Decembrie 2008

Patriarhul Alexie al II-lea al Moscovei şi întregii Rusii –

artizanul conservării Bisericii Sovietice în democraţie (I)

Pe 5 decembrie 2008, în vârstă de 79 de ani, Patriarhul Alexie al II-lea al Moscovei şi întregii Rusii a trecut la cele veşnice. Nume de prim rang al Ortodoxiei secolului al XX-lea, el se înscrie în alai alături de ‘tovarăşii’ săi întru apostazie, patriarhul Serghie Stragorodski (1867-1944, a se vedea articolul ,,Martie 2007. Simbioza dintre Biserica Ortodoxă ca instituţie a statului şi ateism nu a luat sfârşit”) şi mitropolitul Nicodim Rotov (1929-1978, a se vedea articolul ,,Septembrie 2008. Caleidoscop (I)), care au slujit cu devotament Sovietele.

Prin Declaraţia de loialitate a Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de guvernul sovietic, din 16/29 iulie 1927, patriarhul Serghie – la acea vreme mitropolit – a pus bazele ideologice ale noii instituţii bisericeşti atee: Patriarhia Moscovei. După restaurarea Patriarhiei ruse de către Stalin în 1943, ‘ştafeta’ va fi preluată de alţi ‘pionieri’ ai epocii, precum mitropolitul Nicodim, care vor ridica din temelii această instituţie prin hirotonirea de numeroşi clerici şi ierarhi şi educarea lor în spiritul noii învăţături pseudo-ortodoxe.

Ulterior, după căderea Cortinei de Fier, rolul de strateg îi va reveni în mare parte patriarhului Alexie al II-lea, care va conduce Patriarhia Moscovei ca instituţie sovietică către o simbioză cu noua orânduire din Rusia, păstrând toate ‘calităţile’ cumulate de ea în vremea regimului bolşevic. ,,Marele om de stat”, cum l-a numit actualul prim-ministru rus, Vladimir Putin, a stabilit un echilibru între structura vastă, dar în acelaşi timp monolitică, a Patriarhiei Moscovei şi statul rus post-sovietic.

Scurtă biografie a întâistătătorului ortodox rus

Cel de-al 15-lea patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse de la înfiinţarea patriarhiei în 1589, pe numele de mirean Alexie Mihailovici Ridiger, s-a născut pe 23 februarie 1929 la Tallinn, Estonia. Tatăl său, preotul Mihail Alexandrovici Ridiger, se trăgea dintr-o familie de origine germanică rusificată, din nobilimea baltică. Bunicul său, colonel în armata ţaristă, a fost împuşcat de bolşevici în 1918. Familia lui se va refugia în Estonia, care, după revoluţia bolşevică, devine un centru spiritual ortodox rus şi casă pentru mulţi emigranţi ruşi. Aici îşi va petrece copilăria viitorul patriarh.

Alexie va sluji în biserică de mic, ca băiat de altar, paracliser şi citeţ. În 1949, absolveşte Seminarul Teologic din Leningrad (Sankt Petersburg), iar în 1950 intră la Academia Teologică din Leningrad. În primul an de studenţie, pe 11 aprilie 1950, în Săptămâna Luminată, el se căsătoreşte cu Vera Georgievna Alekseieva.

După 4 zile, pe 15 aprilie, tânărul Alexie este hirotonit diacon, iar pe 17 aprilie preot. Căsătoria sa nu va dura, fiind radiată în acelaşi an 1950, din motive necunoscute. Cu toate că patriarhul Alexie al II-lea nu era singurul episcop rus contemporan care, mai înainte de a intra în monahism şi a ajunge ierarh, a fost căsătorit, acest episod nu este consemnat în biografia sa oficială.

După hirotonie, părintele Alexie primeşte parohia Epifaniei din orăşelul Johvi, dioceza Tallinn, pe care o va păstori vreme de 7 ani, timp în care îşi termină studiile universitare. Fostul său socru, rămas văduv, intră în monahism şi devine episcop de Tallinn şi Estonia în 1955; el nu va uita de tânărul preot, pe care îl ridică în 1957 la rangul de arhipreot.

Pe 28 februarie 1958, arhipreotul Alexie este recrutat de serviciile secrete comuniste, iar apartenenţa la KGB îi va impulsiona cariera ecleziastică, într-o perioadă în care clerul ortodox este prigonit cumplit. Între anii 1917-1940, autorităţile sovietice au arestat 130.000 de preoţi, dintre care nu mai puţin de 95.000 au fost ucişi. Sinodul ortodox rus, care număra aproximativ 130 de episcopi, a fost redus la 19 ierarhi, iar numărul bisericilor în care se slujea – care erau fie rase de pe faţa pământului, fie închise sau transformate în depozite şi grajduri – a scăzut de la circa 30.000 la mai puţin de 500. Şcolile teologice au fost închise, iar publicaţiile religioase interzise.

