de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov şi scrierile sale

Apărător al Ortodoxiei, învăţător şi făptuitor al rugăciunii şi al pocăinţei, împodobire de Dumnezeu insuflată a arhiereilor, slavă şi laudă a monahilor, cel ce prin scrierile tale ne-ai înduhovnicit pre noi toţi. Flaut duhovnicesc, Ignatie de Dumnezeu înţelepţit, roagă-L pre Cuvântul Hristos Dumnezeu, pre Carele în inima ta L-ai purtat, să ne dăruiască nouă mai înainte de sfârşit pocăinţă (Troparul Sfântului Ierarh Ignatie)

La Sinodul local al Bisericii Ortodoxe Ruse, consacrat mileniului de la creştinarea Rusiei (iunie 1988, Lavra Serghiev Posad), Sfântul Ierarh Ignatie a fost alăturat la ceata sfinţilor. De la această dată, moaştele sale odihnesc în Biserica Mântuitorului din Mânăstirea Tolgsk-Vedenski din oraşul Iaroslavl. „Flaut duhovnicesc” a fost numit el în troparul închinat lui.

Viaţa sa aminteşte istoria vechilor paterice. S-a născut la 6 februarie 1807 în satul Pokrovskoie, gubernia Vologda, în familia unui demnitar înstărit. Din copilărie îi plăcea să citească cărţi duhovniceşti. De la vârsta de 15 ani începe să viseze la viaţa monahicească şi la intrarea în mânăstire, dar este trimis de către tatăl său la Şcoala Superioară de Inginerie Militară de la Sankt-Petersburg. La examen era de faţă şi viitorul împărat, marele cneaz Nicolai Pavlovici. Înfăţişarea nobilă a tânărului şi cunoştinţele sale strălucite l-au interesat pe marele cneaz, care l-a invitat la palatul Anicikov, reşedinţa sa. Din acest timp Briancianinov devine pensionarul marelui cneaz. Era primul la toate ştiinţele. Puţini însă erau cei care bănuiau ce se petrece în tainiţele sufletului viitorului inginer militar.

„Au trecut aproape doi ani de preocupări lumeşti - îşi amintea el - timp în care în sufletul meu s-a născut şi a crescut o pustietate îngrozitoare, a apărut foamea şi dorul neostenit după Dumnezeu. Am început să deplâng nepăsarea mea, acea uitare şi delăsare a credinţei la care ajunsesem, pacea fericită pe care o pierdusem, acea deşertăciune ce mă cotropise şi care mă apăsa, mă înfricoşa, mă umplea de sentimentul părăsirii, al lipsei de viaţă !”

Era tânguirea sufletului ce se îndepărtase de adevărata sa viaţă - Dumnezeu.

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov († 1867)

Cugetările la ştiinţele studiate de el cu asiduitate în şcoală l-au adus în pragul deznădejdii. „Întrebam ştiinţele: „Ce bunuri îi daţi voi omului ? Omul este veşnic, şi bunurile sale se cuvine să fie veşnice. Arătaţi-mi acele bunuri veşnice, acea bogăţie veritabilă, pe care aş putea s-o iau în cealaltă lume ! Până acum am văzut numai cunoştinţe, ca să zic aşa, împrumutate, la nivel terestru, nemaifiind bune la nimic după despărţirea sufletului de trup ... Ştiinţelor ! Daţi-mi, dacă sunteţi în stare, ceva veşnic, pozitiv, daţi-mi ceva inalienabil şi adevărat, ceva vrednic de a fi numit proprietate a omului !” Ştiinţele tăceau”.

În această perioadă, Briancianinov frecventa casa lui Alexie Olenin, preşedintele Academiei de Arte, unde, potrivit tradiţiei, se adunau dintotdeauna scriitorii, artiştii, savanţii.

Aici el se întâlnea cu Puşkin, Gnedici, Krîlov, îşi citea compoziţiile sale rămase necunoscute nouă. Dar slava unui scriitor nu-l interesa. Literatura laică ce prospera în societatea cultivată, voit sau nevoit era în opoziţie cu Biserica. Gogol a afirmat că literatura ar trebui să fie „o treaptă nevăzută spre creştinism”, dar în ansamblu literatura rusă n-a mers pe această cale.

Dacă în ,,artistism”, după cum socoteau Sfinţii Părinţi, aproape negreşit se ascunde păcătoşenia, de aceasta se fac vinovate falsele tradiţii multiseculare. Ştiinţa pătrundea în lume, literatura în suflet, şi dacă el (sufletul) nu era temeinic apărat de credinţa în adevăratul Dumnezeu, atunci el se degrada şi pierea. Pierea de ,,frumuseţile” neobişnuite şi de rezultatele extraordinare.

Literatura şi ştiinţa slujeau aceleiaşi tendinţe, de îndepărtare a omului de Hristos, de fărâmiţare a sufletului, de împrăştiere şi distrugere a tuturor puterilor sufleteşti ale omului, în loc de a le reuni laolaltă.

