al II-lea şi Sfântul Ioan de Kronstadt.

Deşi nu a călcat niciodată pe pământ american, Sfântul Ioan ar putea fi enumerat pe drept printre sfinţii Americii de Nord. Şi datorită importanţei sale, va trebui să revenim mult mai mult asupra vieţii lui, dintr-o perspectivă americană.

În 1895, episcopaliana Isabel Hapgood (1851-1928), născută în Boston, traducător de literatură franceză şi rusă şi al slujbelor Bisericii Ortodoxe[5], care a călătorit mult în Rusia, a scris propria sa descriere a Sfântului Ioan – pe atunci cunoscut ca părintele Ioan Serghiev, păstorul Bisericii Sfântul Andrei din Kronstadt. Articolul a apărut pe 8 august 1895 în The Independent, un ziar american publicat între anii 1848-1921, şi este reprodus aici:

 

,,Părintele Ioan de Kronstadt, care s-a rugat cu răposatul ţar al Rusiei pe patul său de moarte şi a mângâiat familia sa îndurerată, este unul dintre cei mai cunoscuţi oameni din Rusia, într-un mod blând şi particular. El este atât de faimos, încât sunt puţine şanse ca numele Oteţ Ioann – părintele Ioan – să fie folosit pentru a indica orice alt preot Ioan din mulţimile care poartă acest nume, şi nici omul însuşi, după ce-l priveşti o dată, nu mai poate fi confundat cu nici un alt preot. În ultimii 10 ani, cel puţin, el a deţinut un loc unic în societatea rusă şi în inimile ruşilor. Am avut o experienţă cu el tocmai într-una din direcţiile care l-au făcut faimos şi iubit.

Mărturisesc că nu ştiu încă ce să cred despre aceasta. Într-o zi, într-o staţiune imperială de vară aflată la circa 16 mile de Sankt Petersburg, am văzut o mare mulţime adunată în faţa unei case care privea ţintă cu o nerăbdare fascinată la uşa acelei case şi la o trăsură trasă înaintea ei. Mulţimi care să privească astfel nu sunt obişnuite în Rusia, decât atunci când este aşteptat vreun membru al familiei ţarului. Dar eu ştiam că acea casă aparţinea unui negustor şi că era puţin probabil ca familia ţarului să fie invitată acolo; mai mult, trăsura luxoasă, arătoasă, nu purta nici măcar însemnele celei mai mărunte tovărăşii imperiale.

Întrebând, am aflat că ,,părintele Ioan, din Kronstadt” vizita o persoană bolnavă din casă, şi că oamenii aşteptau răbdători să-l zărească. Ei erau prea dornici să-mi spună mai multe, şi eu eram prea ocupată să aştept ,,un preot de rând”, aşa cum mi-am spus în sine. Cu toate acestea, am început să pun întrebări. Am auzit foarte multe lucruri, dar am fost încurcată de încercarea de a face ca măcar o mică parte din ele să se potrivească cu fotografiile omului pe care îl vedeam pretutindeni şi căruia nu-i acordasem nici o atenţie până acum. Fotografiile înfăţişau un om după câte se pare de circa 40 ani, cu păr lung, lins, şi fără o barbă cârlionţată, frumoasă, care să fluture, şi fără pitorescul pe care-l au mulţi preoţi ruşi. Ochii lui îmi reţinuseră atenţia; păreau a fi deschişi la culoare şi aparte ca expresie. Asta era tot.

Ce am auzit despre el ? Ce nu am auzit ! Şi de la oameni de toate rangurile şi gradele de inteligenţă. Prinţese şi contese m-au asigurat că el săvârşea minuni de tămăduire numai printr-o simplă atingere, că el citea trecutul unei persoane dintr-o privire şi prezicea viitorul. Prinţi şi conţi – menţionez titlurile ca un fel de etichetare a rangurilor şi prejudecăţilor în linii mari – declarau că el avea un fel de a deosebi tinerii sceptici şi împietriţi dintr-o mulţime mare, pe care o vedea pentru prima oară, şi nu numai că le câştiga inimile cu câteva cuvinte blânde, ci îi trimitea acasă plini de căinţă şi îndreptaţi. Cei din clasa artistică şi literară ezitau să-l condamne, chiar atunci când credeau prea puţin în altceva. Surorile de caritate, persoanele parţial religioase, slujitorii, ţăranii, toţi credeau cu evlavie în orice putere care putea fi atribuită omului; şi multe persoane din toate aceste clase avuseseră experienţe personale cu el care să le confirme convingerile lor, sau vindecările parţiale sau depline, la care fuseseră martori.

Era privit ca o cinste uriaşă ca Sfântul Ioan să te aleagă dintr-o mulţime şi să ţi se adreseze; şi o prietenă de-a mea mi-a spus, cu un triumf evident, că o dată el a mers către ea şi a sărutat-o cu o sărutare sfântă. Însemna un fel de binecuvântare, dar ea nu stabilise cu precizie. Nici un alt preot din Rusia nu ar fi putut săruta o femeie din înalta societate într-o companie ca aceea şi să scape de consecinţele fireşti, cu atât mai puţin să i se mulţumească pentru o asemenea încălcare flagrantă a bunelor maniere în general, şi în particular a bunelor maniere care privesc întreaga clasă preoţească ca inferioară, ca un lucru separat, nu să fie invitată la masă cu cei mai de seamă prieteni ai cuiva şi cele asemenea.

Lucrurile clare, aşa cum le-am descoperit în cele din urmă, erau acestea: părintele Ioan este un om cu aproape 20 ani mai bătrân decât arată. El este un preot de parohie în Kronstadt, insula fortificată aflată la circa 20 mile de Sankt Petersburg, unde Râul Neva intră în Golful Finlandei şi aproape vizavi de staţiunea imperială de vară, Peterhof. Nu ştiu dacă soţia lui (toţi preoţii de parohie trebuie să fie căsătoriţi înainte de a fi hirotoniţi), obosită de excentricităţile sale şi lipsa lui de grijă pentru latura materială, s-a despărţit cu adevărat de el, precum susţin zvonurile[6].

Modul lui de a proceda cu banii era – şi probabil continuă să fie – îndeajuns pentru a vexa un sfânt. Orice îi dă oricine ,,în numele lui Hristos, pentru săraci”, el ia şi bagă în buzunarul lui fără a se uita. Tot fără a se uita, el dă ce i s-a dat – fie el un fişic mare de bilete de bancă, fie doar câteva monede de argint – următoarei persoane care îi cere ajutorul; şi propria lui leafă mică se duce la fel. Consecinţa – un neisprăvit poate, care nu merită, poate primi o mie de ruble de la părintele Ioan şi un pătimitor vrednic poate primi mai nimic. Acest lucru este privit de admiratorii părintelui Ioan ca un lucru sfânt; dar puţină matematică şi discernământ nu ar stânjeni calitatea esenţială a nimbului său, precum m-am aventurat să remarc uneori, atrăgându-mi o mulţime de grimase pentru asprimea inimii mele.

La câteva săptămâni după prima informaţie despre părintele Ioan care mi-a captat atenţia, precum scriam, mergeam de la Palatul Oranienbaum către debarcader pentru a lua vaporul spre Kronstadt, când am întâlnit soţia unui negustor arătând extrem de banal într-o trăsură cu un preot, de asemenea obişnuit, credeam eu, până în clipa în care m-a privit. Am tresărit, de ce, nu aş putea să spun. Pe vapor am întrebat dacă părintele Ioan tocmai traversase, şi am aflat că straniul preot era cu adevărat omul în căutarea căruia întreprinsesem în mare parte călătoria mea către Kronstadt, deoarece forturile [Kronstadt-ului] sunt inaccesibile vizitatorilor, docurile se văd imediat şi oraşul în sine este neinteresant.

Absenţa sa a fost însă scurtă şi eu am mers la liturghie dis-de-dimineaţă pentru a-l vedea slujind. Acest lucru este considerat o privelişte rară şi un privilegiu, şi întotdeauna atrage mari mulţimi de oameni. El era foarte liniştit, foarte impresionant, foarte ‘intens’. Ochii săi stranii şi modul de a pluti mai degrabă decât de a merge mi-ar fi ţintuit atenţia dacă nu aş fi auzit niciodată despre el. Mulţimile care aşteptau să audă un cuvânt de la el, şi obiceiul său de a se strecura pentru a evita oamenii, mi-au sugerat oportunitatea de a-l căuta la spitalul lui. Este potrivit ca părintele Ioan să spună că spitalul lui Faith Cure a fost înfiinţat de admiratorii lui, nu de el, deoarece el nu susţine că are puteri miraculoase.

