În vremurile pe care le trăim, când apar atâtea discursuri amăgitoare despre aşa-zisa ,,unire a bisericilor”, când mişcarea ecumenistă se extinde şi se consolidează, suscitând entuziasmul multora, şi se adună periodic la sesiunile ,,Conciliului universal al Vaticanului”, ar fi timpul potrivit ca toţi drepţii creştini ortodocşi să-şi amintească ce părere avea marele nostru cuvios şi făcător de minuni, Sfântul Ioan din Kronstadt, despre papismul romano-catolic.

Iată ce scrie el, de pildă, în lucrarea sa ,,Gânduri despre Biserică”: ,,Nici una din confesiunile credinţei creştine, în afară de credinţa ortodoxă, nu-l poate conduce pe creştin la deplinătatea vieţii creştineşti sau a sfinţeniei şi la curăţirea desăvârşită de păcate şi la neputreziciune, deoarece celelalte confesiuni neortodoxe ,,ţin adevărul întru nedreptate” (Romani 1, 18), au amestecat deşarta înţelepciune şi minciuna cu adevărul şi nu sunt înzestrate cu acele mijloace de curăţire, renaştere, primenire, dăruite de Dumnezeu, care se află în posesia Bisericii Ortodoxe. Practica de secole, sau istoria Bisericii Ortodoxe şi a altor biserici, a demonstrat şi demonstrează aceasta cu o uimitoare claritate. Gândiţi-vă la mulţimea sfinţilor Bisericii noastre, de mai înainte şi din timpurile prezente, şi absenţa lor, după separarea bisericilor, în alte Biserici neortodoxe: catolică, luterană, anglicană”.

Iată extraordinarele cuvinte ale Sfântului Ioan, îndreptate parcă anume împotriva ultimei rezoluţii ,,ecumenice” a Conciliului de la Vatican: ,,Există numeroase confesiuni separate ale creştinismului, cu diverse structuri externe şi interne, cu diverse opinii şi teorii, adesea contrare adevărului dumnezeiesc al Evangheliei, predaniei Sinoadelor locale şi universale şi ale Sfinţilor Părinţi. Ele nu pot fi considerate toate ca adevărate şi salvatoare: indiferenţa faţă de credinţă, sau considerarea fiecărei credinţe drept egal de mântuitoare, duce la necredinţă şi lipsă de interes faţă de credinţă, la neglijenţă în îndeplinirea pravilelor şi canoanelor credinţei, la răceala creştinilor unul faţă de altul”.

Sfântul Ioan din Kronstadt (1829-1908)

“Simone, Simone, iată satana v-a cerut pre voi, ca să vă cearnă ca grâul” (Luca 22, 31). El, satana, a făcut şi face aceasta, adică a generat schisma şi ereziile. Urmaţi cu stricteţe unica, dreapta credinţă şi Biserică: ,,Un Domn, o credinţă, un botez. Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor” (Efeseni 4, 5-6).

În ce constă superioritatea nemărginită a Bisericii noastre Ortodoxe ?

Biserica Ortodoxă întrece toate Bisericile neortodoxe, în primul rând, prin adevărul său, prin ortodoxismul său păstrat şi cucerit cu sângele apostolilor, ierarhilor, mucenicilor, cuvioşilor şi al tuturor sfinţilor. În al doilea rând, prin aceea, că în modul cel mai sigur conduce spre mântuire pe cea mai netedă cale; că în mod sigur curăţeşte şi sfinţeşte, primeneşte prin mijlocirea ierarhiei, a sfintelor slujbe şi a posturilor; în al doilea rând, în modul cel mai reuşit învaţă cum să fim pe placul lui Dumnezeu şi să ne mântuim sufletele; ne îndrumă spre pocăinţă, îndreptare, rugăciune, preamărire, proslăvire. Unde mai găsiţi astfel de rugăciuni, imnuri de slavă, de recunoştinţă şi implorare, o slujbă bisericească atât de minunată, ca în Biserica Ortodoxă ? Nicăieri.

Cât de energic şi expresiv vorbeşte Sfântul Ioan despre totala absurditate a chintesenţei sistemului dogmatic papist - dogma greşită despre primatul papei de la Roma, în calitate de locţiitor infailibil al lui Hristos.

Iată cuvintele sale: ,,Iată eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). Însuşi Domnul este veşnic prezent în Biserica Sa - pentru ce ne trebuie un locţiitor-papă ? Poate fi oare omul păcătos un locţiitor al Domnului ? Nu poate. Locţiitor al ţarului, locţiitor al patriarhului poate că există, însă locţiitor, înlocuitor al Domnului, al Împăratului fără de început şi Cârmuitorului Bisericii, nu poate fi nimeni. Cu adevărat, catolicii se înşeală. Doamne, fă-i să înţeleagă, cât de ridicoli sunt cei ce afirmă acest lucru, fiind împresuraţi de mândrie, ca de o salbă”.

