O nouă erezie: nevolnicia (II)

de Sfântul Simeon Noul Teolog

Să nu tăgăduim curăţia şi lacrimile

Pentru ce este cu neputinţă, spune-mi ? Prin ce alt mijloc au strălucit pe pământ sfinţii şi s-au făcut luminători în lume (potrivit Filipeni 2, 15) ? Dacă ar fi fost cu neputinţă, nici aceia n-ar fi putut să le înfăptuiască vreodată. Căci oameni erau şi aceia, ca şi noi, şi nu aveau nimic mai mult decât noi, decât voinţă spre bine, râvnă, răbdare, smerenie şi dragoste faţă de Dumnezeu. Acestea deci câştigă-le şi tu, şi sufletul care acum îţi este de piatră ţi se va face izvor de lacrimi. Iar dacă nu vrei să suferi necaz şi strâmtorare, cel puţin nu spune că lucrul este cu neputinţă. Căci cel ce spune aceasta tăgăduieşte curăţirea; pentru că fără lacrimi nu s-a auzit din veac să se fi curăţit de întinăciunea păcatului vreun suflet care a păcătuit după botez; pentru că prin botez a şters Dumnezeu toată lacrima de pe faţa pământului (Isaia 25, 8) revărsând Duhul Lui cel Sfânt (potrivit Tit 3, 6) cu bogăţie.

Dar, precum am auzit din dumnezeiasca Scriptură, unii adulţi ce se botezau lăcrimau în însuşi momentul botezului fiind străpunşi la inimă prin venirea Duhului; nu cu lacrimi de durere sau chin, ci cu lacrimi care, prin lucrarea Sfântului Duh şi darul Aceluiaşi, erau mai dulci decât mierea, vărsându-le din ochi oarecum fără chin şi fără zgomot. Cei ce s-au învrednicit cândva să aibă experienţa unor asemenea lacrimi vor cunoaşte cele spuse de mine că sunt adevărate, aşa cum va da mărturie pentru mine şi glasul Sfântului Grigorie Teologul, căci el spune: ,,Să aducă tot omul o jertfă; unul ceva, altul altceva”, şi după ce a enumerat multe, la sfârşit, după toate a strigat: ,,Toţi însă să aducă lacrimi, toţi curăţire, toţi urcuşul şi tinderea spre cele dinainte” (potrivit Filipeni 3, 13)”.

Sfinţii Cuvioşi Simeon Noul Teolog şi Simeon Evlaviosul

Lacrimile sunt absolut necesare vieţii

Oare spunând acestea a deosebit sau separat unele lucrări de altele, zicând că unele sunt cu putinţă, iar altele cu neputinţă ? Oare a zis Marele Grigorie, cum ziceţi voi fără pricepere – ca unii ce sunteţi netăiaţi împrejur la inimi şi la urechi (potrivit Faptele Apostolilor 7, 51) – că unii au moştenit de la soartă o fire mai dură şi de aceea nu pot să aibă străpungerea inimii şi să plângă ? Să nu fie ! Că firea omului nu ar avea în mod natural lacrimile, plânsul şi întristarea aceasta n-a spus-o nici sfântul acesta, nici altul dintre sfinţi. Că plânsul ne este inerent tuturor prin fire, să te înveţe înşişi pruncii ce se nasc. Căci de îndată ce au ieşit din pântecele mamei lor şi au căzut pe pământ plâng, iar acest fapt le apare moaşelor drept un semn de viaţă. Căci dacă pruncul nu va plânge nu se zice nici că trăieşte, dar plângând el arată prin însuşi acest fapt că, de la naştere, firea are cu necesitate o urmare a însăşi existenţei ei şi plânsul dimpreună cu lacrimile. Iar cum spunea sfântul părintele nostru Simeon Studitul, cu un astfel de plâns trebuie omul să-şi trăiască viaţa de faţă şi să moară cu el, dacă vrea să se mântuiască şi să intre în viaţa veşnică, pentru că lacrimile de la naştere sugerează lacrimile din viaţa noastră prezentă, de aici. Căci, aşa cum hrana şi băutura sunt necesare pentru trup, tot aşa şi lacrimile sunt necesare sufletului, astfel încât cel ce nu plânge în fiecare zi îşi strică şi îşi pierde sufletul, lăsându-l să moară de foame.

Lacrimile, chezăşie a vederii lui Dumnezeu

Deci, dacă plânsul şi lacrimile sunt o urmare necesară a însăşi existenţei firii, precum s-a dovedit, nimeni să nu tăgăduiască acest bun al firii, nimeni să nu se lipsească prin trândăvie şi uşurătate de un astfel de bine, nimeni să nu se trufească cu răutate, viclenie şi mândrie, şi să se transforme, împotriva firii, în duritatea unei pietre, ci, cu preafrumoasă osârdie spre poruncile lui Dumnezeu, să păzească, rogu-vă, acest mare dar neatins în inima lui, păzindu-l în umilinţă şi smerenie, în nerăutate şi simplitatea sufletului, în răbdarea ispitelor şi în meditaţia neîncetată a dumnezeieştilor Scripturi, pocăindu-se mereu şi aducându-şi aminte tot timpul de greşelile proprii; nimeni să nu fie cu nepăsare faţă de o astfel de lucrare.

Iar dacă cineva, deznădăjduind de mântuirea lui, zace în patul trândăviei, să nu spună cel puţin celor osânditori că aceasta este cu neputinţă. Pentru că cel ce zice aceasta ne încuie nouă tuturor poarta Împărăţiei cerurilor. Căci, de suprimi lacrimile, suprimi împreună cu ele şi curăţirea; iar fără curăţire nu este nimeni care să se mântuiască, nimeni care să fie fericit de către Domnul, nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (potrivit Matei 5, 8; Evrei 12, 14).