La spital am fost primită de un preot tânăr, care a declarat că nu erau pacienţi; că părintele Ioan nu venea niciodată acolo decât dacă cineva avea nevoie de el; dar că se putea întâmpla să vină în orice minut dacă eram bolnavă, şi că el mergea la Sankt Petersburg cu următorul vapor. Am omis să menţionez că, deşi legat oficial de parohia din Kronstadt, părintele Ioan este atât de căutat încât, în general, este mai greu de găsit acolo decât oriunde altundeva; şi că atunci când sosirea lui este aşteptată, el poate alege dintre trăsurile aristocratice ale căror proprietari se îmbulzesc pe chei, în speranţa că ei s-ar putea simţi astfel onoraţi.

În mod categoric tânărul preot era impertinent, şi eu băteam în retragere în mare îndoială şi nemulţumire când a intrat o călugăriţă să ceară de pomană pentru mânăstirea ei. Era una dintre surorile mirence, cu fusta ,,reformată” aproape la nivelul genunchilor, şi ghete solide, masculine, care mişună peste tot în biserici, magazine, pieţe şi locuri unde abundă banii. Tânărul preot a terminat rapid cu scâncetele ei insistente şi mi-a dat o frântură încântătoare din caracterul său.

,,Ia ascultă, tu – a spus el – nu cumva tu ai mai venit aici să ceri bani ? Te cunosc. Ieşi afară !” Ea s-a tânguit; dar el, curăţându-şi între timp unghiile, a ridicat din sprâncene cu un aer superior şi a repetat: ,,Ieşi afară în această clipă, îţi zic”. ,,Şi nu-mi vei da nici măcar binecuvântarea ta ?” El a aruncat către ea o binecuvântare, şi-a împins mâna în buzele ei pentru sărutul obişnuit de mulţumire, şi-a smuls-o repede, şi a continuat cu unghiile. Purtarea lui m-a încredinţat că părintele Ioan nu era într-adevăr în spital, nici nu era aşteptat să vină curând, pentru a fi martorul unor asemenea atitudini; şi am plecat fără să ezit, deşi puternic dezamăgită.

Nu l-am mai căutat pe părintele Ioan. Părea imposibil de găsit. Dar multe luni după aceea l-am întâlnit într-un mod destul de neaşteptat într-un vagon şi l-am recunoscut de îndată. Ochii lui strălucitor de albaştri, limpezi erau foarte scrutători, dar blânzi, şi nicidecum periculoşi văzuţi de la aşa apropiere. El a privit o clipă prin mine, apoi mi-a prins cu fermitate una din mâini cu a sa şi m-a bătut uşor pe umăr cu cealaltă, într-un mod neconvenţional care trebuie să fi stârnit invidia tuturor ruşilor care priveau scena. După ce am stat astfel sub cercetarea acelor ochi pentru o perioadă care mie mi s-a părut lungă, el m-a strâns mai tare de mână şi mi-a spus: ,,Vei avea tărie; da, vei avea tărie !” Apoi m-a binecuvântat – o binecuvântare din partea lui fără să fie cerută este privită ca o onoare şi prevestitoare de fericire – a refuzat cu blândeţe să-i sărut mâna şi în schimb mi-a strâns ambele mâini.

Acesta este un exemplu corect şi caracteristic pentru o întrevedere favorabilă cu părintele Ioan şi pentru proorociile sale. Precum proorociile oracolului din Delphi, cineva trebuie să trăiască acele evenimente înainte de a putea să-l interpreteze. Acum, în ceea ce mă priveşte, eu pot crede că proorocia lui s-a împlinit dacă eu aleg să cred astfel. De atunci au avut loc evenimente în care mi s-a cerut multă tărie, şi în care am avut, fără îndoială, tot ceea ce părintele Ioan sau oracolul delfic ar fi putut să ceară. Dar, pentru a spune adevărul, înainte de a depune chezăşie pentru puterile prooroceşti ale părintelui Ioan, ar trebui să cer vreun fel de dovadă că el a prevăzut exact acel set complicat de circumstanţe, şi a prevestit tăria întocmai legată de aceasta şi nu de altceva. Bineînţeles, tocmai acesta este lucrul care nu poate fi dovedit niciodată; dar sunt mulţumită că am avut o asemenea privelişte asupra acestei persoane unice”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 112/mai-iunie 2018

 

 

 

Rusia de dinainte de Revoluţia din 1917

‘Argonauţi’, renovaţionişti, atei, amăgitori şi … Sfântul Ioan de Kronstadt

 

Reazemul tradiţional al Rusiei ţariste a fost dintotdeauna ţărănimea şi Biserica. Şi Biserica, la rândul ei, a avut mult de câştigat din sprijinul acordat de stat. Cu toate acestea, la mijlocul secolului XIX, se admitea tot mai mult că în timp ce Biserica ar trebui să fie susţinută de stat, ea nu ar trebui să depindă de el, nici financiar, nici administrativ, în gradul impus ei de Regulamentul Duhovnicesc al lui Petru cel Mare, care desfiinţase Patriarhia şi transformase Biserica aproape într-un departament al statului. Această concepţie devenise un articol de credinţă în rândul intelectualilor din sânul Bisericii sau apropiaţi de Biserică; ei susţineau că relaţiile dintre Biserică şi stat aveau nevoie de o revizuire minuţioasă pentru a le aduce mai aproape de idealul ,,simfonic” moştenit de la Bizanţ.

Acestei tendinţe i se opunea Constantin Pobedonosţev[7], care se temea că o reformă a relaţiilor dintre Biserică şi stat, chiar dacă era dorită în sine dintr-un punct de vedere canonic, putea conduce la o separare a Bisericii de stat şi la descreştinarea treptată a societăţii. Serghie Firsov scrie: ,,Pobedonosţev a văzut şi a înţeles mai bine ca mulţi alţii că distrugerea sistemului sinodal creat de Petru cel Mare în condiţiile din Rusia nu va conduce la re-crearea unor relaţii reciproce corecte între Biserică şi stat, ci numai va întări forţele anti-guvernamentale. A reprezenta Biserica şi împărăţia ca existând izolate una de alta era imposibil din punct de vedere psihologic, în timp ce orice schimbări în structura ecleziastică puteau fi înţelese de ‘oamenii simpli’ doar ca desfiinţarea relaţiei anterioare dintre Biserică şi stat (pentru că ‘pentru ţăranul nostru forma este totul’). Nu întâmplător, în timp ce vorbea cu generalul A.A. Kireev despre problemele Bisericii şi ‘despre învăţare’, Pobedonosţev declara că el se temea – mai presus de orice – de o nouă schismă: ‘Este bine pentru dvs., dar unde vom merge cu ignoranţa noastră, cu ţăranul. Mă tem de o schismă, de aceasta mă tem !’”[8]

Nu este limpede dacă el se gândea la o schismă în Biserică sau la o dezbinare între ţărani şi stat. În orice caz, revoltele ţăranilor din 1905 au arătat că cinstitul bătrân avusese dreptate ... Cu toate acestea, exista o contradicţie în poziţia lui Pobedonosţev. Pe de o parte, el credea sincer că Biserica era sufletul statului şi al poporului, şi ea trebuia să fie cea care îi învaţă, îndreaptă şi inspiră. Pe de altă parte, el acţiona ca şi cum nu credea aceasta, ci mai degrabă că Biserica trebuia tutelată şi disciplinată de stat, şi că el însuşi, ca reprezentant al statului, trebuia să acţioneze ca supraveghetorul ierarhiei Bisericii ...

Ţarul Nicolae, cu dragostea sa profundă pentru Rusia de dinainte de Petru cel Mare, arăta un interes deosebit pentru această chestiune. El credea că trebuie să dea Bisericii mai multă libertate şi că eliberând Biserica de mâna moartă a statului va fi în cele din urmă în folosul atât al Bisericii, cât şi al statului. Dar, poate sub influenţa fostului său profesor, Pobedonosţev, el a acţionat cu precauţie. Totuşi, una dintre cele mai importante măsuri ale domniei sale a fost îndepărtarea din Constituţia din 1901 a frazei care îl numea pe el ,,Judecător suprem” al Bisericii. Şi, precum vom vedea, dacă nu ar fi avut loc evenimente politice de mare anvergură, probabil că acesta ar fi fost doar primul pas dintr-o reformă mult mai extinsă a relaţiilor dintre Biserică şi stat, care să le aducă înapoi la adevărata ,,simfonie”.

