Vatican şi Rusia (V)

de Diacon Herman Ivanov-Treenadszaty

Această conferinţă a fost ţinută în Sydney şi Melbourne, Australia la cel de-al 24-lea Congres al Tinerilor Ruşi din anul aniversar al unui mileniu de la creştinarea Rusiei. Conferinţa a avut ca subiect ideologia şi politica agresivă a Vaticanului. Ulterior, ea a fost publicată în revista ,,Viaţa ortodoxă” a Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora, martie-aprilie 1990

,,Ritul răsăritean” şi revoluţia bolşevică

De asemenea, trebuie să observăm că nu numai noi, ruşii ortodocşi, urmărim evenimentele din Rusia. Nici duşmanul nu doarme. În ciuda multor încercări, Papa Ioan Paul al II-lea nu a putut participa personal la aniversarea noastră. A avut loc un eveniment care, din punctul nostru de vedere, poate avea consecinţe pe termen lung. Ne gândim la întâlnirea dintre Gorbaciov şi cardinalul Cassaroli, de la sfârşitul festivităţilor din Moscova din iulie 1988. Cardinalul Cassaroli este secretarul de stat al Vaticanului şi, prin urmare, al doilea om în stat. Mulţi romano-catolici îl privesc cu suspiciune. El a fost sufletul politicii Vaticanului în Răsărit, din timpul lui Ioan XXIII-lea şi Paul al VI-lea. De asemenea, el a fost un prieten apropiat al mitropolitului de mai târziu al Leningradului, Nicodim (Rotov).

Papa Ioan al XXIII-lea (1958-1963)

Romano-catolicismul este faimos pentru politica sa lipsită de principii. Mulţi oameni se întreabă, în acelaşi fel naiv, de ce papa, în mesajul său dat cu ocazia mileniului, nu a condamnat deloc persecuţia la care sunt încă supuşi credincioşii din Uniunea Sovietică. (28) Noi adăugăm: în ciuda faptului că romano-catolicilor le place să celebreze jubilee, a 50-a aniversare a enciclicei ,,Divini Redemptoris” din 1987, care denunţa comunismul, a trecut neobservată. În schimb, a 20-a aniversare a enciclicei relativ nouă ,,Populorum progresso” (despre doctrina socială a Bisericii Romane) a fost marcată de mult festivism. (29)

Cu alte cuvinte, sunt necesare precauţii cu privire la cuvintele cele mai nesemnificative, pentru a nu ofensa conducerea sovietică actuală. Reîntorcându-ne la programul cardinalului Cassaroli, putem observa că acesta poartă un mesaj politic. Declarând că Vaticanul urmăreşte cu mare interes ,,perestroika”, care are o bază creştină (în opinia lor), Cassaroli a dat în secret un mesaj triumfător, de la Ioan Paul al II-lea către Gorbaciov. În general, romano-catolicismul iubeşte secretele. Nu este greu să ne dăm seama de conţinutul mesajului; Vaticanul dă asigurări că sprijină pe deplin ,,perestroika”, legalizarea Bisericii Uniate, lucru care s-a împlinit, şi, în general, o reevaluare a situaţiei catolicismului în Uniunea Sovietică. Nu este aceasta o restaurare simbolică a relaţiilor dintre Moscova şi Vatican, care au fost întrerupte în 1927 ?

Cu alte cuvinte, nereuşindu-i planurile direct prin ierarhia bisericească, Vaticanul visează să-şi atingă scopurile cu ajutorul autorităţilor sovietice, care au declarat că ,,nu vor interveni în continuarea relaţiilor ecumeniste dintre Vatican şi Patriarhia Moscovei”. Vom urmări discursurile şi călătoriile viitoare ale papei. Se ştie că Gorbaciov plănuieşte să viziteze Italia. În această situaţie, lui Gorbaciov îi va fi acordată o audienţă la Vatican. Va putea oare Gorbaciov, în asemenea condiţii, să refuze întoarcerea vizitei unei persoane care îi va da, în faţa întregii lumi, un certificat de respectabilitate ?

La un astfel de final, Vaticanul întinde o mână generoasă de ajutor, protecţie şi compasiune faţă de cei persecutaţi. Vai, mulţi sunt gata să apuce această mână. Noi dorim ca toţii ortodocşii din ,,ţara mamă şi răspândiţi în diaspora” să ţină minte aceste fapte istorice de mai sus, nu de dragul răzbunării, ci pentru viitorul Rusiei. Un prieten îndoielnic poate fi mult mai rău decât un duşman declarat.

