Legea cultelor – între acceptare şi contestare (III)

Cultele care au protestat împotriva legii privind libertatea religioasă au fost susţinute de unele organizaţii internaţionale. Dintre acestea, atacul cel mai înverşunat a venit din Statele Unite ale Americii, mai multe instituţii din această ţară exprimând o poziţie defavorabilă legii.

Mai întâi, Comisia Helsinki pentru Securitate şi Cooperare în Europa (18) i-a cerut preşedintelui României, Traian Băsescu, să nu promulge legea în varianta adoptată de parlament. Astfel, la 20 decembrie 2006, copreşedinţii comisiei, senatorul Sam Brownback şi congresmanul Christopher Smith au adresat preşedintelui român o scrisoare, cerându-i ,,insistent” să retrimită legea în parlament şi afirmând că ,,dacă legea va fi promulgată în forma actuală, România va fi ţara cu cel mai greoi sistem de înregistrare a noilor culte, dintre toate cele 56 de ţări membre ale Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa”.

În plus, comisia consideră că legea ,,este incompatibilă cu angajamentele României faţă de OSCE în privinţa libertăţilor religioase” (19). Comisia s-a referit în special la articolul 18, care priveşte modul în care o asociaţie religioasă se poate transforma în cult recunoscut de stat, considerând că condiţiile prevăzute de lege sunt prea restrictive.

O altă organizaţie americană care s-a ridicat împotriva legii cultelor este Institutul pentru Religie şi Politici Publice (IRPP), cu sediul la Washington. Acesta a făcut mari valuri emiţând, la 3 ianuarie a.c., un comunicat agresiv, în care preşedintele institutului, Joseph K. Grieboski, afirma că România are ,,cea mai proastă lege din Europa referitoare la religie. (…) Promulgarea acestei legi de către preşedintele Băsescu este un atac flagrant la adresa libertăţii de religie şi a drepturilor fundamentale şi demonstrează distanţarea nesemnificativă sau chiar absenţa oricărei distanţări de precedentele regimuri comuniste, pe care Băsescu o promisese în timpul campaniei sale electorale”.

În comunicat se mai afirmă că noua lege ,,contrazice constituţia statului român şi alte legi aflate în vigoare, precum şi instrumente recunoscute pe plan internaţional în domeniul drepturilor omului, pe care guvernul român are obligaţia de a le respecta. (…) România nu mai poate fi considerată un stat care acordă libertatea de religie, aşa cum a fost considerată până acum” (20). Nemulţumirea institutului este identică cu cea a Comisiei Helsinki, adică face referire la articolul 18, ca şi la valoarea fondurilor pe care o grupare religioasă le poate primi de la statul român.

Este de notat faptul că senatorul Brownback, care a semnat scrisoarea de protest a Comisiei Helsinki, este un reprezentant important al IRPP, care s-a opus puternic adoptării legii cultelor (21). Concluzia celor de la institutul american a fost că vor contesta legea la Curtea Constituţională şi chiar la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO).

Concret, pe 9 ianuarie a.c., reprezentanţii institutului american s-au adresat preşedintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso şi preşedintelui Parlamentului European, Josep Borell, cerându-le ,,să verifice dacă noua lege a cultelor din România respectă drepturile omului şi standardele de bază ale Uniunii Europene” (22).

***

În timp ce majoritatea ziarelor au expus pozitiv afirmaţiile reprezentanţilor IRPP, au existat şi câteva jurnale care au prezentat lucrurile uşor diferit. Astfel, Gardianul a evidenţiat dedesubturile protestului american: ,,Deşi Institutul pentru Religie şi Politici Publice de la Washington îl acuză pe Traian Băsescu că a promulgat o lege care îngrădeşte libertatea religioasă, miza este alta: banii statului român. IRPP susţine că această prevedere îngrădeşte dreptul unor ,,culte” de a primi fonduri guvernamentale” (23).

Cotidianul Ziua dezvăluie detalii despre institutul american: ,,Majoritatea presei din România s-a speriat la unison de reacţia IRPP din Washington. Nimeni nu s-a grăbit să verifice cine este respectivul institut. Am fi aflat astfel că IRPP este acuzat de un fost scientolog, Gerry Armstrong, că institutul susţine în acţiunile sale secta scientologilor” (24).

De asemenea, revista Lumea Magazin, scria în urmă cu câţiva ani despre IRPP: ,,Institutul pentru Religie si Politici Publice, recomandat cu căldură de Departamentul de Stat american, reuneşte câţiva senatori ultraconservatori, pe moonişti, pe gurul sectei Sri Chinmoy şi alţii. Acest institut, care se declară „catolic integralist”, se află la câteva străzi distanţă de Casa Albă şi militează deschis pentru respectarea drepturilor scientologilor, ale mooniştilor şi ale altor religii zise-minoritare din Europa”.