Mişcarea pentru reforma Bisericii s-a manifestat pentru prima oară public în 1901, când, întrucâtva şovăitor, Pobedonosţev a permis organizarea unei serii de întruniri religioso-filozofice între intelectualitatea ,,care Îl căuta pe Dumnezeu” şi clerul din Sankt Petersburg. Aceste întruniri – ideea lui D.S. Merejkovski, V.V. Rozanov şi a unui oficial sinodal, V.A. Ternavţev – erau o încercare de a răspunde la o întoarcere categorică a unei părţi a intelectualităţii de la pozitivismul din anii ’1860 către un fel de religie. Din nefericire însă, convertirea era adeseori nu la Ortodoxie, ci la un soi ambiguu de misticism sau teosofie. Căci Rusia acelei vremi era plină de falşi învăţători şi prooroci: revoluţionari ca Lenin şi Troţki, liber-cugetători şi eretici ca romancierul Lev Tolstoi sau filozoful Vladimir Soloviov, teosofi ca Blavatski şi poeţi ai ,,epocii de argint”, şi o armată uriaşă de masoni, liberali, nihilişti, anti-monarhişti şi ecumenişti care erau ocupaţi să submineze temeliile Bisericii şi statului[9].

Chiar şi atunci când intelectualii s-au convertit la Ortodoxie, precum este cazul filozofilor Bulgakov, Berdiaev, Frank şi Struve, care s-au convertit de la marxism, ei nu au făcut-o la o Ortodoxie curată, patristică, precum dovedesc ideile renovaţioniste ale lui Bulgakov şi Berdiaev de după Revoluţia din 1917.

Astfel, Mihail Rodzianko scrie că ,,în rândul intelectualilor, mai ales din Sankt Petersburg, au început să se înfiinţeze toate felurile de grupări, adesea contaminate de sectarism. În acelaşi timp, entuziasmul pentru învăţătura lui Redstock[10], pasiunea pentru teosofie, ocultism, spiritism şi alte învăţături condamnate de Biserică era considerabil. În perioada de după 1901, s-a înfiinţat societatea ‘argonauţilor’, care se întrunea în casa lui Andrew Bely, un autor din acea epocă. Iată cum descrie el acele vremuri: ‘Printre cei ‘nevăzători’, au apărut ‘văzători’, care se recunoşteau unii pe alţii; ei erau atraşi să-şi împărtăşească reciproc cunoştinţe de nepătruns; interesul lor faţă de orice le părea nou, înconjurat de raze de importanţă cosmică şi istorică. ‘Văzătorii’ se deosebeau între ei prin ipotezele [de la care plecau]: unul era ateu, altul teosof, altul era atras către evlavie, altul se îndepărta de ea, dar toţi erau de acord în ce priveşte iminenţa unor zori: ‘ceva străluceşte până departe’ şi din acest ‘ceva’ viitorul îşi va dezvălui destinele’ (Epopee, vol. I, p. 136-137).

Aceste zori au fost dezvăluite ca fiind zeiţa Sofia şi de fapt acesta a devenit începutul, ‘dezvăluirea’ de către societatea progresistă rusă a obiectului închinării sale, smulgând-o de Ortodoxie, adică de Biserică, pentru a începe o luptă ‘filozofică’ cu ea. Printre ‘argonauţi’ întâlnim următoarele personaje extrem de cunoscute: poetul Balmont, Valerie Briusov, Baltuşaytis, S.I. Taneiev, N.A. Berdiaev, S.N. Bulgakov, ulterior preot, D.V. Filosofov, profesorul Kadlukov, D.N. Merejkovski, Igor Kistiakovski, Z.N. Hippius, A.V. Kartaşev, Teodor Sologub şi alţii (Epopee, vol. I, II, III; p. 179, 191, 181, 144). Intenţionat sau nu, intelectualitatea rusă a acelei epoci submina temeliile străvechi ale Bisericii Ortodoxe Ruse. Centrul călăuzitor era ‘Societatea Filozofico-Religioasă’, înfiinţată în această perioadă (1901). Din această societate făceau parte: V. Ivanov, D.V. Filosofov, S. Kablukov, Merejkovski, Rozanov, Kartaşev, Bulgakov, Berdiaev şi alţii (Epopee, vol. I, p. 61, 130, 156). Această societate organiza întruniri tainice dar şi cu acces liber, având drept scop al său propaganda largă a spiritului revoluţiei, reformării şi sofianismului”[11].

Cu toate acestea, dacă aceşti ,,căutători de Dumnezeu” ar fi fost să ajungă vreodată la adevărata Ortodoxie, ei aveau nevoie să întâlnească Biserica în cei mai învăţaţi reprezentanţi ai ei. De aici reiese semnificaţia întrunirilor religioso-filozofice, care erau prezidate de o stea în ascensiune a Bisericii Ruse, episcopul Serghie Stragorodski, viitorul patriarh al Patriarhiei Moscovei sovietizate.

,,Serghie – scrie G.M. Soldatov – era popular în cercurile care aşteptau introducerea de reforme ‘democratice’ în stat. În predicile şi cuvântările sale, el critica relaţia dintre autorităţile bisericeşti şi cele de stat din Imperiul Rus”[12]. Acesta ar fi fost un subiect riscant de abordat doar cu 10 ani mai devreme; dar vremurile se schimbau cu repeziciune şi episcopul Serghie, aşa cum a dovedit întreaga sa carieră ecleziastică, a luat aminte întotdeauna cum se schimbau vremurile şi el însuşi se dădea după ele în consecinţă.

Totodată, el a demonstrat un lucru corect în cea de-a opta dintre întrunirile religioso-filozofice, argumentând că doar dacă statul înceta să folosească instituţia Bisericii ca pe o armă, ar fi devenit posibil ,,a ridica chestiunea libertăţii de conştiinţă. Altminteri, doar în virtutea indiferentismului statul poate da libertate sectelor alături de Biserică”. Dar ,,puterea statului rus nu poate fi indiferentă sau atee dacă nu vrea să renunţe la ea însăşi”[13]. Cu alte cuvinte, dacă statul era cu adevărat apărătorul Ortodoxiei, precum pretindea, trebuia să elibereze Biserica de îndatoririle şi vasalitatea politice care erau străine naturii ei. Altfel, libertatea pur şi simplu i-ar ajuta pe sectanţi şi atei să lupte împotriva Bisericii, în timp ce ea rămânea incapabilă să se apere nestingherit. Astfel chestiunile reformei Bisericii şi libertăţii de conştiinţă erau legate una de alta în mod inevitabil.

Nu numai liberalii ca episcopul Serghie sprijineau reforma Bisericii. Fostul revoluţionar transformat în monarhist L.A. Tikhomirov a publicat un articol în care susţinea că statul ar trebui ,,să dea Bisericii independenţă şi posibilitatea de a fi tipul de organizaţie care trebuie să fie potrivit cu propriile ei legi, în timp ce rămâne în unire cu ea”[14]. Problema era că atât conservatorii, cât şi liberalii ar fi putut pleda pentru reforma Bisericii, dar din motive cu totul diferite. Tikhomirov scria ca unul care văzuse revoluţia dinăuntru şi se îndepărtase de ea cu toată inima sa, admiţând că singura apărare adevărată împotriva ei ar fi întărirea conştiinţei bisericeşti în rândul oamenilor[15]. Liberalii, pe de altă parte, erau motivaţi nu de o dorinţă de a vedea Biserica liberă şi prin urmare capabilă să exercite o influenţă mai puternică asupra societăţii, ci mai degrabă contrariul: o dorinţă de a umili statul şi de a distruge influenţa Bisericii odată pentru totdeauna. În ce-i priveşte pe episcopii liberali precum Serghie, ei s-au dat de partea celor puternici în ce priveşte reforma relaţiilor dintre Biserică şi stat şi a ceea ce mai târziu a ajuns să fie numit renovaţionism, pentru a-şi promova propriile cariere.

Altă cauză liberalo-renovaţionistă pe care a sprijinit-o episcopul Serghie în cursul întrunirilor religioso-filozofice a fost cea a romancierului Lev Tolstoi[16]. Tolstoi era în esenţă un protestant radical, care susţinea un creştinism redus la moralitate ,,pură” fără Biserică, dogme, minuni sau sfinte taine. Învăţătura lui a ajuns extrem de populară atât în ţară, cât şi în străinătate (în special în Anglia), atât în rândul oamenilor educaţi cât şi al ţăranilor. Curând adepţii săi, deşi nu erau organizaţi în nici o ,,Biserică”, rivalizau cu alte secte ca baptiştii, stundiştii, molocanii şi duhoborii ca număr şi influenţă.

