Declaraţia de la Balamand

Noul cal troian al Vaticanului (IV)

Roadele semnării Declaraţiei de la Balamand încep să se vadă astăzi, la şapte ani după întrunire

Comentariile şi analizele teologice asupra Declaraţiei de la Balamand semnată de ortodocşi şi catolici în cadrul dialogului dintre cele două Biserici nu au încetat nici astăzi, la mai bine de şapte ani de la acest eveniment. Întrunirea din 1993 a fost prilejuită de ,,renaşterea” uniatismului după căderea comunismului, eveniment ce a deturnat planurile Comisiei Internaţionale Comune pentru dialogul teologic ortodoxo-catolic. Declaraţia adoptată atunci, care se referea teoretic la problema uniatismului, a însemnat în realitate acceptarea de către ortodocşii ecumenişti a unei ecleziologii antiortodoxe, numită ecleziologia Bisericilor-Surori.

Ortodocşii antiecumenişti, clerici şi laici deopotrivă, care s-au opus categoric acestei noi ecleziologii, au susţinut în toată această perioadă gravitatea compromisului realizat de ortodocşii ecumenişti, faptul că aceştia au fost înşelaţi de măiestria diplomatică a prelaţilor papali şi apariţia altor consecinţe ale actului lor decât cele dorite.

Din nefericire, evenimentele petrecute în anul jubiliar 2000 vin să împlinească temerile ortodocşilor antiecumenişti. Astfel, în luna iulie a acestui au avut loc o nouă întrunire bilaterală în cadrul Comisiei Internaţionale Comune, pentru ca, în aceeaşi perioadă, Vaticanul să publice două documente în care expune doctrina catolică, documente ce pun în adevărata lumină Declaraţia de la Balamand şi intenţiile reale ale Vaticanului în ceea ce priveşte uniatismul şi relaţiile sale cu Biserica Ortodoxă.

A opta întrunire a Comisiei Internaţionale Comune pentru dialogul teologic ortodoxo-catolic are loc după o pauză de şapte ani

Între 9 şi 19 iulie a.c., la Baltimore, S.U.A., s-a consemnat un nou act în istoria dialogurilor oficiale dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică, după întrunirea din 1993, de la Balamand, Liban. La Colegiul şi Seminarul ,,Muntele Sfânta Maria” din Emmitsburg, Baltimore, s-a desfăşurat a opta întâlnire teologică la nivel înalt a reprezentanţilor celor două Biserici în cadrul Comisiei Internaţionale Comune pentru dialogul teologic ortodoxo-catolic.

Întrunirea de la Baltimore, ca şi modul în care aceasta s-a desfăşurat, sunt consecinţele evoluţiei relaţiilor dintre cele două Biserici în cei şapte ani care au trecut de la întâlnirea de la Balamand. Astfel, neacceptarea şi protestele uneori vehemente ale unor ortodocşi ecumenişti faţă de Declaraţia semnată la Balamand au condus la apariţia unei crize în relaţiile ortodoxo-catolice, dialogul bilateral fiind întrerupt.

În 1995, după o vizită plină de semnificaţii la Roma, Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, promotor al dialogului bilateral şi al noii ecleziologii, a determinat comisia interortodoxă să accepte reluarea dialogului prin abordarea temei ,,Implicaţiile ecleziologice şi canonice ale uniatismului”. Dacă la Balamand, pornind de la discutarea problemei recunoaşterii Bisericilor Uniate, Vaticanul a reuşit impunerea conceptului eretic de ,,Biserici-Surori”, tema propusă în 1995 era cu mult mai îndrăzneaţă, având implicaţii profunde la nivelul diferenţelor dogmatice dintre Ortodoxie şi Catolicism, referitoare, în primul rând, la primatul papal.

Pregătirea întâlnirii de la Baltimore a avut loc în mai multe etape. În 1997, la Ariccia, Italia, s-a întrunit un comitet comun de redactare, care a elaborat prima formă a unei analize pe această temă. Un an mai târziu, pe baza acestei analize, Comitetul de coordonare al Comisiei a adoptat un document alcătuit din 7 paragrafe pentru a fi discutat în sesiunea plenară a comisiei programată pentru iunie 1999 la Baltimore.