În campania împotriva legii cultelor a intervenit şi partidul Uniunea Creştină din Olanda, care potrivit site-ului BosNewsLife.com, ,,şi-a exprimat îngrijorarea că unele grupări religioase, inclusiv Uniunea Baptistă din România, vor fi curând interzise, pentru că nu ating pragul necesar de membri”. Purtătorul de cuvânt al acestui partid, Joel Voordewind, declara: ,,Noile reglementări ar putea duce la discriminare şi persecuţie, pentru că bisericile mai mici vor deveni ilegale”. ,,Nu putem accepta această lege în context european”, a subliniat olandezul (25). În mod straniu, realitatea infirmă afirmaţiile de mai sus, Uniunea Baptistă din România numărând de vreo şase ori mai mulţi credincioşi decât pragul necesar pentru recunoaşterea de către stat.

La atacurile organismelor internaţionale, cultele protestante şi neoprotestante din ţară au ţinut isonul. Spre exemplu, Paul Negruţ, preşedintele Cultului Creştin Baptist din România, a declarat că ,,va sprijini total ideea de a se face noi paşi la Curtea Constituţională şi la CEDO, la Strasbourg” (26).

În general, presa s-a plasat în tabăra contestatarilor legii cultelor, iniţiind o campanie mediatică puternică contra legii şi folosind termeni duri precum ,,legea inchiziţiei”, ,,Inchiziţia lui Băsescu” (27), ,,Sfântul Băsescu” (28). În plus, în această campanie, s-a uzitat de dezinformare şi prezentare trunchiată a realităţii.

***

Un alt subiect care a stârnit controverse puternice a fost articolul 13 din lege, care interzice ,,orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de defăimare şi învrăjbire religioasă, precum şi ofensa publică adusă simbolurilor religioase”. Împotriva acestui articol s-au ridicat numeroase organizaţii neguvernamentale româneşti, cărora li s-au alăturat organizaţii internaţionale. Printre cei mai vehemenţi contestatari ai acestui articol din lege s-au numărat Asociaţia Pro Democraţia, Centrul pentru Studii Internaţionale, Centrul pentru Jurnalism Independent, Centrul de Resurse Juridice, Agenţia de Monitorizare a Presei, APADOR-CH, Asociaţia Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă (29).

Mai mulţi oameni de artă români au exprimat opinii extrem de critice la adresa articolului 13. Artistul plastic Dumitru Gorzo a afirmat că legea cultelor, pe care a numit-o ,,aberaţie”, îi va afecta pe toţi artiştii şi ,,se va răsfrânge asupra tuturor modurilor de manifestare umană”, conchizând : ,,Ajungem în acelaşi punct ca pe vremea inchiziţiei”. Silviu Lupescu, editorul piesei ,,Evangheliştii” şi al ,,Versetelor satanice” ale lui Salman Rushdie, crede că ,,este o formulare ambiguă în lege. Pot fi considerate delicte şi operele de artă, ceea ce contrazice necesitatea unei arte laice”. De asemenea, cântăreţul Florin Chilian consideră legea cultelor ,,o mare prostie şi un act de dublă impunere, deoarece aspectele menţionate se regăsesc şi în constituţie” (30).

Pe de altă parte, mai multe asociaţii ale societăţii civile au mulţumit, printr-o scrisoare adresată preşedintelui Traian Băsescu şi parlamentului ţării, pentru aprobarea şi promulgarea legii cultelor. Asociaţiile care au mulţumit sunt cele care au susţinut păstrarea simbolurilor religioase în şcoli. Ele au arătat că ,,era de aşteptat să apară atacuri la legea cultelor, în contextul mai larg al unei ofensive atee anti-religioase” (31).

Şi o serie de artişti au sărit în sprijinul legii şi al articolului 13. Dan Puric, actor şi regizor, a afirmat: ,,Cred că forţa unui artist nu constă în a defăima simbolul creştinismului sau al iudaismului. Eu nu am văzut un artist mare pe lumea asta care să-şi înalţe opera pe defăimarea unui simbol religios. (…) Libertatea nu înseamnă libertinaj. E un lucru de igienă civilă, nu mai spun religioasă, care trebuie respectat. Nu consider această lege o modalitate de restrângere a creaţiei şi a exprimării”.

Regizorul Grigore Gonţa declarǎ: ,,Trebuie văzut ce are bun această lege. Sigur că există tabu-uri care nu trebuie batjocorite. Poţi să ai chemare sau nu pentru astfel de subiecte, dar ele nu trebuie defăimate pentru că ele conţin ceva sacru. E uşor de batjocorit. Nu ştiu cui ajută astfel de lucruri, decât, poate, celor fără de Dumnezeu”.

