Întoarcerea zeiţei

De ce se presupune întotdeauna că Maica Domnului este cea care se arată în aceste vedenii ? Avea dreptate canonicul John de Satge, un anglican evanghelic, când spunea despre cultul marian – aici, ortodocşii ar trasa o distincţie clară între mariolatrie (13) şi cinstirea ortodoxă a Maicii Domnului – că a avut obârşia într-un păgânism mai vechi, în tendinţa recurentă a omenirii de a venera o zeiţă-mamă ?

În mod clar, gnosticismul (14) are legătură cu cererea zgomotoasă actuală pentru hirotonia femeilor şi utilizarea unei exprimări atotcuprinzătoare pentru Dumnezeu, dar zeiţa păgână antică pare a fi mai strâns legată de apariţiile Maicii Domnului. Ereticii gnostici permiteau femeilor să slujească deopotrivă cu bărbaţii, ca preoţi şi episcopi, şi adoptau unele credinţe creştine, denaturându-le fără milă pentru a le încadra în sistemul filozofic/religios gnostic, însă ei nu erau interesaţi de Maria, maica omenească a lui Dumnezeu, ci de Dumnezeul ,,Mamă”, adică de Sfântul Duh (15). Unii gnostici dezvoltau o figură nemuritoare Sophia (16) şi uneori o socoteau pe Fecioara Maria ca fiind una dintre întrupările ei, dar nimic nu părea că va conduce la un cult creştin al Mariei ca cel dominant în Biserica Romană.

Marea Mamă a păgânilor s-a arătat pe sineşi în forme variate ale naturii pe pământ şi în cer. Neavând chip omenesc, ea a fost venerată în locuri sfinte şi pe înălţimi marcate de stâlpi. Mai târziu, ea a fost reprezentată în formă omenească, însoţită de porumbei şi şerpi, ce simbolizează puterea ei în văzduh şi pe pământ. Mai presus de orice, ea era aducătoarea şi sprijinitoarea vieţii, purtătoarea rodniciei omului şi naturii, şi, în rolul său ulterior de muză, inspiraţia care dădea naştere muzicii, artei şi poeziei.

Pe măsură ce societăţile s-au amestecat şi s-au influenţat unele pe altele, zeiţa a devenit fragmentată şi s-a identificat cu zeităţile locale, luând din caracteristicile lor. Ca Neith, adusă din Libia în Egipt, ea era o fecioară-mamă cosmică care ,,născuse soarele şi devenise mamă când nici o altă femeie nu născuse încă copii”. Ca Isis, ea spune unui închinător că în multe locuri diferite, ea, una, este ,,venerată în multe feluri, cunoscută sub multe nume” – Mama zeilor, Artemis, Afrodita, Mama cerealelor, Persefona Fecioara prin excelenţă. Tot aşa, Doamna apariţiilor este venerată în multe localităţi sub o varietate de nume şi aspecte – Doamna noastră a rozariului, Fecioara săracilor, Mama mângâierii, Imaculata concepţie, şi aşa mai departe.

Un imn babilonian către Ishtar o salută pe ea ca Regină a tuturor, care în mila ei îi învie pe cei morţi, îi vindecă pe cei bolnavi şi îi izbăveşte pe cei chinuiţi, dar, cu toate acestea are o latură ,,întunecată”, iar în epopeea lui Ghilgameş hotărăşte în mod capricios să distrugă omenirea. Scriitorul romano-catolic din secolul al XIX-lea, Robert Hugh Benson, desluşea această latură întunecată a Doamnei din Lourdes. El scria:

,,Apoi, de când am vizitat Lourdes, Maria mi-a apărut într-o nouă lumină. Pe viitor, nu numai că voi detesta să o supăr, dar îmi va fi şi frică de ea. Este un lucru înfricoşător să cazi în mâinile acestei Mame care îngăduie ca suferindul dărâmat să se târască dintr-un capăt în celălalt al Franţei pentru a ajunge la picioarele ei şi apoi să se târască din nou înapoi. Ea este una din Mariile de Chartes care se dezvăluie pe sineşi aici, întunecată, puternică, stăpânitoare, dar de neînduplecat: nu Maria unei prăvălii bisericeşti care sălăşluieşte printre paiete şi tuberoze”.

Fără îndoială, cu multă vreme în urmă, oamenii gândeau în acest fel despre Magna Mater, sau Artemis, îndeajuns de blândă ca Atena, dar întunecată şi teribilă ca Diana de Efes. Comentând ,,miracolul soarelui”, săvârşit după cum se crede de Doamna de Fatima, Geoffrey Ashe (Minuni, 1978) scria: ,,Chiar de am accepta că este săvârşit de Maria, trebuie admis cu siguranţă că ea are un aspect alarmant şi misterios, care nu se prea potriveşte cu ideile creştine despre ea”.

Dacă zeiţa are un rol în viziunile mariane, Franţa ar părea să ofere un teren în mod firesc fertil pentru ele, deoarece acolo, în general, zeiţa pare a fi fost binevoitoare şi ajutătoare. A existat un templu al lui Isis la Soissons, un cult puternic al mamei în regiunea Treves, cultul Mamei Pământ a domnit în regiunile Seine, Oise şi Tarn, şi existau multe locuri sfinte ale zeiţelor mai mici, care protejau izvoarele. De asemenea, existau nimfe fermecătoare care protejau izvoarele, pietrele şi apa, şi o mulţime de ,,doamne în alb”, descendente ale Mamei Pământ.