L. Solonevici subliniază că vreme de secole Imperiul Rus trăise din necesitate în condiţiile unei tabere militare. Asemenea condiţii cereau supunere şi disciplină, dar ,,această supunere şi această disciplină nu erau în mod special plăcute. În ultima sută de ani, Rusia trăise, ca să spunem aşa, o revoluţie permanentă. O revoltă neîncetată împotriva autorităţilor şi împotriva disciplinei. Această rebeliune a luat cele mai variate forme – de la Pugachevschina la tolstoism. Şi dacă îl luăm pe cel mai mare scriitor al nostru ca exemplu, putem acum, după ‘marea şi nesângeroasa’ noastră [revoluţie din 1917], să evaluăm faptele lui mai mult sau mai puţin potrivit cu meritele lor. Revolta tolstoiană a făcut foarte mult atât pentru subminarea monarhiei ruse (Eu nu pot păstra tăcerea), cât şi pentru subminarea Ortodoxiei ruse (Evanghelia lui Tolstoi) şi a familiei ruse (Sonata Kreutzer), şi chiar pentru subminarea tribunalelor ruse, care în romanul Învierea sunt descrise ca o maşinărie lipsită de talent şi de sentimente – în timp ce tribunalele ruse erau cele mai milostive şi mai scrupuloase din lume”[17].

Într-adevăr, publicarea romanului Învierea în 1899 a fost picătura care a umplut paharul ierarhilor ruşi. Romanul, din care s-au vândut mai multe exemplare decât oricare din cărţile sale anterioare, zugrăvea o societate atât de coruptă şi despotică încât revoluţia era inevitabilă. De asemenea, erau batjocorite învăţătura şi sfintele taine ale Bisericii Ortodoxe. Dacă guvernul a simţit că nu ar fi putut să-l cenzureze pe Tolstoi şi prin aceasta să facă din el un martir politic, Biserica, îndemnată de Pobedonosţev, a considerat altfel.

Pe 24 februarie 1901, Sfântul Sinod l-a anatematisit, declarând: ,,Binecunoscut lumii ca scriitor, rus prin naştere, ortodox prin botez şi educaţie, contele Lev Nicolaevici Tolstoi, ademenit de mândria intelectuală, s-a ridicat cu aroganţă împotriva Domnului şi a Hristosului Său şi a sfintei Sale moşteniri, şi deschis în văzul tuturor a repudiat Biserica Ortodoxă mama sa care l-a crescut şi l-a educat şi şi-a dedicat activitatea sa literară şi talentul dat lui de Dumnezeu răspândirii în popor de învăţături potrivnice lui Hristos şi Bisericii şi distrugerii în minţile şi inimile oamenilor a credinţei lor naţionale, acea credinţă ortodoxă care a fost adeverită de lume şi în care înaintaşii noştri au trăit şi s-au mântuit, şi de care s-a ţinut Sfânta Rusie până acum şi în care a fost puternică. [...]

În scrierile sale, contele Lev Tolstoi a hulit împotriva sfintelor taine, tăgăduind caracterul lor plin de har, nu a cinstit Biserica Ortodoxă ca Biserica sa, a vorbit rău de cler, a spus că el consideră că a-L cinsti pe Hristos şi a te închina Lui ca lui Dumnezeu este blasfemie, pe câtă vreme spunea despre sine însuşi, în comparaţie: ‘Eu sunt în Dumnezeu şi Dumnezeu în mine’. Nu Biserica l-a respins, izgonindu-l din sânul ei, ci el însuşi a respins Biserica: Lev însuşi de bunăvoie s-a despărţit de Biserică şi nu mai este un fiu al Bisericii, ci este duşmănos faţă de ea. Toate încercările clerului de a-l mustra pe fiul risipitor nu au reuşit să dea roadele dorite: în mândria lui el s-a socotit mai deştept decât toţi, mai puţin supus greşelii decât toţi şi judecătorul tuturor, şi Biserica a făcut o declaraţie despre despărţirea contelui Lev Tolstoi de Biserica Ortodoxă Rusă”.

Împotriva lui Tolstoi lupta îndeosebi Sfântul Ioan de Kronstadt († 1908), care a dovedit prin întreaga sa viaţă că creştinismul nu este întru înţelepciunea oamenilor, ci întru puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 2, 5). El scria despre Tolstoi că ,,s-a transformat într-o fiară totală faţă de credinţă şi Biserică”. El l-a numit nu numai eretic, ci şi un antihrist, şi a refuzat să primească un titlu onorific din partea Universităţii Yuriev dacă Tolstoi ar fi primit aceeaşi onoare[18]. Sfântul Ioan se plângea că ,,Biserica lui Dumnezeu de pe pământ, preaiubita mireasă, este sărăcită, ea suferă de pe urma atacurilor sălbatice asupra ei ale ateului Lev Tolstoi”.Sfintii 113

 

Contele Tolstoi denunţat

Părintele Ioan de Kronstadt se referă la scriitor ca la ,,cel mai groaznic eretic al zilelor noastre întunecate

[Un articol apărut în The New York Times, pe 5 aprilie 1903]

 

St. Petersburg, 8 aprilie. Părintele Ioan de Kronstadt a refuzat să primească să fie membru onorific în Consiliul Universităţii din Dorpat, în care a fost ales cu scopul de a domoli mânia taberei clericale faţă de alegerea în acelaşi Consiliu a contelui Tolstoi.

Într-o scrisoare adresată universităţii, părintele Ioan refuză ,,onoarea degradantă de a fi pus pe picior de egalitate cu acel om ateu, contele Lev Tolstoi, cel mai groaznic eretic al zilelor noastre întunecate, şi care îi covârşeşte în mândrie intelectuală pe toţi ereticii de dinainte de el. Nu vreau să fiu asociat cu antihrist. Mai mult, sunt uluit că Consiliul i se închină ca unui idol unui scriitor care este întruchiparea lui satan”.

Numele părintelui Ioan de Kronstadt (Ioan Serghiev) este cunoscut de aproape orice om din Imperiul Rus. Când este aşteptat într-o gară sau o casă, mii de oameni se adună să-l vadă, şi cuvintele: ,,Părintele Ioan va trece pe aici” sunt suficiente pentru a face să se adune oriunde o mulţime uriaşă de oameni. El s-a născut din părinţi săraci, şi din fragedă pruncie a arătat că deţinea puteri remarcabile. El a mers la un seminar teologic din Arhanghelsk când avea doar 9 ani, şi promitea atât de mult, încât clericii din Arhanghelsk l-au trimis la Sankt Petersburg. Ca absolvent al facultăţii de teologie, el a lucrat printre săracii din capitala rusă şi în 1833 a fost numit protonotar la Catedrala Sfântul Andrei din Kronstadt, aceeaşi poziţie având-o până astăzi.

O nouă sectă religioasă, întemeiată pe venerarea părintelui Ioan, a apărut în Rusia anul trecut. Adepţii ei se autointitulează enohiţi şi afirmă că părintele Ioan este o reîncarnare a Sfântului Prooroc Ilie. Ei cred că sfârşitul lumii va veni în doi ani de zile.

 

Pentru Tolstoi, scria Sfântul Ioan, ,,nu există nici o desăvârşire duhovnicească supremă în sensul dobândirii virtuţilor creştine – simplitate, smerenie, curăţia inimii, curăţenie trupească, pocăinţă, credinţă, nădejde, dragoste în sensul creştin; el nu recunoaşte strădaniile creştine; el râde de sfinţenie şi de lucrurile sfinte –, el se adoră pe sine şi se închină înaintea lui însuşi, ca înaintea unui idol, a unui supraom; eu, şi nimeni altcineva decât mine, cugetă Tolstoi. Voi toţi greşiţi; eu am dezvăluit adevărul şi învăţ pe toţi adevărul ! Evanghelia după Tolstoi este o invenţie şi un basm. Aşadar, popor ortodox, cine este Lev Tolstoi ? El este un leu [de la numele său, Lev/Leon] răcnind, căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8). Şi cât de mulţi oameni a înghiţit cu paginile sale linguşitoare ! Fiţi atenţi la el”[19].

Sfântul Ioan era un monarhist înflăcărat. ,,Cu toată inima noastră – spunea el – trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu că El ne-a dat şi până astăzi ne dă încă ţari autocraţi şi monarhici după inima Sa, păstrând succesiunea dinastiei Romanov şi duhul ortodox în ei, pentru mărirea credinţei şi Bisericii Ortodoxiei şi statului rus. Ţarul nostru [Nicolae al II-lea] este un om virtuos cu o viaţă evlavioasă. Dumnezeu i-a dat o cruce grea de pătimiri ca alesului şi iubitului Său fiu. Ţineţi minte: dacă nu va mai fi monarhie, nu va mai fi Rusia. Numai rânduiala monarhică dă stabilitate Rusiei; sub o constituţie ea se va fărâmiţa toată în bucăţi”.