Ortodocşii şi-au impus punctul de vedere la Ariccia, în document propus afirmându-se că ,,Bisericile Uniate au o situaţie ecleziologică anormală”

Documentul schiţat la Ariccia prezenta unele asemănări şi diferenţe faţă de ideile acceptate la Balamand. Pe de-o parte, el relua condamnarea uniatismului ca metodă şi model pentru unirea Bisericilor Ortodoxă şi Catolică şi recunoaşterea dreptului la existenţă al Bisericilor Uniate ca parte a comuniunii catolice. Spre deosebire de documentul de la Balamand, textul de la Ariccia afirma că ,,însăşi existenţa Bisericilor Uniate este problematică, fiind o consecinţă a aplicării unei metode inacceptabile de unire. Aceste Biserici au o situaţie ecleziologică anormală, incompatibilă cu ecleziologia Bisericii nedivizate”.

Textul exprima mai mult punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe asupra uniatismului, revenind la ideile vehiculate înainte de semnarea actului de la Balamand: ,,deşi uniatismul este un obstacol de netrecut în calea restabilirii comuniunii între cele două Biserici, Biserica Ortodoxă recunoaşte existenţa Bisericilor Catolice Orientale ca fapt istoric şi nu face din dispariţia lor o condiţie preliminară pentru continuarea dialogului; totuşi cere ca principiile care au dat naştere acestor Biserici să fie definitiv respinse”.

Vădind în parte reacţiile ortodocşilor faţă de Declaraţia de la Balamand, afirmaţiile dure din text negau unele dintre hotărârile adoptate atunci. Printre acestea se numărau negarea categorică a modului apariţiei uniatismului, ce era definit drept o ,,metodă inacceptabilă de unire” şi, mai grav, lovea indirect conceptul de Biserici-Surori. Astfel, după ce la Balamand ortodocşii au recunoscut că Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică şi, implicit, Bisericile Uniate sunt Biserici-Surori, în actul propus la Ariccia, se afirma că Bisericile Uniate ,,au o situaţie ecleziologică anormală”.

În final, documentul de la Ariccia preciza că implicaţiile ecleziologice şi canonice ale uniatismului şi existenţei Bisericilor Uniate sunt profund legate de chestiunea autorităţii şi a primatului în Biserică, problemă ce, teoretic, urma să fie discutată într-o etapă ulterioară a dialogului ortodoxo-catolic, conform planificării realizate la începutul dialogului bilateral, în anul 1980.

Discuţiile aprinse purtate pe marginea documentului de Comitetul de coordonare la Ariccia prefigurau deja confruntările din cadrul sesiunii plenare ce urma să aibă loc la Baltimore. Un alt semnal asupra modului în care urmau să se desfăşoare discuţiile a fost amânarea întrunirii. Astfel, după ce fusese programată să se desfăşoare în 1999, aceasta a fost amânată folosindu-se ca pretext cererea Bisericii Ortodoxe Sârbe de a protesta faţă de atacurile NATO asupra Serbiei.

Biserica Catolică amână sesiunea plenară a Comisiei Internaţionale Comune, dorind discutarea unei noi versiuni a textului elaborat la Ariccia

În realitate, Biserica Catolică nu a fost nici o clipă de acord cu ideile formulate în documentul de la Ariccia, refuzând chiar publicarea comunicatului comun privind reuniunea de la Ariccia. Mai mult, în stilul caracteristic, ziarele şi revistele catolice nu au relatat decât pe scurt discuţiile purtate la această sesiune.

Comisia Internaţională Comună s-a întrunit un an mai târziu, în iulie 2000, sesiunea fiind coprezidată de cardinalul Edward Idris Cassidy, preşedintele Consiliului Pontifical pentru promovarea unităţii creştine şi de Arhiepiscopul Stelian al Australiei ce ţine de Patriarhia Constantinopolului. Delegaţiile au fost asemănătoare celor care au participat la Balamand: cea catolică a avut 21 de membri, dintre care 3 cardinali, iar cea ortodoxă numai 14, reprezentând 10 din cele 15 Biserici Ortodoxe autocefale şi autonome. Este demn de notat faptul că membrii delegaţiei catolice au fost romano-catolici, cu excepţia unuia singur, episcopul greco-catolic al Lugojului, Alexandru Mesian.