În aceste condiţii, agenţii KGB au luat cu uşurinţă locul preoţilor şi ierarhilor ortodocşi, restaurând Patriarhia Moscovei pe o bază complet nouă, stalinistă; ei au transformat-o într-o simplă organizaţie sovietică, subordonată Consiliului pentru probleme religioase, faţa publică a departamentului 4 al Directoratului al V-lea al KGB. Konstantin Kharchev, fost preşedinte al consiliului, explica: ,,Nici măcar un singur candidat pentru postul de episcop sau orice altă funcţie importantă, cu atât mai puţin un membru al Sfântului Sinod, nu era aprobat fără confirmarea Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi al KGB”.

Profesorul Nathaniel Davis afirmă de asemenea: ,,Dacă episcopii doreau să-şi apere oamenii şi să supravieţuiască în post, ei erau nevoiţi să colaboreze într-o anumită măsură cu KGB-ul, cu comisarii Consiliului pentru probleme religioase şi cu alte instituţii şi autorităţi guvernamentale”. În plus, fiind conducătorii Bisericii, ei erau obligaţi să introducă în viaţa bisericească măsurile anti-religioase ale regimului comunist. În acest context, arhipreotul Alexie a urcat cu o viteză uluitoare în ierarhie, în perioada în care Leonid Brejnev era conducătorul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (1964-1982).

În dosarul său din arhiva KGB, s-a consemnat faptul că a fost recrutat ,,pe baza sentimentelor patriotice” şi era apreciat pentru originea, studiile sale strălucite şi anumite calităţi. KGB-ul l-a descris ca fiind ,,conştiincios, energic şi chipeş” şi l-a lăudat pentru ,,atitudinea sa voluntară” de colaborare. Ca urmare, evoluţia sa în cadrul vieţii bisericeşti va fi spectaculoasă: este ales să devină episcop de Tallinn şi să activeze în arena internaţională. Pe 3 martie 1961, este tuns în monahism în Catedrala Sfânta Treime a Lavrei Serghiev Posad. Apoi, după alegerea sa ca episcop, pe 3 septembrie este hirotonit episcop de Tallinn şi Estonia. Hirotonia este condusă de mitropolitul Nicodim Rotov, considerat ‘întemeietorul’ carierei lui bisericeşti, şi la ea participă episcopul Ioan, fostul socru ce fusese mutat în altă dioceză.

Numirile şi posturile tot mai înalte vin în cascadă: după numai 2 luni, în noiembrie 1961, devine director adjunct al Departamentului pentru relaţii externe al Patriarhiei Moscovei, condus la acea vreme de mitropolitul Nicodim Rotov; după 3 ani, în 1964, devine arhiepiscop, secretar al Patriarhiei Moscovei (vreme de 22 de ani) şi membru permanent al Sfântului Sinod; după alţi 4 ani, este numit mitropolit şi conducător al mai multor comisii şi comitete ale patriarhiei. În această calitate, el a împlinit diferite misiuni patriotico-bisericeşti, printre care: organizarea aniversării a 50 şi respectiv 60 de ani de la reintroducerea demnităţii de patriarh în Biserica Rusă, în 1918; organizarea manifestaţiilor pentru sărbătorirea mileniului de la botezul slavilor; retrocedarea către Biserică şi restaurarea Mânăstirii Danilov din Moscova etc.

În 1986 este numit mitropolit de Leningrad şi Novgorod, adică al doilea om în ierarhia rusă.

Acţiunile pe scena internaţională

Numărându-se printre oamenii de încredere ai poliţiei politice, patriarhul Alexie a fost considerat potrivit să participe la întrunirile ecumeniste internaţionale. În 1961, el a făcut parte din delegaţia ortodoxă care a participat la cea de-a treia Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) de la New Delhi, India.

Ulterior, a ocupat funcţii importante în organismele de conducere ale organizaţiilor ecumeniste internaţionale. Între anii 1961-1968, a fost membru al Comitetului Central al CMB. Din 1964 a fost membru în prezidiul Conferinţei Bisericilor Europene (CEC), unde a fost reales de câteva ori; în 1971 a fost ales vice-preşedinte al prezidiului CEC şi comitetului consultativ al acesteia, iar între anii 1987-1992 chiar preşedinte al acestor două organisme ecumeniste europene. De asemenea, a participat ca reprezentant de frunte la prima Întrunire Ecumenică Europeană din 1989, de la Basel, Elveţia (co-preşedinte) şi la a doua astfel de manifestare din 1997, de la Graz, Austria (foto).

