A patra omilie duhovnicească a Sfântului Macarie Egipteanul (I)

1. Cei ce vor să ducă viaţă creştină, după toată rânduiala sunt datori să se îngrijească, înainte de toate, de facultatea judecăţii şi discernământului, care se află în suflet. Pentru că ajungând să discernem cu exactitate între bine şi rău, şi să deosebim totdeauna pe cele care împotriva firii, pătrund în firea noastră cea curată, vieţuim drept şi fără prihană. Folosindu-ne de puterea judecăţii, întocmai ca de ochi, să nu ne lăsăm amăgiţi de insinuările celui rău. Atunci vom fi socotiţi demni să primim harul divin şi să ne facem vrednici de Domnul. Să luăm un exemplu din lumea văzută, pentru că este asemănare între trup şi suflet, între lucrurile trupului şi cele ale sufletului, între cele văzute şi cele nevăzute.

2. Trupul are povăţuitor ochiul şi dacă acesta vede bine îl conduce pe drumul cel bun. Să presupunem că cineva străbate nişte locuri stufoase şi năpădite de spini şi mlaştini. Printre ele se înalţă limbi de foc, săbii înfipte cu limba în sus, se deschid prăpăstii şi se află multă apă. Cel care este sprinten şi atent, şi are ochiul povăţuitor, trece cu multă prudenţă, prin acele locuri rele, ferindu-şi din toate părţile haina, cu mâinile şi cu picioarele, ca să nu fie ruptă de tufe şi de spini, să nu fie murdărită de noroi, nici tăiată de sabie. Acelaşi ochi – care este lumina trupului – îl păzeşte pe acesta ca să nu se prăbuşească în prăpăstii, să nu fie înghiţit de ape, sau să fie de vreun rău vătămat. Prin urmare, cel ce trece astfel de locuri, repede şi cu prudenţă, ţinându-şi strâns veşmântul, fiind călăuzit de ochiul său pe drumul cel bun, se păzeşte pe sine nevătămat şi-şi păstrează haina fără a fi ruptă şi nearsă.

Iar dacă prin aceleaşi locuri trece un alt om, neatent, cu pas molatec şi leneş, fluturându-şi haina încoace şi încolo, fie că o sfâşie pe aceasta prin tufe şi prin mărăcini, fie că o arde – pentru că n-o ţine strâns lângă el – fie că o taie în săbiile care îi sunt înfipte în preajmă, fie că o murdăreşte în noroi, într-un cuvânt, îşi strică numaidecât haina cea nouă şi frumoasă, din cauza neatenţiei, a moliciunii şi a lenei sale. Iar dacă, în continuare nu este atent şi nu dă ascultare ochiului, el însuşi cade în prăpastie, sau în ape şi se îneacă.

3. În acelaşi chip trebuie să se poarte şi sufletul, care poartă învelişul trupului, întocmai ca pe o haină frumoasă. Folosindu-se de puterea judecăţii, care conduce atât sufletul, cât şi trupul, să treacă printre tufele şi spinii acestei vieţi, prin noroi, prin foc şi peste prăpăstii, adică prin poftele, dezmierdările şi necuviinţele acestui veac. Este dator ca, de pretutindeni, cu bărbăţie, sârguinţă şi luare aminte să se păzească şi să se protejeze pe sine însuşi şi haina trupului, ca nu cumva să se sfâşie de tufele şi mărăcinii lumii acesteia, - adică de grijile, preocupările, îndeletnicirile pământeşti - şi de focul poftei să nu fie arsă. Sufletul astfel îmbrăcat, abate ochiul ca să nu vadă pe cele rele, întoarce urechea ca să nu audă clevetirea, fereşte limba ca să nu grăiască cele deşarte, opreşte mâinile şi picioarele de la săvârşirea faptelor rele. El dispune de voinţă pentru a întoarce şi a împiedica mădularele trupului de priveliştele cele rele, de la auzirea cuvintelor celor necuviincioase şi de la îndeletnicirile lumeşti şi viclene.

4. În acelaşi timp sufletul se fereşte pe sine de visările cele rele, îşi păzeşte inima şi împiedică cugetul să hălăduiască prin lume. Nevoindu-se şi sârguindu-se, şi oprind din toate părţile şi cu luare aminte mădularele trupului de la răutăţi, sufletul păzeşte nespintecată, nearsă, neîntinată şi bună haina trupului şi se păzeşte şi pe sine prin puterea de a cunoaşte, de a înţelege şi de a discerne, şi mai ales datorită puterii lui Dumnezeu. Deci, îndepărtându-se pe cât poate de orice poftă lumească şi ajutat fiind şi de Domnul, este păzit cu adevărat de relele pe care le-am pomenit. Pentru că, atunci când Domnul vede pe cineva ferindu-se cu zel de desfătările vieţii, de grijile materiale, de legăturile pământeşti şi de cugetele cele zadarnice, îi dă harul Său, care păzeşte nevătămat acest suflet încât el parcurge bine acest veac al răutăţii. Şi astfel acest suflet dobândeşte laudele lui Dumnezeu şi ale îngerilor, pentru că a păstrat bine haina sufletului şi pe sine însuşi, respingând, pe cât i-a fost cu putinţă orice poftă a acestei lumi, că ajutat fiind de Dumnezeu, a străbătut cu bine calea din stadionul lumii acesteia.