Comisia a evaluat stadiul dialogului bilateral şi documentul-schiţă alcătuit la Ariccia, ,,purtându-se discuţii polemice, uneori pe un ton vehement”, dovedind realele neînţelegeri dintre ortodocşi şi catolici. ,,Discuţiile purtate în sesiunea plenară au fost cuprinzătoare, intense şi detaliate. Ele au atins multe chestiuni teologice şi canonice legate de existenţa şi activităţile Bisericilor Catolice Orientale”.

Catolicii au dorit discutarea unei noi versiuni a textului elaborat la Ariccia, ce conţinea unele completări şi amendamente, în particular asupra ,,situaţiei ecleziologice anormale a Bisericilor Catolice Orientale”, ei considerând că ,,Bisericile Catolice Orientale, deşi posedă un statut special, sunt într-o stare de relaţii normale cu toate celelalte Biserici particulare ale comuniunii romano-catolice”. Din cauza neînţelegerilor, nu s-a reuşit nici măcar adoptarea unei variante de compromis care să arate că cele două părţi susţin poziţii diferite. Co-preşedinţii au hotărât doar redactarea unui comunicat comun, cerând Bisericilor particulare să prezinte propuneri privind modul de continuare a dialogului.

Cea de-a opta sesiune plenară de la Baltimore a confirmat încă o dată impasul actual al dialogului teologic ortodoxo-catolic. El este uşor de remarcat făcând un simplu bilanţ al întrunirilor bilaterale: între 1991-2000 au avut loc doar două sesiuni plenare în loc de cinci cât fuseseră programate iniţial, s-a adoptat un singur document comun, cel de la Balamand şi s-a abordat o singură temă.

În finalul întrunirii, comisia a dat publicităţii un comunicat de presă, relevant pentru semnificaţia discuţiilor ce au avut loc la Baltimore, ca punct culminant al dezbaterii problemei uniatismului, ce se poartă de zece ani în Comisia Internaţională Comună pentru dialogul teologic ortodoxo-catolic. La prima vedere, comunicatul pare să nu ofere detalii referitoare la discuţiile purtate şi la adevărata neînţelegere dintre cele două părţi, dar, citind printre rânduri, acestea pot fi descifrate cu uşurinţă.

,,Deşi reacţiile au fost în general pozitive, documentele privind aspectele teologice şi indicaţiile practice au fost privite cu rezerve de unii, au fost respinse de alţii, aparţinând ambelor tabere. Comisia comună a simţit nevoia continuării reflecţiei pe această temă extrem de delicată. Dat fiind faptul că nu s-a ajuns la un concept teologic comun asupra uniatismului, s-a hotărât să nu se dea încă o declaraţie comună. În ciuda tuturor dificultăţilor, comisia speră că prin acest proces se va avansa pe calea spre comuniunea deplină între Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe”.

Comunicatul comun acordă întâietate Vaticanului, negând unitatea Bisericii Ortodoxe şi propovăduind comuniunea deplină între ,,Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe”

Astfel, surprind mai multe aspecte ale comunicatului comun. În primul rând, în comunicat se afirmă că ,,nu s-a ajuns la un concept teologic comun asupra uniatismului”, deşi în Declaraţia adoptată în sesiunea anterioară a comisiei, desfăşurată la Balamand, se susţine ,,dreptul uniatismului de a exista şi de a răspunde nevoilor spirituale ale credincioşilor, ca parte a comuniunii catolice, având misiunea de a pregăti comuniunea deplină între cele două Biserici”.

Afirmaţiile anterioare exprimă conceptul teologic referitor la uniatism, care este privit ca ,,parte a comuniunii catolice”, enunţând drepturile Bisericilor Uniate ,,de a răspunde nevoilor spirituale ale credincioşilor” şi reala misiune a acestuia: ,,pregătirea comuniunii depline între cele două Biserici”. Ţinând cont de existenţa acestor afirmaţii, neînţelegerile care au avut loc dovedesc faptul că la Baltimore s-a dorit adoptarea unui ,,concept teologic” mai îndrăzneţ referitor la uniatism şi realizarea unui nou pas pe calea unirii, respectiv o nouă concesie din partea ortodocşilor. În al doilea rând, este de remarcat titulatura acordată celor două părţi. Astfel, în comunicat se vorbeşte despre ,,Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe”, arătând limpede tendinţa de a acorda întâietate Vaticanului şi de a nega unitatea Bisericii Ortodoxe.