Şi el a proorocit conducători cruzi şi pătimiri teribile pentru popor dacă autocraţia ar fi fost răsturnată.

Sfântul Ioan se împotrivea nu numai lui Tolstoi, ci şi întregului curent ,,proto-renovaţionist” din Biserică condus de episcopul Serghie. ,,Aceşti oameni – scria el – resping Biserica, sfintele taine, autoritatea clerului şi ei chiar au conceput o revistă Calea Nouă (care publica expozeuri despre întrunirile religioso-filozofice din Sankt Petersburg). Această revistă luase asupra sa sarcina de a-L căuta pe Dumnezeu, ca şi cum Domnul nu S-ar fi arătat oamenilor şi nu ar fi revelat adevărata cale. Ei nu vor găsi altă cale decât în Hristos Iisus, Domnul nostru. [...] Satana este cel care dezvăluie toate aceste căi noi şi oamenii proşti care nu înţeleg ce fac şi se conduc pe ei înşişi şi naţiunea lor către ruină răspândind ideile lor satanice în rândul poporului”[20].

Sfântul Ioan deplângea în special influenţa lui Tolstoi asupra tineretului: ,,Tinerii noştri intelectuali au răsturnat rânduiala socială şi educaţională, au luat asupra lor politica şi tribunalele fără ca cineva să le ceară aceasta; ei şi-au asumat să-i judece pe stăpânii lor, pe învăţătorii lor, guvernul, pe toţi cu excepţia împăraţilor; împreună cu conducătorul lor Lev Tolstoi, ei au judecat şi au condamnat pe Însuşi groaznicul Judecător al tuturor ... Cu siguranţă, ziua înfricoşatei Judecăţi este aproape, căci abaterea de la Dumnezeu care a fost proorocită s-a petrecut deja şi înaintemergătorul lui antihrist s-a dezvăluit pe sine deja, fiul pieirii, potrivnicul şi care se va înălţa mai presus de tot cel ce se zice Dumnezeu, sau închinăciune (II Tesalonicheni 2, 3-4)”[21].

Părintele Ioan era susţinut de clerul îmbunătăţit, ca viitorul mitropolit şi sfinţit mucenic [şi adversar al episcopului Serghie Stragorodski] Iosif Petrovici, care scria: ,,Lipsa de credinţă, lipsa de evlavie şi toate soiurile de tendinţe vătămătoare se revarsă acum asupra Sfintei Rusii într-un râu tot mai învolburat. Ele au fost stăvilite de această personalitate puternică [Sfântul Ioan de Kronstadt], care a fost pusă înainte de pronia lui Dumnezeu pentru a se opune ereticului Tolstoi”[22]. Sfântul Ioan avea o mare influenţă asupra familiei regale şi ţarul îl vizita în taină. Această influenţă a fost remarcată şi de ea s-a temut un nou jucător apărut în cercurile bisericeşti şi de la curte – falsul stareţ[23] Grigorie Rasputin. Aşa cum mărturisea arhiepiscopul Teofan Bistrov, la acea vreme inspector la Academia Teologică din Sankt Petersburg: ,,Rasputin a arătat cu o neobişnuită iscusinţă că el avea reţineri [faţă de părintele Ioan] ... Rasputin ... a spus despre părintele Ioan de Kronstadt ... că el era un sfânt dar, fiind ca un copil, îi lipsea experienţa şi judecata ... Drept urmare, influenţa părintelui Ioan la curte a început să scadă”. Judecăţile lui Dumnezeu ...

Sfântul Ioan de Kronstadt a continuat să vorbească deschis cu îndrăzneală împotriva liberalilor, ,,acei monştri de cruzime, acei oameni al căror scop este de a trăi pentru ei înşişi şi pentru propria lor plăcere, nu pentru cauză – acei egoişti care nu îi înţeleg pe fraţii lor ... Mintea lucrează în ei fără inimă. Inimile lor nu sunt încălzite de dragostea pentru Dumnezeu şi om, şi ei tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu, temeliile şi bazele vieţii noastre sfinte de obşte, regulile moralităţii. Iată educaţia voastră, studenţilor ! Aceasta se întâmplă din cauza educaţiei voastre proaste, domnilor pedagogi !”[24]

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 113/iulie-august 2018

 

 

 

Sfântul bărbat din Kronstadt

Ivan Ilici Serghiev, viaţa sa şi nenumăratele sale tămăduiri. Un personaj din Evul Mediu

 

Mărturiile pe care le vom prezenta în continuare sunt inedite fiindcă sunt mărturii ale neortodocşilor despre cum l-au văzut ei pe Sfântul Ioan de Kronstadt şi, odată cu el, credinţa ortodoxă trăită. Unele observaţii vădesc neînţelegerea şi chiar necunoaşterea creştinismului autentic, a adevăratei moşteniri lăsate nouă de Mântuitorul nostru şi Apostolii Săi. Altele vorbesc despre confundarea unor noţiuni cu altele, confuzii cauzate de cele mai multe ori de lipsa unei înţelegeri profunde şi reale a cuvintelor şi faptelor sfântului.

Încă un protestant schiţează portretul Sfântului Ioan, portret care spune foarte multe despre prefacerile care aveau loc deja în societatea sfârşitului de secol XIX. Cucerit deja de ideea de progres, autorul îl consideră pe Sfântul Ioan un personaj din Evul Mediu, aşa cum priveşte de altfel întreg Imperiul Rus. Mai mult decât atât, tributar pe deplin mentalităţii protestante – extrem de trupească, ancorată în plan material şi raţionalistă –, recunoaşte că nici nu poate ‘digera’ o astfel de atmosferă ca cea care domnea în Rusia acelor vremuri.

Dar articolul său, în ansamblu, vorbeşte despre o încercare de a înţelege ceea ce i se pare cu totul de neînţeles. Dincolo de diferenţa dintre lumea aşa-zis civilizată şi în pas cu progresul şi Imperiul Rus, considerat înapoiat, nici unul din fenomenele din lumea catolică sau protestantă, din domeniul misticismului apusean, sau chiar din cuceririle raţiunii umane şi ale ştiinţei, nu reuşeşte să-l ‘explice’, să-l cuprindă, să-l categorisească pe Sfântul Ioan.

Astfel, fără să fi vrut, autorul aduce o nouă mărturie că Sfântul Ioan, asemenea oricărui alt ucenic al Mântuitorului, nu este din această lume şi nu poate fi cuprins sau înţeles cu mintea omenească, ci doar cu o inimă străbătută de credinţă. Iar credinţa lui nu a mişcat un munte, ci întreaga lume ...

 

* * *

 

Tema neîncetată a slujirii sale a fost că dragostea şi rugăciunea împreună biruiesc toate

de Harold Frederic, Illustrated London News

[The New York Times, 9 decembrie 1894]

 

În drama imperială care a avut drept scenă superbul ţărm sudic al Crimeei[25], bărbatul sfânt cunoscut în toată stăpânirea rusă ca Ioan de Kronstadt, care a fost adus cu trenul expres special traversând imperiul pentru a se ruga pentru ţar, nu a fost cea mai neînsemnată figură.

Sunt atât de multe de spus despre acest personaj straniu, încât dificultatea constă în a decide ce anume este de lăsat deoparte. Ar putea fi scrisă o carte de mari dimensiuni despre el şi poziţia neobişnuită pe care o are în Rusia. Cineva obţine cel mai bun indiciu pentru această poziţie imaginându-şi că Imperiul Rus este încă în perioada medievală. Este medievalism, desigur, dar cu o diferenţă. Moscova, de exemplu, are probabil 10 telefoane pentru fiecare telefon din Londra. Mi s-a spus de către specialişti că în numeroase domenii ale ştiinţei aplicate, şi mai cu seamă în cea a ştiinţei celei mai moderne, electricitatea, Rusia poate da lecţii altor popoare. Dar fundalul pe care strălucesc aceste semne izolate şi sporadice ale progresului este, în realitate, foarte asemănător fundalului pe care noi vedem în închipuire pe acel geniu multilateral remarcabil, Leonardo da Vinci.