După cum observa Sfântul Ierarh Ignatie: „Talentul omenesc, în toată puterea şi frumuseţea sa nefericită, s-a dezvoltat mai ales în direcţia reprezentării răului; în reprezentarea binelui el apare îndeobşte slab, palid, nefiresc”.

Pentru ca scriitorul să poată deosebi „lumina de întuneric”, Sfântul Ierarh Ignatie îl îndruma să-i citească pe Sfinţii Părinţi. „Optsprezece veacuri în glasul lor - scria el în eseul autobiografic „Plângerea mea” (1847) - mărturisesc unanim unicitatea învăţăturii dumnezeieşti !”

Împreună cu colegul său, Mihail Cihacev, viitorul ierarh lua parte la slujbele de la Catedrala Kazanskaia şi vizita adesea metocul Mânăstirii Valaam. În căutările lor duhovniceşti, ei au fost ajutaţi foarte mult şi de călugării de la Lavra Sfântului Alexandru Nevski. „Dimitrie Briancianinov - scrie biograful său - devenise în suflet un adevărat ascet, înconjurându-se de scrierile Sfinţilor Părinţi, pe care le recitea cu ardoare”.

După terminarea şcolii, el a început lupta pentru demisie. Împotriva lui s-a ridicat întreaga conducere, împreună cu marele cneaz şi cu împăratul Nicolai Pavlovici (era în 1826). A fost chemat la palatul Mihailovski, unde i s-a propus orice slujbă şi orice post în regimentul de gardă, Briancianinov însă o ţinea una şi bună, zicând că el voieşte să se ducă la mânăstire.

„Mai onorabil e să-ţi salvezi sufletul, rămânând în lume”, a remarcat marele cneaz. „A rămâne în lume şi a dori să te mântuieşti - răspundea tânărul ofiţer - e totuna cu a nimeri în foc şi a dori să nu arzi”. A fost trimis totuşi să slujească în Cetatea Dinaburg. Aici, el îşi petrecea timpul în singurătate, bolind şi corespondând cu ieromonahul Leonid (Nagolkin), viitorul stareţ de la Pustia Optina, cu care făcuse cunoştinţă în Lavră. După convorbirea cu el, Briancianinov scria: „Părintele Leonid mi-a smuls inima ... îl voi urma pe stareţ şi mă voi preda lui cu tot sufletul”.

În cele din urmă, sănătatea lui s-a înrăutăţit într-atât încât în 1827 demisia i-a fost acceptată. Asta s-a întâmplat fără ştirea părinţilor, care, aflând vestea, au încetat de a-i mai trimite vreun ajutor bănesc şi au rupt orice relaţie cu el.

Rămânând fără mijloace financiare, a sosit la Petersburg în straie ţărăneşti şi de acolo s-a îndreptat spre Mânăstirea Sfântul Alexandru Svirski, aflată pe malul Lacului Ladoga. Acolo vieţuia pe atunci părintele Leonid. În 1829 s-a aflat un timp la Pustia Optina.

În 1831, Briancianinov a primit schima mică în Catedrala Învierii Domnului din Vologda, luând numele de Ignatie în cinstea Sfântului Sfinţitului Mucenic Ignatie, Purtătorul de Dumnezeu.

La data de 4 iulie, în acelaşi an, a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah, iar în 1832 a fost numit egumen al Mânăstirii Lopotov. La 1 ianuarie 1834, din dispoziţia sinodului, egumenul Ignatie a fost ridicat la rangul de arhimandrit şi trimis, din ordinul împăratului, la Pustia Serghievo, nu departe de Sankt-Petersburg. Aici a petrecut 23 de ani.

Împovărat de nenumărate sarcini gospodăreşti, Briancianinov a găsit totuşi timp să se ocupe şi de scris. Aici, în Pustia Serghievo, au fost create majoritatea operelor sale, inclusiv monumentalul „Patericon”.

Exprimarea în scris era pentru el o necesitate duhovnicească. „Scrierile lui purtau pecetea harului dumnezeiesc. El scria atunci când slovele dumnezeieşti se atingeau de urechea lui fină, când în inima lui răsăreau cuvintele trimise de Dumnezeu”, stă scris în viaţa compusă la canonizarea lui. În articolul „Păstorul creştin şi artistul creştin”, Sfântul Ierarh Ignatie scrie: „Când talentul îşi însuşeşte caracterul evanghelic, acest proces fiind la început însoţit de trudă şi luptă lăuntrică, atunci artistul este iluminat de sus, numai atunci el poate să grăiască cu sfinţenie, să psalmodieze cu sfinţenie, să picteze cu sfinţenie”.

Ale sale „Experienţe ascetice” au fost primite cu dragoste în cele mai austere şi îmbunătăţite mânăstiri: Pustia Sarovului, Pustia Optina, Lavra Sfânta Treime de la Serghiev Posad ş.a..