Din această ,,dogmă” greşită şi păgubitoare, după opinia Sfântului Ioan, îşi trage obârşia, ca din rădăcina sa, tot răul în papism.

,,Cel mai dăunător lucru în creştinism, spune el, în această religie cerească, revelată de Dumnezeu, este primatul omului în Biserică, de pildă, al papei şi falsei sale infailibilităţi. Tocmai în această dogmă a infailibilităţii şi constă cea mai mare greşeală, pentru că papa este un om păcătos, şi vai şi amar, dacă el îşi va închipui că ar fi nesupus greşelii. Câte grave erori, fatale sufletelor omeneşti a născocit biserica papală, catolică în dogme, în ritualuri, în relaţiile ostile, anchilozate dintre catolici şi ortodocşi, în hulele şi clevetirile faţă de Biserica Ortodoxă, în injuriile adresate Bisericii Ortodoxe şi creştinilor ortodocşi. Şi de toate acestea se face vinovat infailibilul, chipurile, papă, cu doctrina sa şi a iezuiţilor, cu al lor duh al înşelăciunii, duplicităţii şi diverselor procedee incorecte ,,ad majorem Dei gloriam”.

Trebuie să facem parte din Biserica lui Hristos, al cărei Stăpân este Atotputernicul Împărat, Biruitorul iadului, Iisus Hristos. Împărăţia Sa este Biserica, care luptă cu începătoriile, stăpâniile şi stăpânitorii întunericului acestui veac, cu duhurile răutăţii, care sunt în văzduhuri, şi care alcătuiesc un imperiu organizat cu iscusinţă şi luptă extrem de perfid, subtil, dibaci şi eficace cu toţi oamenii, cunoscând la perfecţie toate patimile şi înclinaţiile lor.

Omul singur nu se poate lupta cu ei; chiar şi o societate prosperă, dar neortodoxă, adică fără Cârmuitorul Hristos, nu poate face nimic cu astfel de duşmani vicleni, ingenioşi, treji tot timpul, care şi-au însuşit la perfecţie ştiinţa războiului lor. Creştinul ortodox are nevoie de sprijinul puternic de sus, de la Dumnezeu şi de la sfinţii ostaşi ai lui Hristos, biruitori ai vrăjmaşilor mântuirii prin puterea harului lui Hristos, şi de la Biserica Ortodoxă pământească, de la păstori şi dascăli, apoi de rugăciunile comune şi de taine. O astfel de ajutătoare a omului creştin în lupta cu vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi este anume Biserica lui Hristos, din care, prin mila lui Dumnezeu, facem parte şi noi. Catolicii au inventat un nou cap, înjosind Unicul şi Adevăratul Cap al Bisericii - pe Hristos; luteranii au căzut şi au rămas fără cap; anglicanii la fel; ei Biserică nu au, legătura cu Capul este întreruptă, atotputernicul ajutor lipseşte, iar Veliar luptă din răsputeri cu toată viclenia şi pe toţi îi ţine în rătăcirea şi pierzania sa. Mare este numărul celor ce pier în necredinţă şi destrăbălare !”

Deci, iată care este cauza primară a răului în papismul romano-catolic, după cum observă just Sfântul Ioan: ,,Cauza tuturor falsurilor din Biserica Romano-Catolică este mândria şi recunoaşterea papei efectiv ca şef al Bisericii, şi încă infailibil. De aici provine toată opresiunea Bisericii Apusene. Asuprirea gândirii şi credinţei, suprimarea adevăratei libertăţi în credinţă şi în viaţă, peste toate papa şi-a pus mâna sa grea; de aici dogmele eronate, de aici diversele canoane şi reguli greşite cu privire la spovada păcatelor; de aici indulgenţele; de aici denaturarea dogmelor; de aici fabricarea unor sfinţi ai Bisericii Apusene şi a unor moaşte inexistente, neproslăvite de Dumnezeu; de aici ,,toată înălţarea (n.r.: trufia) ce se ridică împotriva ştiinţei lui Dumnezeu” (II Corinteni 10, 5) şi oricare împotrivire lui Dumnezeu sub aparenţa evlaviei şi râvnei unei mai mari slăviri a lui Dumnezeu”.