Privind în ansamblu, Rusia se mişcă, gândeşte, crede şi trăieşte cam cum făcea Europa Apuseană în ceea ce noi numim Evul Mediu. Termenul acoperă o perioadă largă. Clasele superioare mici din punct de vedere numeric au progresat către o etapă asemănătoare în mare cu ceea ce noi asociem cu cei din urmă Plantageneţi[26] şi Medici[27]. Majoritatea covârşitoare a poporului este foarte aproape de momentul în care se afla Europa Apuseană când Petru Pustnicul[28] a zguduit-o cu entuziasmul fanatic, sălbatic pentru prima cruciadă.

Luxul şi scepticismul sus, sărăcia şi evlavia oarbă jos, delimitează păturile sociale acolo într-un mod foarte medieval, dar de sus până jos totul este străbătut de un simţ religios emoţional puternic, pe care noi îl putem numi superstiţie dacă vrem, sau misticism, sau prin orice alt epitet vag, dar pe care noi nu-l putem înţelege pentru motivul că s-a dus de la noi de secole. Noi putem înţelege un Manning[29] sau un Spurgeon[30], dar noi am depăşit de multă vreme condiţiile în care un Francisc de Assisi este inteligibil sau practicabil.

Spre deosebire de cele mai multe din marile sale modele din epoca noastră de altădată a credinţei, Ivan Ilici Serghiev era fiul unor părinţi săraci. Tatăl său era slujitorul general – ceva asemănător cu paracliserul nostru – într-o biserică mică din cătunul Sursk, districtul Pinega, guvernământul Arhanghelsk, şi acolo exista o droaie de fraţi şi surori, dintre care Ioan era uşor văzut ca fiul făgăduinţei. Din copilărie atmosfera pe care a respirat-o a fost strict bisericească. La vârsta de 5 ani, el putea citi cu uşurinţă în vechea slavonă bisericească, o sarcină asemănătoare cu cea a băieţilor noştri care stăpânesc literele şi ortografia tipografiei lui Caxton[31].

La vârsta de 9 ani, el a mers la seminarul teologic din Arhanghelsk. În pofida precocităţii sale infantile, el s-a descoperit pe sine aici a fi mai prostănac şi mai lent în a înţelege decât colegii săi. Reproşul de a fi fost prostănac s-a fixat asupra lui, şi ameninţa să-l trimită acasă din nou ruşinat. Deznădăjduit de perspectivă, micul băiat s-a agăţat de ideea de a se salva prin rugăciune. El istoriseşte cum a stăruit asupra acestei idei, punând din ce în ce mai multă credinţă în eficacitatea sa, până când, în cele din urmă, într-un moment culminant de încredere, el şi-a petrecut întreaga noapte în genunchi rugând fierbinte cerul pentru o minte mai bună.

Odată cu răsăritul soarelui din dimineaţa următoare, a căzut asupra lui deodată o iluminare mintală uimitoare. Pe neaşteptate el a văzut limpede acolo unde înainte totul era întunecat şi fără speranţă. El a ajuns să fie în studiile sale o nouă făptură, iute la a pricepe, pasionat de sarcini grele, şi în câteva săptămâni el a devenit nu numai conducătorul clasei sale, ci şi mândria şi speranţa seminarului. Ioan de Kronstadt raportează toată cariera sa ulterioară la această mare deşteptare, rodul unui extaz al rugăciunii, pe când avea 10 ani. Este piatra pe care el şi-a întemeiat crezul rugăciunii care l-a făcut atât de vestit, şi care este o putere spirituală vitală, mult mai importantă astăzi în Rusia decât orice altceva, fie înlăuntrul, fie în afara Bisericii Ortodoxe.

El promitea acum atât de mult, încât clericii din Arhanghelsk l-au trimis mai departe la Sankt Petersburg, şi la seminarul de acolo el a muncit ca student până când, la vârsta de 26 ani, a devenit candidat, sau licenţiat în teologie. În această perioadă, el câştiga cam 10 şilingi pe lună scriind scrisori pentru oamenii neînvăţaţi, trimiţând banii mamei sale acum văduvă. În ce-l priveşte, viaţa sa cumpătată şi frugală era tot atât de mult o sursă de mirare pe cât era marea sa evlavie şi darurile mintale remarcabile. Visul său timpuriu fusese de a se alătura clerului negru (monahal) şi de a fi misionar în Asia. Viaţa în capitală i-a deschis ochii către tărâmul unei lucrări mai nobile, îmbrăcat în alb (cler de mir), pentru culesul tuturor. El a hotărât să fie preot de mir, şi i-a fost oferită parohia importantă a Kronstadtului. Potrivit obiceiului neobişnuit al Bisericii, el s-a căsătorit cu fiica protopopului retras; şi apoi, în 1855, a devenit protoiereu al Catedralei Sfântul Andrei din Kronstadt. El deţine încă acest post.

Se aminteşte că prima sa predică a fost despre dragostea creştină, şi subiectul principal al acestei omilii era că dragostea şi rugăciunea împreună biruiesc toate. Aceasta a fost singura temă stăruitoare a întregii lui slujiri. El i-a dat forma practică în marea colonie de azile, secţii de spital sezoniere, spitale etc, pe care el le-a fondat în şi în jurul Kronstadtului, şi în devotamentul cu care el personal administrează folosirea marilor sume de bani trimise acum lui anual de oamenii milostivi din întreaga Rusie.Sfintii 114 Am fost asigurat în Sankt Petersburg că probabil nici un alt om din lume nu are la dispoziţia sa, pentru scopuri generoase sau umanitare, ceva asemănător sumelor imense pe care le administrează [Sfântul] Ioan de Kronstadt. Dar acesta, la urma urmei, este doar unul din temeiurile minore ale faimei sale.

La omul în sine se gândeşte Rusia.

Nici o sugestie de tendinţe schismatice nu s-a lipit vreodată de el. Cu toate că cele mai puţine vioaie spirite pot găsi nenumărate ocazii pentru reformă şi înnoire în starea Bisericii Ortodoxe Greceşti, părintele Ioan nu s-a dat nicicând drept un critic al organizaţiei. Nu ar putea exista un păstrător mai riguros al literei legii clericale. El personal este prezent, când este acasă, la toate cele 7 laude din zi din catedrală, începând după miezul nopţii, şi el însuşi este întotdeauna la dispoziţia celor bolnavi în timpul nopţii, asemenea celui mai smerit preot de ţară. Dar aceste însuşiri, de asemenea, sunt însă secundare pentru distincţia reală a omului. Ele slujesc doar la a o completa şi desăvârşi.

Înainte de a fi fost de multă vreme în Kronstadt, au început să fie povestite istorii despre tămăduiri remarcabile săvârşite prin rugăciunile sale. Emanciparea iobagilor a avut loc când el se afla acolo de 8 ani, şi în marea frământare care s-a răspândit în lumea mujicilor[32] la acea vreme existau deja istorisiri neobişnuite despre un nou om sfânt apărut din nord, asemenea unui al doilea Sfânt Vasilie. Într-o ţară primitivă ca Rusia, unde sute de mii de pelerini cutreieră an de an de la un loc sfânt la altul, şi bresle de meşteşugari, studenţi, cerşetori, vânzători ambulanţi şi alţii sunt continuu în mişcare, undeoamenii de rând nu ştiu nimic din ziare sau evenimentele curente, şi călătorul pe jos este încă principala sursă de informaţie şi bârfă – aşa cum era aici în zilele lui Franklin şi Palmer –, reputaţiile de acest fel cresc de la sine. Puţin câte puţin faima lui Ioan de Kronstadt s-a răspândit, până când a atins cele mai îndepărtate hotare ale lumii slave. Catedrala sa a devenit centrul unui mare pelerinaj din toate părţile imperiului, şi acum este cea de-a doua doar după Mânăstirea Pecerska din Kiev ca loc de adunare a pelerinilor evlavioşi.

Tămăduirile sale – mă refer la cazurile autentice în care alinarea sau însănătoşirea este legată de toţi cei interesaţi, fără rezerve, de mijlocirea sa – sunt nenumărate. Auzi despre ele în fiecare district, de departe şi de aproape, în întreaga Rusie. Nu numai pentru boli fizice sunt invocate puterile sale, ci şi beţivi incorigibili, criminali declaraţi, pierde-vară depravaţi care şi-au pierdut toată puterea şi /stăpânirea de sine, sunt aduşi la el şi îndreptaţi din nou. În psihologia lucrului nu mă pricep să intru. În cazul infirmilor, el însuşi tăgăduieşte orice noţiune de putere sau capacităţi personale, dar spune că el crede cu tărie în puterea rugăciunii, şi dacă cel care pătimeşte crede de asemenea în ea, şi se alătură cu tot sufletul în rugăciune fierbinte, se poate face ceva.