Fie ca declaraţia mitropolitului Antonie (Hrapovitski) să ne fie un bun exemplu. Întemeietorul Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora, mitropolitul Antonie a fost un eminent teolog şi un adevărat părinte al Bisericii timpurilor noastre. În această declaraţie, care a fost scrisă pe 10 iunie 1922 la Sremski Karlovci, Serbia, în legătură cu arestarea patriarhului Tihon, el spunea: ,,Să facem un apel, să ridicăm vocile noastre ca protest faţă de violenţa folosită împotriva patriarhului tuturor ruşilor, către toţi întâistătătorii celorlalte Biserici Ortodoxe şi a celor neortodoxe, cu excepţia papei de la Roma - despre care avem dovezi clare nu numai că a negociat cu bolşevicii trădători de Dumnezeu, dar a şi încercat să persecute Biserica Ortodoxă Rusă şi slava sa prin tentativele mercenare ale romano-catolicismului militant”. (30) Fie ca aceste cuvinte sobre ale venerabilului şi vrednicului de veşnică pomenire părintelui nostru să ne fie o pildă pentru comportamentul şi relaţiile noastre faţă de ajutorul oferit de Vatican Rusiei prezente şi viitoare.

Note

28. Articolul lui Henri Tek din cotidianul francez ,,Le Monde” (Lumea), 23 martie 1968.

29. Sollicitudo rei sociali este cea de-a şaptea enciclică a Papei Ioan Paul al II-lea.

30. Biografia fericitului Antonie, Mitropolitul Kievului şi Galiţiei (Zhizneopisanie blazenneyshago Antonia, Mitropolita Kievskago i Galitskago), editor arhiepiscopul Nicon, New York, 10 volume, Vol. VI, p. 96.

O aniversare a unei dimineţi

Iosafat Răuvoitorul

de Nicholas Maas*

Anul 1996 va marca aniversarea a 400 de ani de la ruşinoasa ,,unire” de la Brest-Litovsk, când presiunea politică, economică şi militară a influenţat milioane de creştini ortodocşi ce trăiau de-a lungul graniţelor vestice ale Rusiei, Bielorusiei şi Ucrainei, în scopul de a-i forţa să accepte o falsă unire cu Biserica Romano-Catolică. Unul dintre principalii participanţi la această mişcare coruptă şi violentă a fost un episcop ortodox apostat (unul dintre mulţi, din nefericire), pe numele său Iosafat Kuntsevich.

Nu este nevoie să recurgem la polemici pentru a vorbi rău despre Iosafat Kuntsevich. Vorbirea sa josnică, epitetele murdare, lipsa lui de loialitate şi dragostea sa de slavă deşartă, putere şi recunoaştere lumească, şi campaniile violente de terorizare a ortodocşilor - aceste lucruri permit istoriei să vorbească pentru noi. De aceea, este uimitor că Biserica Romano-Catolică a hotărât să-l ,,canonizeze” pe acest ,,Hitler” al lumii religioase răsăritene, aşa cum l-a numit un istoric occidental, şi să ridice la statutul de sfinţenie un om care a instigat şi alimentat cu adevărat violenţa, ucigând în numele unităţii Bisericii. Luând în considerare magnitudinea brutalităţii lui Iosafat şi intoleranţa nebună, este probabil înţelept pentru noi, în seara aniversării pline de suferinţă a unirii forţate de la Brest-Litovsk, să privim spre această figură centrală din istoria europeană răsăriteană.

Iosafat, episcopul uniat de Polotski şi fondatorul ordinului vasilian uniat, a fost mai mult decât un apostat. El era un maestru practician al ,,psihologiei terorii”. El nu a fost primul care s-a folosit de tacticile psihologice ale terorii. Vechii asirieni, se spune, foloseau intimidarea psihologică sistematică pentru a-i supune pe locuitorii imperiului lor (1), propria lor cădere finală fiind sărbătorită în Vechiul Testament de către proorocul Naum (Naum 3, 18-19). Iar în timpurile moderne, regimurile comuniste din Europa de Est (unele dintre ele acum din fericire defuncte) şi China sunt bine cunoscute pentru tacticile lor de psihologie a terorii. Dar Iosafat este unic, în aceea că el este singurul terorist din istorie care a câştigat coroana beatificării pentru ceea ce alţi astfel de despoţi au câştigat pe drept neîncetată defăimare.