La Sfântul Munte Athos, scrierile lui Ignatie au trezit o admiraţie plină de evlavie faţă de autorul lor. În scurt timp, ele au fost recunoscute în toate eparhiile ca unul din cele mai bune îndreptare pentru viaţa duhovnicească; în plus, scrisorile lui se îndreptau către toate colţurile Rusiei, multe din ele fiind scrise cu o adevărată măiestrie.

Sfântul Ierarh Ignatie era cu totul lipsit de conştiinţa trufaşă că este scriitor. El considera că scrierile sale aparţin patrimoniului Bisericii.

Ca urmare a climei neprielnice, Sfântul Ierarh Ignatie era mereu bolnav. Iarna anului 1847 şi-a petrecut-o în chilie, dar aproape în fiecare zi era văzut la masa de scris. În primăvară a cerut să fie slobozit din funcţia de egumen, dar nu i s-a acordat decât un concediu de un an. În 1847 soseşte la Mânăstirea Nicolo-Babaievski de pe Volga, unde, în mijlocul unei naturi minunate îşi mai întăreşte sănătatea. În 1856, el vine la Pustia Optina, intenţionând să-şi clădească o chilie la schit, pentru a se închide în tăcere pentru tot restul vieţii. Din nou nu este lăsat la odihnă.

În data de 27 octombrie 1857, arhimandritul Ignatie este sfinţit episcop al Caucazului. În noiembrie, el este chemat de împărăteasa Alexandra Fedorovna, care-i înmânează o panaghie împodobită cu briliante şi rubine în amintirea împăratului defunct. Noul episcop părăseşte Pustia Serghievo, neavând nici măcar bani de drum, căci nu agonisise nimic. El este nevoit să se împrumute de la o persoană particulară.

În ianuarie 1858 soseşte la Stavropol. Eparhia s-a dovedit a fi într-o stare deplorabilă. A trebuit să ia totul de la început.

În 1861, el se îmbolnăveşte grav şi devine clar că trebuie să părăsească definitiv tărâmul de activitate pastorală. Se mută cu traiul în Mânăstirea Nicolo-Babaievski.

Văzând că mânăstirea este săracă - în casa de bani erau doar 60 de ruble - el îşi vinde panaghia, cadoul împărătesei, cu 30 de mii de ruble, donând aceşti bani pentru nevoile mânăstireşti. În ultimii săi ani, Sfântul Ierarh Ignatie se ocupă de lecuirea propriilor boli, ca şi de ale ţăranilor suferinzi veniţi din tot ţinutul; renovează, şi în exterior şi în interior, chinovia modestă şi tihnită, care începuse pe vremea lui să primească tot mai mulţi pelerini; pregăteşte pentru tipar „Patericul” şi scrie câteva lucrări noi.

Articolele, tratatele, predicile şi scrisorile sale din ultima perioadă conţin o uimitoare bogăţie a gândirii, iluminată dinlăuntru de un sentiment viu al iubirii duhovniceşti.

Episcopul Ignatie a adormit în linişte şi pace, la ceasul rugăciunii, în data de 30 aprilie 1867.

Cu toate că majoritatea scrierilor sale este destinată monahilor, în general însă ele sunt adresate, după cum arată el însuşi în prefaţa la volumul IV, „tuturor creştinilor pravoslavnici, dornici să se familiarizeze cu viaţa ascetică după cugetul Sfinţilor Părinţi, după cugetul Bisericii”. El a găsit de cuviinţă „să înfăţişeze societăţii creştine un rezumat al viziunii sale asupra Pământului Făgăduinţei”, adică a mânăstirii veşnice a sufletului.

În veacul de acum lumea sortită pieirii şi fizic şi duhovniceşte, literalmente imploră mântuirea.

Toată lumea cunoaşte actuala criză ecologică, care este urmarea crizei spirituale a omenirii, ajunsă la apogeul prăbuşirii sale sufleteşti. După cum spunea ieromonahul Serafim Rose, în 1982: „Vizitatorul din orice ţară a secolului al XIX-lea, uitându-se la programele noastre de televiziune, la atracţiile, reclamele, filmele şi muzica noastră - aproape la fiece aspect al culturii noastre moderne - ar crede că a nimerit în ţara unor smintiţi, care au pierdut orice contact cu realitatea cotidiană. De multe secole, forţele întunericului ce pregătesc venirea antihristului se folosesc cu abilitate de slăbiciunile naturii omeneşti, convingându-ne că în această lume e bine să trăim lejer, necugetat, ,,frumos” şi ,,fericit”. Şi cum ar trebui de fapt să trăim ? Răspunsurile au fost date demult în scrierile unor astfel de scriitori ca Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov. Această literatură trebuie să fie citită anume astăzi”.

* ,,Marea apostazie”, de Arhiepiscop Averchie de Jordanville, a fost tipărită de Mânăstirea Slătioara, în 1996

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 34/martie-aprilie 2007