Formulat în acest mod, devine o versiune a ceea ce este cunoscut în America drept ştiinţa creştină[33], care înfăptuieşte fără îndoială vindecări remarcabile, şi este socotită a fi strâns legată de toate fenomenele de vindecare prin credinţă şi de lucrarea hipnotică a lui Charcot[34] şi a altora. Evul Mediu, aşa cum ştie toată lumea, a fost plin de acest soi de credinţă. Tablourile votive de la sanctuarul Sfântului Martin, în afara oraşului Tours, şi grămezile de cârje abandonate din capela canadiană a Sfintei Ana de Beaupre sunt exemplele supravieţuirii acestei credinţe din timpurile trecute. Marele prestigiu al sanctuarului de la Lourdes îl arată renăscut în condiţiile moderne. Dar nici în vremurile de odinioară, nici în cele noi nu a existat vreun individ în ale cărui puteri suprafireşti de tămăduire să fi crezut atât de mulţi tovarăşi muritori ai săi ca în cele ale lui Ioan de Kronstadt. Oricând apare în public mulţimi vaste de oameni îl urmează, şi nu este greu a crede afirmaţiile că prezenţa sa în Crimeea este privită de locuitori ca un eveniment istoric.

Se presupune că deopotrivă sfinţenia sa personală şi atracţia tainică pentru relaţiile sale cu forţele înfiorătoare şi oculte i-au atras atenţia ţarului Alexandru al III-lea. Nu am auzit nimic ca el să fi dobândit atenţie în timpul domniei anterioare; într-adevăr ţarului eliberator nu-i prea plăceau nici preoţii, nici misticismul. Succesorul său, cu opiniile sale serioase privind responsabilitatea sa în calitate de conducător al Bisericii, şi respectul său pentru toate felurile de zel, inspiraţie şi autoritate religioasă, a pus mare preţ pe făcătorul de minuni. Prin poruncă împărătească directă, în 1891, el a fost adus din Kronstadt la Moscova pentru a se ruga pe patul de moarte al tânărului mare duce Pavel. Mi s-a spus la acea vreme că el l-a mâniat pe ţar atunci întrebând răstit pe marea ducesă Elisabeta – soţia lui Serghie şi sora acum mult-discutatei prinţese Alix – dacă convertirea sa la credinţa ortodoxă greacă a fost autentică, sau doar o chestiune de politică de stat. Se spune că ţarul i-a zis să-şi vadă de treaba lui, şi aceasta, la fel de direct. Dar, dacă istoria este adevărată, cu siguranţă ea nu a micşorat cu nimic autoritatea părintelui Ioan de Kronstadt asupra imaginaţiei populare, sau, pentru acea chestiune, asupra încrederii ţarului însuşi.

Portretul oferit datează din 1890, când făcătorul de minuni avea 60 ani. Nu dă nici o impresie despre vârstă, şi cei care l-au văzut mult mai recent spun că el arată în continuare ca şi cum ar avea 40 ani. Chipul nu-i va interesa pe cititorii englezi, cu atât mai puţin pentru faptul că, dincolo de ochi, sugerează o asemănare izbitoare cu dl. W.T. Stead[35]. Găsesc în el, de asemenea, o asemănare curioasă cu un tip de înfăţişare comună în părţile mai îndepărtate şi deplin catolice ale Bavariei.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 114/septembrie-octombrie 2018

 

 

 

O altă relatare, scurtă, a lui W.J. Birkbeck

În scrierile sale, W.J. Birkbeck, un anglican îndrăgostit de Ortodoxie, a încercat să explice lumii heterodoxe lucruri de neînţeles pentru ea, precum comuniunea de rugăciune dintre cei vii şi cei plecaţi la Domnul sau invocarea sfinţilor:

,,Limbajul utilizat în modul de adresare poetic către sfinţi din cărţile de slujbă răsăritene pot la început să-i uimească pe apusenii care nu sunt obişnuiţi cu acesta, dar când te gândeşti mai bine, descoperi că este doar o expresie a credinţei în eficacitatea rugăciunii celui drept, şi ea nu diferă în mod de cererile de acelaşi fel către cei vii. Dacă noi întâlnim în cărţile de slujbă: ,,Toată nădejdea noastră o punem către tine, o, Maica lui Dumnezeu”, acelaşi soi de lucru l-am auzit spus către părintele Ioan de Kronstadt de către oameni care-i cereau să mijlocească pentru ei.

Aceasta s-a întâmplat în multe ocazii când am avut privilegiul de a fi cu părintele Ioan, fie în cele două capitale ruse şi împrejurimile lor, fie printre ţăranii din gubernia Oloneţ. Am făcut cunoştinţă cu el pe ţărmurile Lacului Onega, unde l-am întâlnit din întâmplare, când el se întorcea dintr-o vizită la vechea sa casă [natală], şi am avut fericirea de a petrece o zi întreagă, una dintre cele mai minunate zile din viaţa mea în compania lui, când, urmând pilda Stăpânului său dumnezeiesc ‘a umblat’ toată ziua printre ţăranii din împrejurimi, ‘făcând bine, şi tămăduind pe toţi cei care erau chinuiţi de diavol’.

La urma urmei, nici unul dintre noi nu ar crede că omul care a spus doctorului său, chemat pentru a-l vindeca pe el sau pe cineva drag lui de o boală periculoasă, ,,Îmi pun toată nădejdea în tine”, a încălcat prin aceasta prerogativele supreme ale dumnezeirii. Dacă în cazul multor englezi, ar fi mai firesc să folosească astfel de cuvinte faţă de un medic decât faţă de un sfânt (în viaţă sau plecat la Domnul), aceasta înseamnă doar că englezii obişnuiţi au mai multă credinţă în iscusinţa unui medic decât în eficacitatea rugăciunilor unui om drept, şi că în realitate perspectiva sa generală asupra lucrurilor nu este atât de apropiată de cea a fiului lui Sirah (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 38, 12-15) precum este cea a rusului ortodox de rând.

În ce-i priveşte pe sfinţi, am descoperit adeseori că este dificil pentru ruşi să înţeleagă mentalitatea acelor clerici englezi care, în strădania lor de a reduce lumea spirituală la condiţiile materiale obişnuite ale spaţiului şi timpului, după ce i-au invitat pe enoriaşii lor să cânte imne despre a avea ,,comuniune mistică plăcută cu cei a căror odihnă este dobândită”, urcă la amvon şi declară că, orice ar putea simţi faţă de sfinţi, ei nu trebuie cu nici un chip să vorbească cu ei.

Pentru a cita încă o dată din Homiakov: ,,Noi ştim că atunci când careva dintre noi cade, el cade singur; dar nimeni nu este mântuit singur. Cel care este mântuit este mântuit în Biserică, ca membru al ei, şi în unitate cu toţi ceilalţi membri ai ei. Dacă cineva crede, el este în comuniunea de credinţă; dacă cineva iubeşte, el este în comuniunea de dragoste; dacă cineva se roagă, el este în comuniunea de rugăciune. Prin urmare, nimeni nu-şi poate pune nădejdea în propriile rugăciuni, şi fiecare care se roagă cere întregii Biserici să mijlocească pentru el, nu ca şi cum el ar avea îndoieli cu privire la mijlocirea lui Hristos, Unul Mijlocitor, ci fiindcă este încredinţat că întreaga Biserică se roagă întotdeauna pentru toţi membrii ei”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 115/noiembrie-decembrie 2018

 


[1] A se vedea articolele Arhiepiscopului Averchie de Jordanville, Despre monahism – unde el calcă pe urmele înaintaşilor săi, Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov şi Sfântul Teofan Zăvorâtul, când spune că nu este nici o deosebire între monahi şi mireni în afară de modul lor de viaţă, şi Ar trebui să fie Biserica ,,în pas cu vremurile” ? – unde el afirmă cu tărie că creştinismul este o credinţă ascetică şi arată ce înseamnă abdicarea de la această idee.

[2] Că pre care mai înainte i-au cunoscut, mai înainte i-au şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului său, ca să fie el întâi născut între mulţi fraţi (Romani 8, 29).

[3] A se vedea serialul Pe urmele Sfântului Ioan de Kronstadt.

[4] Precum spune arhiepiscopul Ilarion Troiţki, ,,în afara Bisericii, învăţătura creştină singură rămâne ca o vorbă goală. [...] Hristos ne-a dat porunca de a ne iubi unii pe alţii, dar porunca singură nu este de ajuns. Ca orice enunţ teoretic, nu poate crea nimic dacă nu este înzestrată cu puterea de a împlini. Dacă creştinismul s-ar mărgini la învăţătura teoretică despre dragoste, el nu ar avea nici o valoare. Dar lucrarea lui Hristos nu se mărgineşte la enunţuri teoretice şi în aceasta stă puterea şi însemnătatea lucrării Sale”. A se vedea Creştinism sau Biserica ?