,,Papa şi papismul până-ntr-atât s-au trufit şi s-au preamărit pe sine, încât s-au încumetat să-L critice pe Însuşi Hristos, Ipostasul Înţelepciunii dumnezeieşti şi au extins (sub pretextul dezvoltării dogmelor) trufia lor până acolo, încât au denaturat unele din slovele, poruncile şi legile Sale, care nu trebuiau schimbate până la sfârşitul veacurilor, ca, de pildă, cuvintele Apostolului Pavel: ,,Că de câte ori veţi mânca pâinea aceasta, şi veţi bea paharul acesta, moartea Domnului vestiţi până când va veni” (I Corinteni 11, 26); în locul pâinii dospite folosesc la liturghie azimile”.

Această trufie a reprezentat sursa nemăsuratului fanatism şi a urii mortale faţă de toţi cei ce gândesc în alt fel, prin care papismul romano-catolic a devenit renumit pe parcursul istoriei:

,,Ura faţă de Ortodoxie, fanatismul şi prigoana ortodocşilor, crimele - trec ca un fir roşu prin toate secolele istoriei catolicismului. ,,Din roadele lor îi veţi cunoaşte pre ei” (Matei 7, 16). Oare acesta este duhul lăsat nouă de Hristos ? Dacă putem spune cuiva - atunci catolicilor, luteranilor şi reformatorilor le putem spune oricând: ,,Nu vă ştiu pre voi de unde sunteţi” (Luca 13, 25). Iată unde i-a dus pe romano-catolici înlocuirea Capului Bisericii - pe Hristos cu papa !”

,,La catolici capul Bisericii, în fond, nu e Hristos, ci papa, iar catolicii îl râvnesc pe papă, nu pe Hristos; pentru papă luptă, nu pentru Hristos, şi râvna lor în credinţă trece mereu într-un fanatism pătimaş, mizantropic, înverşunat, fanatism al sângelui şi spadei (rugurile), intoleranţă, intransigenţă, duplicitate, falsitate, viclenie”.

În Biserica noastră Ortodoxă, după părerea Sfântului Ioan, însăşi slujba bisericească ne aminteşte tot timpul de unitatea noastră duhovnicească sub egida comună pentru noi, creştinii, a lui Hristos, unitate întreruptă definitiv şi la romano-catolici şi la protestanţi, care au denaturat însăşi ideea de Biserică.

,,În timpul fiecărei slujbe bisericeşti, observa Sfântul Ioan: casnică, particulară sau obştească, vederii duhovniceşti a creştinului ortodox i se înfăţişează gândul, noţiunea despre unicul trup duhovnicesc, care este trupul lui Hristos, stâlpul şi temelia adevărului, al cărui Cap este Însuşi Hristos Dumnezeu: această Biserică a lui Hristos, sau Trupul duhovnicesc al lui Hristos este alcătuit din trei generaţii - cerească, pământească şi subpământească, deoarece Sfânta Biserică pământească sau generaţia pământească intervine zilnic înaintea Capului său pentru iertarea păcatelor celor răposaţi în credinţă şi pocăinţă şi sălăşluirea lor în Împărăţia Cerească, iar ca mijlocitori în demersurile sale cheamă pe membrii Bisericii cereşti şi pe însăşi Stăpâna înţelepciunii cugetătoare bisericeşti, pe Maica Domnului, ca Domnul prin rugile lor să acopere păcatele lor şi să nu-i lipsească de Împărăţia Cerească.

Nouă, celor trăitori pe pământ, mădulare ale Bisericii lui Hristos, ne este foarte îmbucurător şi mângâietor să credem totdeauna, să ştim şi să nădăjduim că Maica noastră duhovnicească, Sfânta Biserică necontenit, zi şi noapte, se roagă tainic şi pentru noi, că ne aflăm întotdeauna sub acoperământul haric al Domnului Însuşi, al Născătoarei de Dumnezeu, al sfinţilor îngeri, al Înaintemergătorului şi al tuturor sfinţilor. La catolici, capul Bisericii este papa, om supus greşelii (cu toate că în mod eronat a fost declarat infailibil) şi, ca atare, a comis numeroase greşeli în Biserica lui Hristos, prin fapte vădindu-se astfel, denaturând însăşi noţiunea de Biserică a lui Dumnezeu, încătuşând libertatea şi conştiinţa spirituală a creştinilor catolici şi supunând, în acelaşi timp, Biserica Ortodoxă unei nedrepte huliri şi antipatii din partea catolicilor.