El a condus delegaţia Bisericii Ortodoxe Ruse la dialogurile teologice cu Biserica Evanghelică din Germania ,,Arnoldshain-II”, desfăşurate în Republica Federală Germană în anul 1962; cu Uniunea Bisericilor Evanghelice ,,Zagorsk-V” din Republica Democrată Germană, dialog care a avut loc în Rusia, în 1984; cu Biserica Luterană Evanghelică din Finlanda, desfăşurate în Rusia în 1989. În plus, a fost membru activ în lucrarea organizaţiilor pentru pace naţională şi internaţională, de factură comunistă.

După fiecare călătorie în străinătate, mitropolitul Alexie întocmea un raport complet către KGB şi Consiliul pentru probleme religioase, dându-le informaţii despre evenimente şi persoane. Ca urmare, în 1974, într-o apreciere secretă către Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, vice-preşedintele Consiliului pentru probleme religioase, Furov, raporta că viitorul patriarh Alexie şi patriarhul Pimen erau plasaţi în categoria acelor episcopi care ,,afirmă în cuvânt şi faptă nu numai loialitate, ci şi patriotism faţă de societatea socialistă; respectă strict legile pentru culte şi educă clerul de parohie şi credincioşii în acelaşi duh; înţeleg în mod realist că statul nostru nu este interesat în a proclama rolul religiei şi bisericii în societate; şi înţelegând aceasta, nu manifestă nici un fel de zel particular în extinderea Ortodoxiei în rândul populaţiei”.

De altfel, fidelitatea sa faţă de regimul comunist, rapoartele şi introducerea ordinelor guvernamentale în viaţa bisericească rusă i-au adus, în februarie 1988, un premiu secret al KGB-ului. Acesta i-a fost acordat pentru ,,30 de ani de servicii deosebite”.

Activitatea sa ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse

Pe 7 iunie 1990, mitropolitul Alexie a fost ales patriarh al Moscovei şi întregii Rusii, ca succesor al patriarhului Pimen. El era socotit un om potrivit pentru a conduce Biserica pe baza experienţei sale administrative şi deoarece era ,,inteligent, energic, muncitor, sistematic, receptiv şi eficient”. De asemenea, ,,avea reputaţia unui conciliator, o persoană care poate găsi bază comună cu diferite grupuri din ierarhia bisericească”.

În perioada cât a fost patriarh (1990-2008), Biserica Ortodoxă Rusă a renăscut, s-a transformat profund. Au fost deschise sau redeschise peste 40 de dioceze, 10.000 de parohii, 40 de şcoli de formare teologică şi pastorală, 400 de mânăstiri, numărul lăcaşurilor de cult a crescut de la 7.000 în 1988 la 30.000 astăzi. Numeroase lăcaşuri de cult abandonate şi lăsate în paragină au fost restaurate, au fost reconstruite catedrale faimoase, precum Catedrala Hristos Mântuitorul din centrul Moscovei, distrusă în 1931 de comunişti etc.

Au avut loc mai multe adunări plenare ale episcopatului rus, la care s-a decis canonizarea creştinilor prigoniţi şi ucişi de comunişti, acordarea statutului de autonomie Bisericii Ortodoxe a Ucrainei, a fost adoptat un nou statut pentru Biserică şi un document despre doctrina ei socială. Biserica Ortodoxă Rusă a fost transformată într-un simbol al Rusiei şi a devenit parte integrantă şi importantă a elitei conducătoare.

Însă pe ce baze s-a făcut această renaştere ? Este de natură să ne bucure, sau este doar o nouă faţadă pentru o instituţie veche ? O opinie pe cât posibil obiectivă asupra acestui fenomen poate avea ca punct de pornire o apreciere a celor care l-au iniţiat şi coordonat. În 1995, analizând problema, John Dunlop afirma că ,,majoritatea covârşitoare a celor 119 episcopi actuali ai Patriarhiei Moscovei au fost hirotoniţi înainte de august 1991. Aceasta sugerează că fiecare dintre aceşti episcopi a fost cercetat cu grijă de aparatul ideologic al Partidului Comunist şi de KGB”, ceea ce înseamnă că ei au ‘corespuns’ cerinţelor acestora şi s-au conformat instrucţiunilor primite ulterior.

Aşadar, a fost cumva firesc ca patriarhul şi ceilalţi ierarhi ruşi să caute să creeze o alianţă între Patriarhia Moscovei şi noua conducere a statutului rus. Referindu-se la acest lucru, directorul Institutului Keston, Lawrence Uzzell, afirmă: ,,Într-un sens foarte real, Patriarhia Moscovei este astăzi cea mai sovietică instituţie din Rusia. Este singura instituţie ai cărei conducători de frunte nu au fost schimbaţi de la prăbuşirea URSS încoace”. De asemenea, Alexander Nezhny, jurnalist-comentator pe probleme de religie, spune că patriarhul Alexie al II-lea îi reprezintă pe episcopii din era sovietică care vor ,,să subordoneze religia ideologiei statului” şi să transmită un mesaj de ,,superioritate naţională şi religioasă”.