,,Cele două părţi s-au manifestat nedoritoare sau ezitante în a se recunoaşte Biserici-Surori”, declara teologul catolic Waclaw Hryniewicz

Lumină asupra discuţiilor purtate la Baltimore de comisia comună aduce şi declaraţia polonezului Waclaw Hryniewicz, teolog catolic şi expert în relaţii ecumeniste. Pentru că în 1990, la primele discuţii referitoare la uniatism, el a susţinut poziţia ortodoxă, a fost exclus din delegaţia catolică. După întrunirea de la Baltimore, la care a participat din nou ca membru al delegaţiei catolice, Hryniewicz declara: ,,în cadrul întâlnirii se discutau chestiuni de diferenţe metodologice într-o atmosferă polemică. Cele două părţi s-au manifestat nedoritoare sau ezitante în a se recunoaşte Biserici-Surori”. La prima vedere, afirmaţia sa pare cel puţin ciudată: cum ,,cele două Biserici s-au manifestat nedoritoare să se recunoască Biserici-Surori”, când cu şapte ani în urmă au semnat un document prin care au hotărât de comun acord acest lucru ? Cei şapte ani care au trecut de la semnarea actului de la Balamand nu au însemnat nimic ? Nu a însemnat nimic nici faptul că ierarhii ortodocşi şi catolici numesc cele două Biserici-Surori de câteva decenii ? Oare de ce ?

,,Biserica lui Hristos, în ciuda dezbinărilor dintre creştini, continuă să existe deplin numai în Biserica Catolică”, declara la începutul lunii august partea catolică

Răspunsul la toate aceste întrebări şi nedumeriri îl oferă Vaticanul, care a publicat în ultimele două luni două documente care exprimă doctrina catolică, Declaraţia ,,Dominus Iesus” şi ,,Nota consultativă privind folosirea sintagmei ,,Biserici-Surori” cu referire la alte culte creştine”.

Declaraţia ,,Dominus Iesus” a fost publicată la 6 august 2000 de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. În introducere, cardinalul Joseph Ratzinger afirmă: ,,Vaticanul nu a dat o nouă doctrină, ci a reafirmat şi rezumat doctrina credinţei catolice definită sau învăţată în documentele anterioare ale Vaticanului, indicând interpretarea ei corectă în faţa erorilor doctrinare şi a ambiguităţilor răspândite azi în mediile teologice şi ecleziale”. Reprezentând un răspuns la teologia pluralismului religios - egalitatea religiilor, documentul nu pierde prilejul pentru a exprima punctul de vedere catolic asupra relaţiilor dintre Biserica Catolică şi celelalte culte creştine.

Concret, în document se susţine unitatea şi unicitatea Bisericii care s-ar manifesta doar în Biserica Catolică. În afara Bisericii Catolice ar exista două categorii de comunităţi creştine: Biserici (Ortodoxe şi Orientale - necalcedoniene) şi comunităţi ecleziale (Bisericile protestante), criteriul acestei clasificări fiind existenţa succesiunii apostolice şi a euharistiei valide în cadrul acestora. ,,Biserica lui Hristos, în ciuda dezbinărilor dintre creştini, continuă să existe deplin numai în Biserica Catolică; pe de altă parte, există numeroase elemente de sfinţenie şi adevăr în afara organismului său vizibil, adică în Bisericile şi comunităţile bisericeşti care nu sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică”.

Documentul arată clar că atâta vreme cât nu acceptă primatul papal, nici o confesiune creştină nu aparţine Bisericii: ,,Biserici ce nu au comuninea deplină cu Biserica Catolică, întrucât acestea nu acceptă învăţătura catolică despre primatul pe care, după voinţa lui Dumnezeu, episcopul Romei îl posedă şi îl exercită în mod obiectiv în Biserica universală”.