La protestanţi - germani şi englezi, noţiunea despre Biserică este cu totul deformată, întrucât ei nu posedă harisma preoţiei legitime; nu au Taine, deci nu au botez şi nici cea mai importantă: împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos Dumnezeu - Prea Sfântul Cap, unicul Cap al Bisericii lui Dumnezeu pe pământ ! Slavă lui Dumnezeu Celui în Treime, că n-am căzut în hula împotriva lui Dumnezeu, n-am recunoscut şi nu recunoaştem în veci drept cap al Bisericii sfinte pe omul păcătos !”

Dar iată cum îi considera Sfântul Ioan pe toţi cei ce nu aparţin sfintei noastre Biserici Ortodoxe: ,,Mulţumesc lui Dumnezeu, care a ascultat şi ascultă rugăciunile mele înaintea atotmântuitoarei şi înfricoşătoarei Jertfe (a Trupului şi Sângelui lui Hristos) pentru marile comunităţi rătăcite de la credinţă, cu numele de creştine, dar în esenţă apostate: cea catolică, luterană, anglicană şi altele. Ce demonstrează ritualul convertirii de la diferitele credinţe şi confesiuni şi alipirea la Biserica Ortodoxă ? Necesitatea abandonării falselor credinţe şi confesiuni, tăgăduirea rătăcirilor, practicarea dreptei credinţe, pocăinţa şi mărturisirea tuturor păcatelor anterioare, şi făgăduinţa dată lui Dumnezeu de a păstra şi a împărtăşi cu tărie credinţa curată, a se păzi de păcate şi a trăi în virtute”.

Iată condamnarea clară şi categorică de către Sfântul Ioan a ecumenismului actualmente la modă, care a cuprins deja toate Bisericile Ortodoxe locale, iată răspunsul hotărât şi ferm ,,ecumeniştilor”, sub pretextul falsei ,,iubiri creştineşti”, propagând valoarea echivalentă şi egalitatea în drepturi a tuturor credinţelor şi confesiunilor !

În încheiere se cuvine să menţionăm, în calitate de exemplu grăitor şi concret la cuvintele Prea Cuviosului Părintele nostru Ioan din Kronstadt despre ,,duhul minciunii” din papismul romano-catolic, modul în care paterii romano-catolici răspândeau în partea apuseană a ţării calomnii la adresa Prea Cuviosului Ioan, precum că el ar fi trecut la catolicism şi numai datorită acestui fapt a devenit atât de renumit prin minunile sale şi prin darul clarviziunii.

Iată cum răspunde acestor născociri fanteziste însuşi părintele Ioan în cuvântul său rostit la 7 aprilie 1906, în Biserica Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel de la Vitebsk:

,,Mult am dorit eu, iubiţi părinţi, fraţi şi surori, să stau de vorbă cu voi în acest oraş şi în această biserică, întru slava lui Dumnezeu şi a sfintei şi curatei noastre credinţe şi Biserici, cât şi întru întărirea voastră pe calea mântuirii. Trăind şi slujind la Kronstadt ca preot de peste 50 de ani, am primit în ultimul timp numeroase scrisori din ţinuturile poloneze apusene, îndeosebi din gubernia Grodno şi Vilno - scrise, cum s-ar spune, cu lacrimi de sânge, conţinând plângeri amare asupra paterilor catolici şi a unor catolici-mireni, acoliţii acestora, care îi prigonesc pe creştinii ortodocşi, forţându-i prin diverse metode necuvenite să treacă la catolicism, ba chiar afirmând că şi ţarul ar fi devenit, chipurile, catolic şi la toţi le porunceşte să treacă la catolicism. În acest fel, clevetind fără scrupule asupra mea şi a ţarului, catolicii i-au silit pe mulţi ţărani dreptcredincioşi să treacă la catolicism, impunându-le o credinţă străină. Acesta este, oare, duhul lui Hristos ? Nu demonstrează, oare, paterii în acest fel că credinţa catolică nu are în sine forţa vitală, care să cucerească mintea, inima şi voinţa omului, spre a o urma de bunăvoie, şi că adepţii ei îi atrag pe oamenii cu dreaptă cugetare doar prin minciună şi constrângere?!
Iubiţi părinţi şi fraţi ! Cunoaşteţi slujirea mea neabătută în Biserica Ortodoxă în decursul a 50 de ani, ştiţi, poate, şi râvna mea statornică în dreapta credinţă, aţi auzit de numeroasele mele scrieri întru slava lui Dumnezeu şi a Bisericii Ortodoxe şi despre atâtea semne ale puterii lui Dumnezeu, arătate nu numai creştinilor pravoslavnici, ci şi catolicilor, şi luteranilor şi chiar evreilor şi mahomedanilor, atunci când ei se îndreptau cu credinţă către mijlocirea rugăciunilor mele. Despre toate acestea au adus şi aduc dovezi cronicile gazetăreşti, cât şi mărturiile adevărate şi nemincinoase ale martorilor oculari. Mărturisesc şi eu acum în faţa voastră, a tuturor, şi înaintea lui Dumnezeu Cel Atoatevăzător, că până în prezent minunile vindecărilor n-au secat. Înseamnă oare aceasta că credinţa ortodoxă este o credinţă moartă, cum clevetesc catolicii ? Nu mărturiseşte ea, oare, necontenit de viabilitatea şi puterea ei mântuitoare, de faptul că este plăcută lui Dumnezeu ?