Campania de teroare a lui Iosafat a fost gândită şi executată cu un singur scop în minte: descurajarea şi oprirea creştinilor ortodocşi de la a practica adevărata lor credinţă. Deoarece masele ortodoxe n-ar fi vrut de bunăvoie să-şi urmeze episcopii, o mână de preoţi şi nobilimea apostată, Iosafat şi prietenii săi apostaţi în mod conştient au ales să-şi atingă scopurile lor prin metode violente. Precum a procedat câteva secole mai târziu Henri Philippe Petain (1856-1951), ei au făcut aceasta încercând să creeze, printre credincioşii ortodocşi, un sentiment de disperare totală şi neputinţă, astfel ca Iosafat să le poată impune o religie artificială, o teocraţie Vichy, peste care el să fi domnit. Închinătorii au fost scoşi afară din bisericile lor, mulţi dintre ei numai la capătul unei săbii pline de sânge. Când ortodocşii, într-un caz, şi-au ridicat corturi în care să se roage, Iosafat a încurajat pe briganzii săi să întrerupă slujbele lor, să dea fac corturilor şi să atace clerul şi credincioşii. Şi cu ajutorul autorităţilor civile latine, Iosafat a avut grijă ca preoţii ortodocşi să fie exilaţi şi ca nici un nou episcop ortodox să nu fie hirotonit (2). Pogromul său a redus în mod violent orice rezistenţă faţă de ,,unirea” de la Brest şi i-a lăsat pe ortodocşi în mod evident lipsiţi de orice posibilitate de a protesta faţă de pierderea credinţei lor în favoarea dominaţiei papale.

În concluzie, tacticile de teroare ale lui Iosafat au fost la fel de pline de succes ca şi cele ale altor despoţi. Pentru crimele sale împotriva umanităţii, acest atât de virulent apostat şi pervers a fost bătut şi omorât cu pietre de către credincioşii torturaţi şi trimis către dreapta sa răsplată în 1623. Brutalitatea sa inumană i-a atras chiar dispreţul cancelarului romano-catolic al Lituaniei (3). Mai mult decât atât, credincioşii ortodocşi nu au acceptat realmente niciodată uniatismul sau pe episcopii apostaţi apropiaţi lui Iosafat, cărora, în ciuda eforturilor lor laşe de a câştiga o astfel de recunoaştere, nu li s-au acordat niciodată drepturile politice ale omologilor lor latini (4). În sfârşit, milioane de ortodocşi s-au întors la credinţă când a avut loc schimbarea frontierelor în secolul al XIX-lea, aşa cum mulţi greco-catolici din America au îmbrăţişat mai târziu Ortodoxia datorită noului mucenic Tihon, păstorul Bisericilor Ruse din Lumea Nouă din acea vreme.

Ideea uniatismului ca un pod între Ortodoxie şi Roma a murit odată cu Iosafat şi cu trădarea sa vulgară şi violentă. Spiritul lui poate trăieşte în eforturile ecumeniştilor latini de a reduce Ortodoxia la o ,,ramură răsăriteană” a Bisericii Latine, sau în ale ecumeniştilor ortodocşi de a-şi pângări credinţa printr-o altă unire falsă cu Roma; dar dintre cei cu o conştiinţă ortodoxă, trista amintire a lui Iosafat nu este altceva decât o mărturie limpede că ,,ceva este putred în ecumenism” şi că unirile de compromis care fac masele de credincioşi lipsite de posibilităţi nu vor avea câştig de cauză până la urmă, chiar dacă adepţilor lor li se dă o coroană de presupusă sfinţenie, stropită cu sângele mucenicilor. Ecumeniştii ortodocşi moderni ar trebui să privească la acest om groaznic şi vrednic de dispreţ şi la soarta lui. Forţa militară poloneză şi lituaniană nu a putut face ca această trădare să supravieţuiască. Eforturile herculiene ale ecumeniştilor de astăzi de a continua moştenirea sa vor sfârşi, de asemenea, în aceeaşi infamie şi ruşine care a căzut asupra lui. Şi dacă sângele picură de pe coroana lui, ipocrizia va curge de pe cununile prost alese pe care ei speră să le câştige prin curtarea, în numele credinţei, a celor care au fost duşmanii acesteia.

* Dl. Maas este un uniat convertit la credinţa ortodoxă.

Note

1. M. Healy, Vechii asirieni (The Ancient Assyrians) (Londra: Osprey, 1991), p. 8-9.

2. N. Zernov, Creştinătatea răsăriteană (Eastern Christendom) (New York, G.P. Putnam's Sons, 1961), p. 147-148.

3. H. Ivanov-Treenadszaty, Vatican şi Rusia (The Vatican and Russia), ,,Orthodox Life” (Viaţa Ortodoxă), martie-aprilie 1990, p. 8-24.

4. N. Zernov, Ruşii şi Biserica lor (The Russians and their Church) (Londra: S.P.C.K, 19, 54), p. 87.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 26 (3/2001)