,,Trebuie să fie mereu limpede că Biserica, una, sfântă, catolică şi apostolică universală nu e soră, ci mamă a tuturor Bisericilor particulare”, afirmă cu nonşalanţă Vaticanul

Şi mai relevantă pentru dezbaterile purtate la Baltimore este ,,Nota consultativă privind folosirea sintagmei ,,Biserici-Surori” cu referire la alte culte creştine”. În primul rând, este de remarcat faptul că, în stil catolic, acest document a fost aprobat de papă la 9 iunie 2000, fiind apoi difuzat în taină preşedinţilor conferinţelor episcopale catolice din întreaga lume. Nota este însoţită de o scrisoare explicativă a cardinalului Ratzinger, care motivează elaborarea actului: ,,precizarea terminologiei teologice corecte faţă de ambiguitatea utilizării expresiei Biserici-Surori”, subliniind că ,,indicaţiile acestei note sunt considerate autoritative şi obligatorii”.

Definind termenul ca pe ,,o expresie care indică legătura existentă între Biserica Romei şi Bisericile Ortodoxe”, documentul susţine că ,,în sens propriu, Biserici-Surori sunt exclusiv Bisericile particulare sau grupurile de Biserici locale; de exemplu, patriarhiile sau provinciile mitropolitane între ele. Atunci când expresia Biserică-Soră este utilizată în acest sens propriu, trebuie să fie mereu limpede că Biserica, una, sfântă, catolică şi apostolică universală nu e soră, ci mamă a tuturor Bisericilor particulare”. Mai mult, negând Declaraţia de la Balamand şi numind ,,Bisericile Ortodoxe” ,,Biserici particulare”, în acest act se mai notează: ,,nu se poate afirma că Biserica Catolică este soră a unei Biserici particulare, fiind vorba de respect faţă de un adevăr fundamental al credinţei catolice, acela al unicităţii Bisericii lui Iisus Hristos”.

În concluzie, catolicii au dorit să pornească de pe această bază dialogul la Baltimore, fapt dezvăluit de teologul polonez Waclaw Hryniewicz. ,,Cele două părţi s-au manifestat nedoritoare sau ezitante în a se recunoaşte Biserici-Surori”, afirmă el deoarece sensul atribuit expresiei Biserici-Surori nu era cel acceptat prin declaraţia de la Balamand, ci o nouă variantă a părţii catolice.

În timp ce catolicii şi-au păstrat scopul urmărit de atâta vreme - supunerea Ortodoxiei Vaticanului, ortodocşii continuă să adopte o poziţie ambiguă, care le permite catolicilor să-şi impună ideile. Astfel, ortodocşii susţin că Bisericile Uniate au o situaţie ecleziologică anormală incompatibilă cu ecleziologia Bisericii nescindate”. Dar oare conform aceluiaşi raţionament în această situaţie nu se află şi Biserica Romano-Catolică ? De ce ortodocşii se feresc să afirme acest adevăr ?

Profitând de poziţia evazivă a ortodocşilor, catolicii au ajuns să pretindă astăzi, după 20 de ani de dialog bilateral discutarea şi rezolvarea adevăratelor controverse dogmatice dintre cele două Biserici. Astfel, în primul deceniu de dialog, ortodocşii au acceptat validitatea sfintelor taine şi a succesiunii apostolice catolice. În al doilea deceniu, catolicii au folosit ca pretext problema uniatismului pentru a-i determina pe ortodocşii ecumenişti să se recunoască Biserică-Soră cu Biserica Catolică, pentru ca astăzi catolicii să dorească ca ortodocşii să recunoască întreaga doctrină catolică.

Discutarea ,,implicaţiilor canonice şi ecleziologice ale uniatismului” şi continuarea dialogului ortodoxo-catolic nu se poate face fără a pune problema primatului papal, cauza apariţiei uniatismului. Iar atât timp cât cele două părţi pornesc de la două viziuni ecleziologice diferite, euharistic-sinodală (unitatea Bisericii este dată de comuniunea comunităţilor locale în tainele Bisericii, Biserici-Surori ce mărturisesc aceeaşi credinţă) şi papal-monarhică (elementul de unitate al Bisericii fiind persoana papei) nu se poate ajunge la o poziţie comună.

Oare care dintre părţi va renunţa la învăţătura sa ?

Teodor Ionescu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 16-17/iulie-august 2000