În Roma, lui Cybele, Marea Mamă a zeilor, o divinitate adusă din Asia Mică, i-a fost atribuită înfrângerea lui Hannibal şi cultul ei a dezvoltat un grup de adepţi statornici. O caracteristică aparte a statuilor lui Cybele era că ele erau încoronate şi purtate din loc în loc. În mod similar, o dezvoltare ulterioară a apariţiilor a constituit-o încoronarea solemnă a statuilor mariane şi săvârşirea de procesiuni cu ele, în special la Fatima. În 1864, Fecioara de Garaison a fost încoronată cu permisiunea papei (Pius al IX-lea), urmând La Salette (Leon al XIII-lea) şi Fatima (Pius al XII-lea). În 1954, Doamna noastră din Knock, regina Irlandei, a fost încoronată.

Anterior, în 1732, cu permisiunea Papei Clement al XII-lea, Fecioara de la Svata Hora din Slovacia a fost încoronată cu diadema sfântului împărat roman. Că Maica Domnului, reprezentând omenirea răscumpărată, este slăvită şi domneşte împreună cu Hristos este dincolo de orice îndoială, dar această încoronare pământească tinde să o despartă pe ea de noi şi să întunece faptul că cununa sa cerească nu este ,,diadema”, emblema regală a monarhiei, ci stephanos, cununa de lauri dăruită celor care sunt biruitori în bătălia vieţii, răsplata pentru străduinţele lor credincioase, dobândită prin suferinţă şi curăţire, cununa cu care toţi creştinii nădăjduiesc şi se roagă să fie încununaţi.

Venerată pretutindeni, zeiţa hrănea o necesitate profundă a sufletului omenesc pentru eternul feminin. Uneori, ea acţiona ca o zeitate superioară unică, alteori ca partener egal cu o zeitate masculină, iar alteori ca soţie a fiului ei. Doar printre evrei, conduşi de temuţii lor prooroci monoteişti şi de neclintit, nu era loc defel pentru zeiţă, şi chiar evreii, înconjuraţi precum erau de societăţi politeiste, recădeau uneori în idolatrie.

La evrei, şerpii zeiţei, simboluri binefăcătoare ale tămăduirii şi înţelepciunii, erau reduşi la un ispititor rău, iar Eva, mama tuturor celor vii, devenea o figură a Pandorei ce slobozise păcatul şi moartea asupra omenirii. Porumbelul, celălalt însoţitor al zeiţei, nu era retrogradat, cel mai probabil din pricina legăturii lui cu Noe şi arca sa. Doamna din Zeitoun are ,,porumbeii” ei însoţitori, iar şarpele apare, în forma iudeo-creştină acceptată, ca simbol al răului, sub picioarele Doamnei medaliei minunate, în timp ce viziunea din Medjugorje este angajată într-o luptă pentru a zdrobi capul şarpelui.

Dacă premisa unei legături între zeiţă şi apariţii este corectă, cum a câştigat ea sprijin din partea Bisericii Latine şi a rămas nedescoperită ?

Misionarii apostolici au plecat dintr-un mediu strict monoteist pentru a întâlni societăţi cufundate într-o lume a zeilor şi fiinţelor umane semi-divine. Fără îndoială, pentru mulţi dintre cei care s-au convertit la creştinism, vechile moduri de a gândi nu au putut fi lepădate cu uşurinţă, nici măcar după botez.

De la unul din Părinţii Bisericii, Epifanie, aflăm de o sectă, alcătuită îndeosebi din femei, denumită secta coliridienilor. Originară din Tracia, în secolul al IV-lea, ea s-a extins în Scitia Superioară (aproximativ în vestul şi nordul Mării Negre) şi în Arabia. Se pare că ea a fost inspirată de evenimentele din Evanghelie, combinate cu o legendă de tip Ilie despre curăţia şi ,,nemurirea” Mariei. Sfântul Epifanie afirmă că ,,preotesele Mariei” se închinau ei ca unei zeiţe, socotind-o Regina Cerului, cu ritualuri mult mai vechi decât creştinismul şi ,,împodobesc un scaun sau tron pătrat, aştern o pânză pe el şi, la un anumit moment solemn, aşează pâine pe el şi o oferă în numele Mariei”. Amintind de evreii condamnaţi de Proorocul Ieremia, care aduceau ofrande asemănătoare ,,Reginei Cerului” – în cazul lor, Astarte –, el avertizează cu privire la închinarea la Fecioară, tot atât de ferm pe cât a avertizat cu privire la o lipsă de respect cuvenit faţă de ea.

Aceasta este cea de-a 79-a erezie dintr-o listă lungă de dogme contestate de Epifanie, totuşi cumva vechea religie păgână a zeiţei, sub noua ei manifestare ,,Maria”, pare mai mult o religie diferită decât o abatere creştină. Cu toate că este improbabil ca aceşti coliridieni să fi influenţat Biserica, aceasta arată cum se pot naşte asemenea denaturări ale credinţei adevărate şi cum ar fi posibil ca o versiune mai ortodoxă a unora dintre ideile lor să fie atrăgătoare pentru unii convertiţi dintr-un mediu păgân, stând latentă până când combinaţia justă a circumstanţelor o va determina să prindă rădăcini.

Notele aparţin traducătorului

13. Mariolatrie, adică un fel de închinare idolatră la Maica Domnului.

14. Gnosticismul este un curent filozofico-religios, apărut în secolul al II-lea d.Hr., care îmbina teologia creştină cu filozofia elenistică şi cu unele concepţii panteiste ale religiilor orientale.

15. Potrivit ideilor lor.

16. Sophia, adică Înţelepciunea lui Dumnezeu. Astfel de idei eretice au fost vehiculate chiar în secolul al XX-lea de unii ortodocşi, precum protoiereul rus Serghie Bulgakov (1871-1944), care a elaborat o dogmă numită sofiologie sau sofianism, condamnată ca eretică de Biserica Ortodoxă.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 47/ianuarie-februarie 2009