Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la

1. Cele patru fiinţe sfinte, care sunt întrezărite prin duhul proorociei, sunt descrise prin cuvintele: ,,Şi patru feţe la una, şi patru aripi la una” (Iezechiil 1, 6). Ce este exprimat prin feţe dacă nu cunoaşterea, şi ce prin aripi dacă nu zborul ? Pentru că fiecare este cunoscut prin faţa sa, şi trupurile sunt înălţate prin aripi către înălţimile păsărilor. Prin urmare, faţa se referă la credinţă, iar aripa la contemplare. Pentru că noi suntem cunoscuţi prin credinţa noastră de către Atotputernicul Dumnezeu, după cum spune El despre oile Sale: ,,Eu sunt Păstorul cel bun, şi cunosc pre ale mele, şi mă cunosc de ale mele” (Ioan 10, 14). Iarăşi, El spune: ,,Eu ştiu pre care i-am ales” (Ioan 13, 18). Cu adevărat, deoarece noi suntem înălţaţi deasupra noastră înşine prin contemplare, ca să zicem aşa, suntem ridicaţi în aer.

Prin urmare, fiecare are patru feţe, fiindcă dacă întrebi cum înţelege Matei întruparea Domnului, fără îndoială că vei afla că el o înţelege la fel ca Marcu, Luca şi Ioan. Dacă cercetezi ce simte Ioan, vei afla neîndoios că el simte asemenea lui Luca, Marcu şi Matei. Dacă întrebi despre Marcu, atunci vei afla că el este asemenea lui Matei, Ioan şi Luca. Dacă întrebi ce înţelege Luca, atunci vei afla că el pricepe la fel ca Ioan, Matei şi Marcu. Aşadar, fiecare are patru feţe, deoarece cunoaşterea credinţei, prin care ei sunt cunoscuţi de Dumnezeu, este aceeaşi într-unul ca şi în patru deodată. Atunci orice vei găsi într-unul, vei vedea, după cum se cuvine, în acelaşi timp la toţi patru.

Sfântul Prooroc Iezechiil

2. ,,Şi patru aripi la una” (Iezechiil 1, 6), fiindcă ei propovăduiesc într-un glas pe Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Atotputernic, şi, înălţându-şi ochii minţilor lor către dumnezeirea Lui, ei zboară cu aripile contemplării. De aceea, faţa evangheliştilor mărturiseşte despre umanitatea Domnului, şi aripa despre dumnezeirea Lui, pentru că ei îşi întorc faţa, ca să zicem aşa, către Cel pe care Îl văd în trup. Şi când ei spun că El este necircumscris şi nematerial în dumnezeirea Lui, sunt înălţaţi cu ajutorul aripilor contemplării ca şi cum ar fi în aer.

Astfel, deoarece credinţa în întruparea Lui este una în toţi, şi contemplarea dumnezeirii Sale egală în fiecare, este pe drept spus acum: ,,Şi patru feţe la una, şi patru aripi la una” (Iezechiil 1, 6). Dar ce virtute ar fi dacă propovăduitorii Domnului, având credinţă şi contemplare, nu ar avea sfintele Sale fapte ? Apoi urmează:

3. ,,Şi fluierele picioarelor lor drepte” (Iezechiil 1, 7). Ce se înţelege prin picioare, dacă nu cursul faptelor ? Din această pricină, picioarele celor patru fiinţe vii sunt descrise ca fiind drepte, deoarece faptele sfinţilor evanghelişti şi cele ale tuturor sfinţilor care au luptat până la capăt împotriva păcatului nu sunt strâmbe. Dar aceia care s-au întors la relele lumii, pe care le lăsaseră în urmă, nu au picioare drepte. Despre ei este scris: ,,Câinele s-a întors la borâtura sa şi porcul scăldat la mocirla tinei” (II Petru 2, 22).

Mâhnindu-se din cauza unora care îşi strâmbară mersul drept al picioarelor lor, un învăţător ales le-a spus spre mustrare: ,,Cum vă întoarceţi iarăşi la cele slabe şi sărace stihii, cărora iarăşi de iznoavă voiţi a le sluji ? Zilele păziţi, şi lunile, şi vremile şi anii. Mă tem de voi, ca nu cumva în zadar să mă fi ostenit la voi” (Galateni 4, 9-11). El îi ceartă pe alţii, spunând: ,,Pentru aceea mâinile cele slăbite, şi genunchele cele slăbănoage vi le îndreptaţi. Şi cărări drepte faceţi picioarelor voastre” (Evrei 12, 12-13). Dar pentru ca cinstea vieţii, tăria sufletească şi discernământul să se poată face simţite în aceşti sfinţi propovăduitori, este pe drept adăugat:

4. ,,Şi copita piciorului lor era asemenea copitei piciorului de viţel” (Iezechiil 1, 7). Căci deoarece sfinţii propovăduitori sunt numiţi cu numele de boi, Pavel Apostolul învaţă, tâlcuind mărturia Legii: ,,Să nu legi gura boului ce treieră” (I Corinteni 9, 9). De aceea, copita piciorului la sfinţii propovăduitori este asemenea celei de viţel, cu alte cuvinte mergând înainte la vremea cuvenită, cu curaj şi despicat, deoarece fiecare are cinste la maturitate, tărie sufletească în faptă şi despicarea copitei în discernământ. Pentru că propovăduirea lui nu este primită cu uşurinţă dacă el se arată neserios în conduita sa. Şi nu ar fi nici o dovadă de maturitate dacă curajul faptei nu ar fi la îndemână împotriva tuturor relelor. Dar chiar tăria sufletească în faptă atenuează valoarea virtuţii dacă nu este despicată în înţelegere.