Nu doresc să chem ca martoră a neadevărului catolic istoria milenară imparţială: ea este suficient de cunoscută întregii lumi cultivate.

Este încă vie în memorie ,,uniaţia” de tristă amintire din secolul al XVII-lea, la noi în Rusia - acea ură fanatică cu care catolicii distrugeau bisericile ortodoxe în ţinuturile apusene. Sunt încă vii în memorie toate ponegririle şi insultele, cu care era împroşcată credinţa pravoslavnică, Biserica Pravoslavnică şi sărmanii creştini pravoslavnici. Acum iarăşi au început timpurile uniaţilor. Şi asta când ? Atunci când catolicilor li s-a dat libertatea deplină, libertate, desigur, nu pentru a prigoni Ortodoxia şi pe ortodocşi, ci pentru conlocuirea frăţească, paşnică, mutuală cu cetăţenii de credinţă ortodoxă.

Am citat la început cuvintele Sfântului Apostol Pavel despre Biserică, ca Trup al lui Iisus Hristos, şi despre Hristos, Capul Bisericii, ,,carele este trupul lui, plinirea celui ce plineşte toate întru toţi” (Efeseni 1, 23).

Credem cu tărie în acest unic Cap al Bisericii şi altă căpetenie vizibilă şi infailibilă nu putem să recunoaştem, fiindcă nu putem sluji la doi stăpâni. Nouă ne este de-ajuns unicul Cap, atotdrept, atotştiutor, atotputernic, atotplinitor (,,plinirea celui ce plineşte toate întru toţi”). Acest Cap ne călăuzeşte, ne apără şi ne întăreşte în credinţă prin Duhul Sfânt, slujeşte, luminează, mântuieşte, aduce la desăvârşire.

Iar dacă voiţi să vedeţi slăvitele şi plăcutele lui Dumnezeu roade ale credinţei noastre, priviţi acea mulţime de vulturi cereşti care au zburat de pe pământul nostru la cer, către Însuşi Soarele Dreptăţii - pe toţi sfinţii noştri din vechime, şi pe cei noi, proslăviţi prin viaţa îngerească, prin moaştele neputrezite şi minunile nenumărate.

În încheiere voi spune că adevărul credinţei noastre constă în ea însăşi, în însăşi fiinţa ei, în ea însăşi este ,,Amin”.

Pentru toţi cei care-1 cinstesc cu sfinţenie pe marele cuvios al Domnului, Sfântul şi dreptul Părintele nostru Ioan din Kronstadt, mărturiile sus-citate sunt mai mult decât suficiente, mai ales că dreptatea şi temeinicia lor este confirmată de viaţa însăşi şi de istoria nepărtinitoare.

Ce fel de încredere mai putem avea după aceasta în papismul romano-catolic, bazat pe neadevăr şi pătruns în întregime de falsitate, până când nu se va dezice cu hotărâre şi în faţa întregii lumi de minciuna sa păgubitoare şi de rătăcirile pierzătoare de suflete omeneşti, generate de ea.

Nu pot exista nici un fel de compromisuri şi nici un fel de relaţii cu papismul, ,,că ce împărtăşire are dreptatea cu fărădelegea ? Sau ce împreunare are lumina cu întunericul ?” (II Corinteni 6, 14).

Singura cale justă în vremurile noastre viclene, pline de tot felul de amăgiri şi înşelăciuni, este calea arătată de acelaşi mare luminător:

,,Luptă-te cu orice rău, stinge-l neîntârziat, luptă împotriva lui cu armele sfintei credinţe, înţelepciunii şi adevărului dumnezeiesc, a rugăciunii, evlaviei, crucii, bărbăţiei, devotamentului şi dreptăţii, date ţie de la Dumnezeu !”

(Din Cuvântul rostit la 30 august 1906).

* ,,Marea apostazie”, de Arhiepiscop Averchie de Jordanville, a fost tipărită de Mânăstirea Slătioara, în 1996

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 37/septembrie-octombrie 2007