Muzica rock privită dintr-o perspectivă creştină (IV)

de Episcop Alexander (Mileant)

Muzica rock şi drogurile

În afară de desfrânare şi siluire, muzica rock încurajează abuzul de droguri. Încă în anul 1969, Time magazine (26 septembrie) comenta: ,,Cântăreţii de muzică rock folosesc adeseori droguri şi în public, iar cântecele lor fac referiri la droguri”. Cântece precum ,,Heroina”, al formaţiei Velvet Underground, i-a încurajat pe unii tineri să experimenteze droguri, nu de puţine ori cu urmări tragice (John Cale, Spin, mai 1990, p. 30).

După cum relata revista Life (3 octombrie 1969), Jimi Hendrix, a cărui filozofie de bază era aceea a desfrânării fără limite şi a consumului de droguri, afirma: ,,Poţi hipnotiza oamenii prin muzică şi când ajungi la punctul lor cel mai sensibil, poţi să-i înveţi în subconştient ceea ce vrem să spunem”.

Dar multe vedete rock faimoase au plătit un preţ foarte mare pentru abuzul de droguri. Printre cei morţi sunt Brian Jones de la Rolling Stones, Sid Vicious de la Sex Pistols, Dennis Wilson de la Beach Boys, Jimi Hendrix, Jim Morrison de la The Doors, Elvis Presley, Janice Joplin, Bon Scott de la AC/DC, Frankie Lymon, Tim Harden, Phil Lynott de la Thin Lizzie şi ar putea fi menţionaţi mulţi alţii. În ziua în care această broşură a fost terminată, liderul formaţiei Temptations, David Ruffin, a murit din cauza unei supradoze de cocaină. Dar în ciuda acestor lucruri, drogurile joacă încă un rol important în muzica rock, iar aceasta pare să aibă un efect vătămător asupra multora dintre cei care o ascultă.

De exemplu, un studiu de medicină post-universitară a concluzionat că ,,dovezile arată că o astfel de muzică (rock) promovează şi susţine modele de abuz de droguri, promiscuitate şi violenţă” (King, Muzica heavy-metal, Wass şi colaboratorii, Interesul adolescenţilor, p. 82).

Tragedia personală şi socială a abuzului de droguri contemporan este pur şi simplu inimaginabilă, şi totuşi muzica rock continuă să elogieze folosirea drogurilor. De fapt, se pot aduce argumente că muzica rock trebuie să-şi asume o mare parte a responsabilităţii pentru epidemia actuală de droguri. Ca şi în cazul desfrânării, cântăreţii de muzică rock eşuează în a-şi asuma responsabilitatea, după cum remarca Steven Tyler de la Aerosmith în Sober Times (octombrie 1988, p. 2). Cu toate că abuzul de droguri constituie o problemă colosală a societăţii noastre contemporane, muzica rock continuă să îl încurajeze. Este timpul ca liderii societăţii să înţeleagă că muzica rock poartă o mare parte din vină pentru abuzul curent de droguri.

Muzica rock şi ocultismul

Oricine poate remarca că în textele muzicii rock se întâlnesc multe noţiuni comune cu religia. Spre exemplu, această muzică recunoaşte o forţă superioară care conduce lumea. Cu toate acestea, faptul că nu Dumnezeu este Cel slăvit ca cea mai Înaltă Fiinţă Binefăcătoare devine evident cu repeziciune. Nu este vorba nici măcar despre ,,destinul” orb al poeţilor păgâni, ci despre o făptură întunecată şi plină de cruzime. La periferia curentului de bază al muzicii rock se află un grup care are înclinaţii extrem anticreştine. Cacofonia unor grupuri ,,heavy metal” este străbătută de motive oculte şi sataniste. Cei care care complac în a asculta acest gen de muzică înfricoşătoare sunt pe drept târâţi către iad.

Iată câteva exemple de practici rituale ale liturghiei negre. În timpul unui concert susţinut de formaţia ,,Gwart”, pe scenă, unul dintre participanţi a tăiat capul unui manechin uman şi apoi a început să stropească cu sânge spectatorii. Membrii formaţiei s-au mânjit cu sângele luat de la manechin şi l-au băut ! De asemenea, ei au adus pe scenă animale şi le-au smuls intestinele.

Chiar în 1966, John Lennon se fălea că se va sfârşi cu creştinismul, iar formaţia Beatles va deveni mai populară decât Hristos. El L-a descris pe Hristos sub înfăţişarea unui personaj pe care l-a numit ,,Jesus Pifco, un bastard catolic din Spania, mâncător de usturoi, urât mirositor, mic, galben, soios şi fascist” (John Lennon, A Spaniard in the Works, Simon & Schuster, New York, 1965, p. 14). Precum ştim cu toţii, el a murit tragic în 1980. David Bowie, una dintre cele mai mari vedete rock în 1976, a declarat: ,,Rockul a fost întotdeauna muzica diavolului”.

Potrivit revistei Spin (ianuarie 1991, p. 29), formaţia Danzig ,,întruchipează atât gloria din trecut a rock-ului, cât şi făgăduinţa viitorului lui”. În cântece precum ,,Sunt un demon”, ,,Mama” şi altele, ea preamăreşte ritualul şi sacrificiul ocult, violenţa şi anarhia spirituală. Într-un clip video blasfemiator, o femeie care priveşte către o cruce imensă, vede răstignit pe ea, cu braţele întinse, nu pe Hristos, ci o portretizare grafică a diavolului. Impresia imediată pe care o creează această imagine confuză este că Hristos a fost de fapt diavolul, sau că simbolistica crucii este satanică.