Fiindcă, iată, citim Sfânta Scriptură: dacă trebuia să înţelegem toate lucrurile în mod literal am fi pierdut virtutea discernământului; dacă reducem toate lucrurile la alegorie duhovnicească, suntem de asemenea încătuşaţi de stupiditatea lipsei de discernământ. Deoarece sfinţii propovăduitori citesc Scripturile şi uneori primesc semnificaţia literală a istoriei, dar alteori urmăresc duhul printre tâlcurile literei. Şi acum ei imită faptele bune ale părinţilor de dinaintea lor, exact aşa cum le găsesc istorisite, acum înţeleg duhovniceşte anumite lucruri care nu trebuie să fie săvârşite potrivit istoriei, şi se străduiesc să meargă înainte. Deci ce altceva despică sfinţii propovăduitori în lucrarea lor, dacă nu copita piciorului ? Încă este potrivit spus despre ei:

5. ,,Şi scântei ca arama ce luceşte” (Iezechiil 1, 7). Arama este un metal tare răsunător. Şi glasurile propovăduitorilor sunt pe drept asemănate cu arama, deoarece ,,în tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor” (Psalmi 18, 4). Atunci arama este potrivit descrisă ca fiind strălucitoare, pentru că viaţa propovăduitorilor răsună şi arde: arde de dorinţă, răsună de Cuvânt. De aceea, arama ce luceşte este propovăduirea înflăcărată. Iar din arama ce luceşte sar scântei, căci din povăţuirile lor curg cuvinte de foc către urechile celor ce-i ascultă. Deoarece cuvintele propovăduitorilor sunt pe drept cuvânt numite scântei, pentru că ele îi înflăcărează pe cei ale căror inimi le-au atins. De asemenea, trebuie să nu pierdem din vedere că scânteile sunt extrem de fine şi delicate, căci atunci când sfinţii propovăduitori vorbesc despre Împărăţia cerurilor, ei nu o dezvăluie atât de mult în cuvinte, cât vor să aprindă dorinţa către ea.

Prin urmare, cuvântul lor ajunge la noi, ca să zicem aşa, ca nişte scântei, pentru că în glasul lor se recunoaşte cu greu ceva gingaş din tărâmul ceresc, ceva ce este iubit de ei cu tărie. Astfel, ei nici nu ajung să vadă slava cerească pe cât de mare este, nici nu pot vorbi cu limpezime pe cât de mult văd. Din această pricină, arama ce luceşte răspândeşte scântei, fiindcă propovăduitorul abia poate să mărturisească cu voce slabă ce l-a înflăcărat cu putere pe el însuşi. Pentru că el este mişcat de evlavia dumnezeiască, astfel încât din aceleaşi scântei firave este aprins şi duhul celui ce ascultă, deoarece există aceia care auzind fleacuri sunt inundaţi din nou de o dorinţă mai mare şi apoi ard desăvârşit cu dragoste pentru Dumnezeu, pe când ei abia au primit cele mai mici scântei ale cuvintelor.

6. Deoarece cuvântul propovăduitorului este semănat în inima celui ce ascultă. Şi un bun ascultător dă mai târziu, înlăuntrul lui, o recoltă mare a cunoaşterii, de unde el a primit mai înainte o sămânţă mică a cuvântului. Aceasta este într-un gând cu minunea făcută de Proorocul Elisei cu văduva care, ca nu cumva să-şi piardă cei doi fii când împrumutătorul ei i-a luat cu sine, a ascultat cuvintele lui şi puţinul untdelemn pe care-l avea într-un vas l-a vărsat în vase goale, care toate s-au umplut din nou până la refuz, iar prin reumplerea lor a fost izbăvită de datoria către împrumutătorul ei (potrivit IV Împăraţi 4, 1-7).

Într-adevăr, ce altceva semnifică femeia decât Sfânta Biserică, mama celor două popoare, anume evreii şi neamurile, ca şi cum ar fi mama a doi fii ? Odinioară, ca o consecinţă a faptelor îndărătnice, convinsă fiind de duhul duşmănos, ea a primit, ca să zicem aşa, o monedă a păcatului de la un împrumutător şi s-a temut că o să-şi piardă cei doi fii pe care i-a născut în credinţă. Dar ascultând de cuvintele proorocului, adică de învăţăturile Sfintei Scripturi, ea a reumplut vasele goale din puţinul untdelemn pe care-l avea, deoarece atunci când minţile goale ale multora ascultă doar un pic din dragostea dumnezeiască din gura unui om învăţat, prin harul îmbelşugat, ei se îndestulează întru totul cu untdelemnul dragostei dumnezeieşti. Şi deja acum inimile multora, care mai înainte erau vase goale, sunt umplute cu untdelemnul duhului, care datorită puţinătăţii untdelemnului păreau a fi doar umezite. Căci, în vreme ce credinţa este dată unora şi primită de la alţi ascultători, femeia din Sarepta, adică Sfânta Biserică, nu mai este legată prin datorie de împrumutătorul ei.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 34/martie-aprilie 2007