Artistul plastic Mirel Zamfirescu spune: ,,Pot să spun că pe mine nu mă poate îngrădi nimeni şi nu-mi poate lua libertatea de exprimare doar, eventual, Dumnezeu. Sigur că sunt limite de bun simţ care se încadrează în credinţa noastră. Mi se pare că se exagerează puţin cu această chestiune şi nu ştiu dacă asta a fost intenţia cultelor, să facă o astfel de îngrădire” (32). Într-adevăr, presa a declanşat o campanie mediatică puternică împotriva legii, folosind cuvinte aspre şi exagerând lucrurile.

Apărătorii articolului 13 susţin că de vreme ce ,,legea nu impune şi sancţiuni, această prevedere nu ar avea urmări neplăcute”. De asemenea, consilierul preşedintelui, Bogdan Tătaru-Cazaban, a afirmat că ,,oamenii vor fi liberi în continuare să discute orice idee şi credinţă religioasă. Mai mult, acest articol nu prevede nici o pedeapsă, ci doar respectul pe care îl avem faţă de simbolurile religioase” (33).

Atunci se ridică întrebarea: dacă articolul nu prevede nici o pedeapsă, oare de ce a mai fost inserat în lege ? Şi dacă este vorba doar despre ,,respectul faţă de simbolurile religioase”, aşa cum afirmă Cazaban, se putea găsi o formulare mai fericită decât aceea că legea ,,interzice”.

Presa a speculat acest aspect controversat: ,,Deocamdată, temerea multora este că actualul articol de lege, deloc inspirat, va da apă la moară celor care cer interzicerea simbolurilor religioase în spaţiile publice” (34). În plus, ,,actul normativ nu prevede ce for, instituţie sau comisie va decide că s-a petrecut un act de defăimare” (35).

Şeful departamentului de politică externă al cotidianului Ziua comenta: ,,Atacul la legea cultelor reprezintă doar o nouă bătălie din războiul anti-religios declanşat din subteranele României. O să observaţi că unor critici aduse de unele secte şi culte religioase minoritare li se vor alătura imediat ateii şi anti-creştinii, sub pretextul ,,apărării drepturilor omului” şi a ,,libertăţii de expresie”. În realitate, libertatea de expresie nu presupune şi ofensa, iar în România, libertatea religioasă este chiar mai aerisită decât în alte ţări europene cu tradiţie secularistă. De exemplu, atât în Franţa cât şi în Germania, Biserica Scientologică şi organizaţia Martorii lui Iehova sunt organizaţii interzise sau nerecunoscute ca asociaţii religioase, autorităţile considerând că acestea nu au ,,loialitate faţă de stat”.”

Un alt lucru introdus în legea cultelor este reglementarea statutului cimitirelor. Legea prevede obligativitatea înhumării persoanelor decedate potrivit ritului propriu în cimitire care nu aparţin religiei acestora. În localităţile în care nu există cimitire comunale şi unele culte nu au cimitire proprii, persoanele decedate care aparţin cultelor respective, sunt înhumate potrivit ritului propriu în cimitirele existente în funcţiune. Cimitirele se organizează astfel încât să aibă sectoare corespunzătoare pentru fiecare cult recunoscut.

Există numai două excepţii de la reglementările de mai sus. Iată ce scrie Adrian Lemeni: ,,Întrucât problema cimitirelor este foarte delicată, legea prevede obligativitatea realizării de cimitire comunale. Acolo unde acestea nu există, s-a prevăzut ca înmormântarea celor de alte confesiuni să fie făcută fără acordul cultului de care aparţine cimitirul. Întrucât pentru tradiţia iudaică şi musulmană ritualul este foarte strict, cele două culte sunt exceptate de la această prevedere” (36).

La disputele pe marginea legii cultelor, care sunt departe de a se fi încheiat, se poate răspunde cu cuvintele lui Theodor Baconsky: ,,Acest proiect de lege apare după 17 ani, după doi ani de dezbateri publice, după obţinerea dificilă a consensului la nivelul şefilor de culte recunoscute din România şi are în primul rând misiunea de a moderniza o legislaţie care data din 1948 şi fusese adoptată în timpul comunismului. Pe de altă parte, proiectul legii a fost avizat de experţi internaţionali independenţi cum ar fi cei din Comisia de la Veneţia, care depinde de Consiliul Europei, Comitetul Helsinki sau Consorţiul European pentru relaţiile dintre Biserică şi stat. Actuala lege este foarte asemănătoare cu multe legislaţii din statele membre şi chiar mai permisivă decât legea cultelor din Austria, de exemplu” (37).

Andreea Popa

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 35/mai-iunie 2007