5. Iar dacă cineva se complace în viaţa aceasta în trândăvie şi în nepăsare, şi în chip voit nu se fereşte de orice poftă lumească şi nu caută cu tot sufletul numai pe Domnul, unul ca acesta se încurcă în spinii şi în tufele lumii acesteia, iar haina cea trupească o arde cu focul poftelor şi o întinează cu noroiul dezmierdărilor. Un astfel de suflet va fi fără îndrăzneală în ziua judecăţii, pentru că n-a putut să-şi păstreze neîntinată haina sa, ci a stricat-o cu amăgirile veacului acestuia. Din această pricină va fi îndepărtat dintre fiii împărăţiei. Pentru că, ce altceva va face Dumnezeu celui care, în chip voit, se dedă lumii, se lasă înşelat de dezmierdările ei şi rătăceşte în visări materialiceşti ? Numai pe acela îl va ajuta Domnul, care evită poftele trupeşti şi obiceiurile de mai înainte, care tinde totdeauna către Domnul, care se leapădă de sine şi numai pe Domnul Îl caută. Numai pe acela îl ţine, care se păzeşte pretutindeni de cursele şi lanţurile lumii materiale, care cu frică şi cu cutremur îşi lucrează mântuirea (Filipeni 1, 12), care trece cu toată luarea aminte printre cursele, laţurile şi poftele acestui veac, care caută ajutorul Domnului şi speră să fie mântuit prin mila şi harul Său.

6. Se spune că cele cinci fecioare înţelepte, rămânând treze şi stăruind în lucrul cel străin de firea lor cea omenească, luând untdelemn în candelele inimilor lor, adică harul cel de sus al Duhului, au putut veni întru întâmpinarea Mirelui în cămara cea cerească. Celelalte, însă, fără de minte fiind şi rămânând la firea lor, n-au privegheat şi nu s-au sârguit să primească untdelemnul bucuriei în candelele lor, pentru că erau încă în trup, şi oarecum au adormit din neglijenţă, din moleşeală, din trândăvie, din neştiinţă, sau pentru că au socotit că aşa este drept să facă. De aceea au şi fost excluse de la cămara Împărăţiei, ca unele care n-au putut să placă Mirelui ceresc. Că înlănţuite fiind de lume şi de iubirea faţă de cele pământeşti, n-au arătat toată dragostea şi afecţiunea lor faţă de Mirele ceresc, nici n-au adus cu ele untdelemn.

Pentru că sufletele care caută sfinţenia Duhului – acel lucru străin de firea lor – se leagă cu toată dragostea lor de Domnul; întru El umblă, Lui I se roagă, la El se gândesc, pe toate celelalte trecându-le cu vederea. De aceea, unele ca acestea se învrednicesc a primi untdelemnul harului ceresc şi pot vieţui fără prihană şi să placă, în chip desăvârşit, Mirelui ceresc. Iar sufletele care rămân la firea lor, se târăsc cu cugetul pe pământ, şi pe pământ le petrece mintea. Acestea au iluzia că aparţin Mirelui şi că se pot împodobi cu faptele trupului. Unele ca acestea însă nu s-au născut de la Duhul şi n-au primit untdelemnul bucuriei.

7. Dacă cele cinci simţuri ale sufletului primesc darul cel de sus şi sfinţenia Duhului, sunt cu adevărat fecioare înţelepte, pentru că au primit înţelepciunea cea de sus, care vine de la har. Iar dacă rămân la firea lor, se arată nesăbuite şi fiice ale lumii acesteia pentru că nu s-au dezbrăcat de duhul lumii, chiar dacă vor să pară prin vorbe şi prin înfăţişare că sunt miresele Mirelui. Că după cum sufletele care sunt cu totul ataşate Domnului, către El le este cugetul, Lui I se roagă, întru poruncile Lui umblă şi numai pe Domnul Îl iubesc; tot aşa se întâmplă şi cu sufletele, care iubesc lumea şi vor să trăiască din plin viaţa pe pământ: la aceasta le este mintea şi după legile ei se poartă, ele nici nu pot fi întoarse, de Duhul către gândul cel bun. De aceea, trebuie ca acel lucru străin de firea noastră – mă refer la harul cel ceresc – să se unească şi să se contopească cu firea noastră, pentru ca să putem intra cu Domnul în cămara de nuntă cea cerească şi să dobândim mântuirea veşnică.

8. În urma neascultării primului om, a intrat în noi ceva străin de firea noastră, a intrat răutatea patimilor, care prin mult exerciţiu şi obişnuinţă ne-a devenit a doua fire. Se cuvine, deci ca iarăşi s-o îndepărtăm, cu ajutorul darului Duhului, al acelui element străin de firea noastră - şi să fim readuşi la curăţia cea dintâi. Dar dacă nu ne vom împărtăşi de iubirea Duhului din cer stăruind în multă rugăciune, în cerere, în credinţă şi în dispreţul lumii acesteia – dacă nu ne vom alipi de iubire, care este Domnul, şi nu se va sfinţi de Duhul iubirii, dacă nu vom stărui până la sfârşit întru toate poruncile Lui, nu vom putea dobândi împărăţia cea cerească.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 38/noiembrie-decembrie 2007