[5] Cartea de slujbă Hapgood a Sfintei Biserici Ortodoxo-Soborniceşti (Greco-Rusă) a fost publicată pentru prima oară în 1906, cu o a doua ediţie în 1922, care ea spera că va fi revizuită şi corectată de patriarhul Tihon, un prieten apropiat din anii săi de slujire în America. Arestarea sa a împiedicat orice contact personal sau literar.

[6] Zvonurile erau false. Soţia lui, preoteasa Elisaveta Constantinovna, i-a fost alături până la moartea sa, veghind căminul lor şi orele de linişte ale părintelui Ioan, timp de 50 ani.

[7] Constantin Pobedonosţev (1827-1907), om de stat conservator, profesor şi şeful catedrei de drept civil la Universitatea din Moscova (1860-1865), senator, procurator şef al Sfântului Sinod între anii 1880-1905. Procuratorul şef era un fel de împuternicit al guvernului pe lângă Sinodul rus, care avea atribuţii asemănătoare ministrului cultelor. În 1861, remarcat de ţar pentru erudiţia şi reputaţia sa, el a fost numit profesor şi îndrumător al marelui duce Nicolai Alexandrovici (fratele mai mare al ţarului Alexandru al III-lea, care a murit în 1865), la acea vreme moştenitorul tronului; din 1865, profesor, îndrumător şi ulterior sfetnic al ţarului Alexandru al III-lea (1845-1894); apoi, profesor şi îndrumător al ţarului Nicolai al II-lea (1868-1918).

[8] Serghie Firsov, Biserica Rusă în ajunul schimbărilor (sfârşitul anilor ’1890 până în 1918), Moscova, 2002, p. 47.

[9] Madame Blavatski scria că ,,ceea ce clerul din fiecare religie dogmatică – în mod special cel creştin – indică a fi satana, duşmanul lui Dumnezeu, în realitate este cel mai înalt spirit divin – (înţelepciunea ocultă pe pământ) – în caracterul său antagonist în mod firesc faţă de orice iluzie lumească, efemeră, în care sunt incluse religiile dogmatice sau ecleziastice” (Doctrina secretă [The Secret Doctrine], Londra, 1888, vol. 2, p. 377; citat în Maria Carlson, Nici o religie mai înaltă decât Adevărul [No Religion Higher than Truth], Princeton University Press, 1993, p. 124). Teosofia a influenţat mulţi intelectuali ruşi, aşa cum au recunoscut filozofi ca Vladimir Soloviov şi Nicolae Berdiaev (Liudmilla Perepiolkina, Ecumenismul: o cale către pierzare, Sankt Petersburg, 1999, cap. 9).

[10] Un predicator englez din secolul al XIX-lea, sub a cărui influenţă a luat naştere secta ,,paşcoviţilor” în Rusia.

[11] Mihail Rodzianko, Adevărul despre Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora (The Truth about the Russian Church Abroad), Jordanville, 1975, p. 5-6.

[12] G.M. Soldatov, ,,Tolstoi şi Serghie: imagini ale lui Iuda”, Nasha Strana N 2786; Vernost’ N 32, 1/14 ianuarie 2006.

[13] Serghie Firsov, op. cit., p. 117.

[14] L.A. Tikhomirov, ,,Statalitate şi religie”, Moskovskie Vedomosti, martie 1903, p. 3.

[15] Aşa cum a luptat mitropolitul Galaction Cordun în anii ‘1920, în rândul ceferiştilor. A se vedea cartea Elenei Zodieriu, Mitropolitul Galaction Cordun, apărător al dreptei credinţe, şi broşurile scrise de el în acea vreme Poate creştinul adevărat să fie socialist (1919), Problema muncitorească (1923), Raport de activitate a Serviciului Religios şi al Propagandei Culturale CFR (1923), Etica creştină şi socialismul (1924).

[16] Despre Tolstoi, sau mai bine zis împotriva lui, au scris şi Sfântul Ierarh Serafim Sobolev (a se vedea Cugetarea rusă, partea a VIII-a) şi arhiepiscopul Ilarion Troiţki (a se vedea Sfânta Scriptură şi Biserica, Creştinism sau Biserica ?), zugrăvindu-l cam în aceleaşi culori ... De asemenea, a se vedea Descreştinare în Sfânta Rusie ? Viaţa bisericească între anii 1900-1915, partea a VI-a. Să notăm şi faptul că Eusebiu Popovici numără, printre sectele raţionaliste din Rusia, pe tolstoiani sau tolstoievţi.

[17] L. Solonevici, ,,Studii în optimism”, în Rusia şi Revoluţia, Moscova, 2007, p. 59.

[18] V.F. Ivanov, Intelectualitatea şi masoneria rusă de la Petru I până în zilele noastre, Moscova, 1997, p. 379.

[19] Rosamund Bartlett, Tolstoi. O viaţă rusească (Tolstoy. A Russian Life), Boston şi New York: Houghton Mifflin Harcourt, 2011, p. 397.

[20] Robert Bird, ,,Mitropolitul Filaret şi cultura seculară a epocii sale”, în Vladimir Ţurikov (ed.), Mitropolitul Filaret al Moscovei 1782-1867 (Philaret, Metropolitan of Moscow 1782-1867), The Variable Press, SUA, 2003, p. 25.

[21] Soldatov, op. cit.; Nadiejda Kizenko, Un sfânt risipitor: Părintele Ioan de Kronstadt şi poporul rus (A Prodigal Saint: Father John of Kronstadt and the Russian People), Pennsylvania State University Press, 2000, p. 249.

[22] M.S. Saharov şi L.E. Sikorskaia, Sfântul Sfinţit Mucenic Iosif, Mitropolitul Petrogradului, Sankt Petersburg, 2006, p. 254.

[23] Stareţ, cu sensul de bătrân îmbunătăţit.

[24] Kizenko, op. cit., p. 88.

[25] Autorul vorbeşte despre moartea ţarului Alexandru al III-lea (1845-1894).

[26] Plantagenet – familia regală britanică care a domnit între anii 1154-1485, sau această perioadă din istoria engleză.

[27] Medici – familie burgheză italiană care a domnit în Florenţa, şi mai târziu în Toscana, în cea mai mare parte a perioadei dintre anii 1434 -1737. Din familia Medici au provenit patru papi, ca şi reginele Caterina de Medici şi Maria de Medici ale Franţei.

[28] Petru Pustnicul (cca. 1050-1115) a fost un preot din Amiens şi o figură cheie în timpul primei cruciade.

[29] Henry Manning (1808–1892) a fost un cleric britanic care s-a convertit de la anglicanism la romano-catolicism în 1851 şi a fost făcut cardinal în 1875.

[30] Charles Spurgeon (1834-1892) a fost un predicator baptist particular englez, a cărui influenţă printre creştinii de diferite confesiuni l-a făcut vestit, fiind supranumit ,,prinţul predicatorilor". El a înfiinţat o organizaţie de caritate care-i poartă numele şi este răspândită pretutindeni pe glob; a fondat de asemenea Colegiul Spurgeon.

[31] William Caxton (cca. 1422-1491) a fost un negustor, diplomat şi scriitor englez. Se crede că el a fost primul care a introdus o tipografie în Anglia, în 1476, şi ca tipograf a fost primul vânzător englez de cărţi tipărite.

[32] Nume dat ţăranilor ruşi înainte de Revoluţia bolşevică din 1917.

[33] Ştiinţa creştină este un set de credinţe şi practici aparţinând familiei metafizice a noilor mişcări religioase. A fost dezvoltată în secolul XIX de Mary Baker Eddy (1821–1910), care susţinea în cartea sa din 1875, Ştiinţa şi sănătatea, că boala este o iluzie care poate fi corectată doar prin rugăciune. Cartea a devenit textul central al ştiinţei creştine, împreună cu Biblia.

[34] Jean-Martin Charcot (1825-1893) a fost un neurolog şi profesor de anatomie patologică francez. El este cel mai bine cunoscut astăzi pentru lucrarea sa despre hipnoză şi isterie. Cunoscut de asemenea ca ,,fondatorul neurologiei moderne", numele său a fost asociat cu cel puţin 15 eponime medicale, printre care boala Charcot-Marie-Tooth şi boala Charcot.

[35] W.T. Stead (1849-1912), renumit jurnalist englez, editor şef la Pall Mall Gazette.