Se ştie că încă de la început, muzica rock a avut un conţinut rebel, sfidând autoritatea părintească şi socială. Astăzi, unele formaţii de rock mai noi cheamă făţiş la respingerea principiilor creştine tradiţionale. Într-unul din interviurile timpurii pe care revista Rolling Stones i l-a luat lui David Crosby, de la grupul ,,Crosby Stills and Nash”, acesta afirma: ,,Am considerat că singurul lucru pe care îl aveam de făcut era să le furăm copiii ... Când spun aceasta, nu mă refer la răpirea de copii, ci doar la schimbarea sistemului lor de valori, care-i va îndepărta de lumea părinţilor lor într-un mod foarte eficace” (Rolling Stone, vol. 1, p. 410). În jurnalul Jesserson Starship, Paul Kanter mărturiseşte: ,,Muzica noastră este gândită să adâncească prăpastia dintre generaţii, să-i înstrăineze pe copii de părinţii lor” (Documentarea expunerii (Documentation of Expose), p. 4).

Mick Jagger de la Rolling Stones a remarcat: ,,Nu există în muzica rock and roll nici un cântec liniştit, orientat către familie” (acelaşi jurnal, p. 5). Jon de la Bon Jovi afirma: ,,Am vrut să mă revolt împotriva a orice şi a toate, şi s-a întâmplat să pot face aceasta cântând rock and roll într-o formaţie” (Metal Edge, august 1987, p. 12). John Cougar se destăinuie: ,,Înjur pentru că ştiu că este un lucru neacceptat de societate. Urăsc lucrurile de genul: «Acesta este modul în care ar trebui să te comporţi». De aceea urăsc şcolile, guvernele şi bisericile” (Documentarea expunerii, p. 6).

Nikki Sixx de la Motley Crue declară: ,,Niciodată nu am plănuit să fim model pentru nimeni. Dar din moment ce am devenit aceasta, încercăm să dăm fanilor noştri ceva în care să creadă. În cel de-al doilea album al nostru, le-am spus să ,,strige la diavol” (Shout at the Devil). Mulţi ... cred că acel cântec este despre satan. Nu este adevărat. Este despre înfruntarea autorităţii, fie că sunt părinţii voştri, profesorii voştri sau şefii voştri. Cred că este un sfat destul de bun. Dar sunt sigur că orice părinte care aude aceasta va crede că este o trădare” (Rock Beat, 1989, p. 41).

Muzica rock respinge aproape în întregime criteriile şi convingerile creştine. De exemplu, să parcurgi un text precum Babilonul rock and roll (Rock and Roll Babylon) este la fel de deprimant ca atunci când citeşti Babilonul Hollywood (Hollywood Babylon); natura anticreştină a acestor subculturi este dezvăluită în termeni grăitori. De la ura batjocoritoare şi stridentă faţă de rugăciunea creştină a lui Jim Morisson de la The Doors, ,,Cerere către Domnul cu rugăciune” (Petition the Lord with Prayer), la melodia ,,Dilema Iisus” (Quicksand Jesus) a lui Skid Row (,,Suntem oare mântuiţi de cuvintele sfinţilor bastarzi ?”) până la blasfemiile şi mai explicite, cultura rock s-a identificat adesea cu aversiunea sa faţă de credinţa creştină. Ozzy Osbourne recunoaşte: ,,Nu sunt născut a doua oară creştin, ci Hitler” (Cream Metal, martie 1986, p. 12).

Iată mai multe citate din muzica ,,heavy metal”. În melodia ,,Jurământul” (The Oath) a formaţiei King Diamond se spune: ,,Mă lepăd de Iisus Hristos, înşelătorul, şi mă lepăd de credinţa creştină, dispreţuind toate lucrările ei”. În melodia ,,Posedat” a formaţiei Venom se spune: ,,Sunt posedat de tot ceea ce este rău. Cer moartea Dumnezeului vostru. Stau ... de-a dreapta domnului satan” şi ,,beau voma preotului, mă desfrânez cu o curvă muribundă, satan este stăpânul meu întrupat, salut şi slăvesc gazda mea spurcată”.

Billy Idol încearcă ,,să arate cât de vătămătoare este religia pentru om”. Leon Russell afirmă: ,,Creştinismul organizat a făcut mai mult rău decât orice altă forţă din lume la care m-aş putea gândi” şi propune ca religia rock and roll-ului să îi ia locul. Într-un interviu din Spin, Sinead O'Connor sublinia: ,,Este un abuz colosal să-i înveţi pe copii că Dumnezeu nu este înlăuntrul lor. Că Dumnezeu este poluare. Că Dumnezeu este mai mare decât ei. Că Dumnezeu este în afara lor. Aceasta este o minciună. Ea provoacă goliciunea copiilor” (Spin, noiembrie 1991, p. 51). Prin melodia ,,Hymn 43”, formaţia Jethro Tull a transmis acest mesaj: ,,Noi suntem propriii noştri mântuitori, şi dacă Iisus mântuieşte, atunci mai bine S-ar mântui pe El” (Cream Metal, martie 1986, p. 12). Nu există nici o limită la cantitatea de citate blasfemiatoare pe care cine le-ar putea găsi în aceste cântece.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 38/noiembrie-decembrie 2007