Să ascultăm Scriptura

Iar dacă astfel de lucruri urmează celor care nu plâng după porunca Domnului, cum nu este aceasta erezie mai rea decât toţi ereticii, spune-mi ! Fiindcă atunci, după voi, urmează că în zadar s-a făcut pogorârea şi urcarea lui Dumnezeu, nelucrătoare s-a făcut propovăduirea apostolilor, nelucrătoare învăţăturile tuturor sfinţilor care pururea ne cheamă la plângere. Toată Scriptura insuflată de Dumnezeu (potrivit II Timotei 3, 16) a ajuns nefolositoare, precum văd, pentru voi, care sunteţi şi gândiţi aşa. Căci, astupându-vă urechile ca o viperă surdă (potrivit Psalmi 57, 4), atribuiţi mântuirea sufletelor voastre numai mantiei, culionului şi analavului, iar unii chiar şi bărbii foarte mari şi venerabile, îndrăznind şi lăudându-vă în acestea. Dar credeţi-mă, goi şi dezbrăcaţi (potrivit Evrei 4, 13) vom sta înaintea judecăţii lui Hristos, ca fiecare să ia fie bune, fie rele (potrivit II Corinteni 5, 10) după cele ce a făcut în trup.

Neajunsurile monahilor în faţa judecăţii lui Dumnezeu

Iar dacă aceasta se va întâmpla cât de curând tuturor, unde va fi atunci haina care acoperă şi împodobeşte trupurile noastre ? Unde analavele cele arătoase ? Unde mantiile cele strălucitoare şi străvezii ? Unde sandalele cele frumoase şi solide ? Unde curelele asemenea cingătorilor femeieşti ? Unde întâlnirile cu dregătorii ? Unde preferinţa în saluturi ? Unde luptele pentru şederea pe scaunul dintâi ? Unde luxul meselor ? Unde – ca să o spun şi pe aceasta – faptul de a o lua înaintea fratelui şi a apuca bucăţile cele mai mari şi mai de cinste din cele ce sunt puse înainte, lucru de care pătimim mai întâi eu şi cei vanitoşi ca mine ? Unde vor fi atunci fumurile şi trufia noastră şi faptul de a stăpâni şi de a fi stăpânit ? Unde chiliile cele largi şi înfrumuseţate în chip strălucitor ca nişte săli de nuntă ? Unde preferinţa pentru slujirea şi funcţiile prin care socotim că o luăm înaintea altora ? Unde râsul cel nestăvilit şi indecent ? Unde cinele cele luxoase şi târzii şi conversaţiile nepotrivite de la acestea ? Unde numele cele mari ? Unde sfinţenia pe care suntem socotiţi sau pe care socotim acum că o avem ? Unde linguşitorii şi ironicii care ne numesc sfinţi şi tulbură urma paşilor noştri ? Unde scaunele înălţate şi cei ce cred că prin ele sunt mai de vază decât alţii ? Unde demersurile, graba şi râvna de a ajunge în posesiunea unei stăpâniri oarecare sau a uneia mai mari ? Unde împotrivirea în cuvânt şi nesupunerea, şi faptul de a nu voi să te arăţi al doilea faţă de altul ? Unde ataşamentul faţă de rude ? Unde vaza oamenilor din lume şi a dregătorilor care vin pe la noi, prin care mai întâi eu, nenorocitul, socot şi cred că ajung mai de vază decât alţii ? Unde păruta înţelepciune a celor cu vază în cunoştinţa şi înţelepciunea lumii (potrivit I Corinteni 1, 20; Coloseni 2, 3) ? Unde părerea de sine şi iluzia de a fi ceva, când nu suntem nimic (potrivit Galateni 6, 3) ? Unde limba cu întorsături frumoase şi frazele retorice care curg ca dintr-un izvor ? Unde va fi atunci, sau mai degrabă acum, înţeleptul, cărturarul, cercetătorul veacului acestuia, să se apropie, să vină, să şedem împreună şi să ne sfătuim împreună despre Ziua cea înfricoşătoare şi ceasul acela, şi, punând în mişcare toate cele bune în noi înşine şi în dumnezeieştile Scripturi şi cercetându-le întocmai să ne lăsăm învăţaţi de aici şi să învăţăm ce anume va putea să ne fie într-adevăr de folos atunci, şi acel lucru să ni-l alegem cu toată osârdia.

Îndemn final

Cu adevărat, fraţii mei preaiubiţi, aşa cum strigă limpede întreaga Scriptură, mare nevoie, mare frică şi cutremur (potrivit Psalmi 54, 5) îi va cuprinde în ceasul acela pe cei leneşi, moi şi uşuratici ca mine. Fericit este însă, fraţilor, cel ce acum se află mai prejos decât toată zidirea, întristându-se, plângând ziua şi noaptea înaintea lui Dumnezeu, căci atunci va sta îmbrăcat. Fericit cel ce aude acestea şi nu lasă să treacă timpul vieţii sale fără folos, gemând numai şi amânând din zi în zi, ci care îndată ce a auzit pe Domnul zicând: ,,Pocăiţi-vă !” (Matei 4, 17), îndată începe şi lucrul. Căci unul ca acesta va fi miluit ca un rob ascultător şi recunoscător şi nu se va osândi cu cei neascultători: acum va fi izbăvit de toate patimile şi se va face lucrător încercat al tuturor virtuţilor, iar în veacul viitor se va desfăta de bunurile cele negrăite ale lui Dumnezeu împreună cu toţi cei ce au bineplăcut Lui, pe care fie să le dobândim noi toţi cu harul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia fie slava în vecii vecilor. Amin.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 36/iulie-august 2007