,,El conduce pe linia majorităţii episcopilor şi astăzi majoritatea episcopilor sunt oamenii de ieri. Înăuntrul şi în afara Bisericii, există oameni care doresc ca Biserica să ia locul fostului Partid Comunist ca păzitor al unităţii ideologice, purităţii ideologice în Rusia”, spune Anatoly Krasikov, director al Centrului pentru Studii Sociale şi Religioase, finanţat de Academia Rusă de Ştiinţe.

Relaţiile dintre patriarhie şi statul rus pe plan intern şi extern

În iunie 1990, când a devenit întâistătător al Bisericii Ortodoxe, patriarhul şi-a exprimat sprijinul pentru regimul comunist. Ulterior, lovitura de stat eşuată din 1991 a oferit o imagine extrem de clară asupra atitudinii lui faţă de conducerea politică a ţării. ‘Învăţat’ cu existenţa unei simbioze între patriarhie şi statul rus, el a făcut un adevărat balans, şovăind câtă vreme situaţia nu era limpede şi fiind ferm când evenimentele intrau pe un făgaş de normalitate.

Astfel, în primele momente după declanşarea loviturii de stat din 1991, el a dat o declaraţie ambiguă şi a renunţat la rugăciunile tradiţionale pentru conducătorii dreptcredincioşi ai ţării. După ce lucrurile s-au limpezit, însă, a emis o condamnare puternică a violenţei şi făptaşilor.

De asemenea, în cursul crizei din 1993, când preşedintele Boris Elţîn a îndreptat tunurile împotriva propriului parlament, patriarhul a arătat o lipsă de decizie similară, pentru ca ulterior să anatematisească pe cei care au luat parte la lovitură. În decurs de 13 luni, întâistătătorul rus a trecut de la o poziţie pro-comunistă şi anti-democratică la una diametral opusă, anti-comunistă şi pro-democratică.

Poziţia patriarhului s-a statornicit când a venit la putere colonelul KGB Vladimir Putin, cu care a făcut o alianţă trainică. Din această mezalianţă au luat naştere – se pare – două fenomene: pe de o parte, autorităţile guvernamentale au susţinut financiar Biserica ajutând-o să dobândească gradul actual de reînnoire a lăcaşurilor sale de cult, iar, pe de altă parte, Patriarhia Moscovei a pus la dispoziţia statului rus imensul ‘arsenal’ de care dispune (a se vedea ,,Aprilie 2008. Ştiri externe, Patriarhia Moscovei conlucrează îndeaproape cu conducerea politică a Rusiei pentru a spori influenţa şi puterea Imperiului rus la nivel mondial”).

Astfel, ierarhii ortodocşi au sprijinit politica externă a Federaţiei Ruse şi lupta acesteia pentru a păstra neatinse graniţele fostei Uniuni Sovietice. Ei au preluat discursul politicienilor, care vorbesc despre ,,frăţia slavă” şi ,,unitatea ortodoxă” între ruşi, ucraineni şi bieloruşi, care, susţin ei, ar trebui să fie uniţi pe baza religiei, culturii şi istoriei apropiate.

Apoi, prin intermediul Bisericilor Ortodoxe din fostele republici sovietice, aflate în subordinea sa, Patriarhia Moscovei a militat pentru interesele statului rus. De exemplu, la alegerile din Ucraina din 2004, ea l-a susţinut deschis în alegeri pe canditatul cu orientare pro-moscovită, tipărind chiar foi volante în care candidatul cu orientare pro-occidentală era numit ,,partizan al schismaticilor şi duşman al Ortodoxiei”. Doar cu greu, fiind constrânsă de împrejurări, Patriarhia Moscovei a acceptat să acorde autocefalia Bisericii Ortodoxe a Ucrainei, care anterior avea doar statut de exarhat.

În aceeaşi idee, patriarhul a făcut tot ce i-a stat în puteri să împiedice Bisericile Ortodoxe ale Estoniei, Moldovei sau Lituaniei să se desprindă din trupul patriarhiei ruse.

Şi cu alte ocazii, precum războiul din Cecenia, el a susţinut poziţia Moscovei. La 30 septembrie 2000, afirma: ,,Biserica Ortodoxă Rusă sprijină acţiunile armatei ruseşti în Cecenia. Lupta împotriva terorismului internaţional merge înainte. Nu am avea linişte în casele noastre dacă nu am întreprinde aceste acţiuni militare, care se desfăşoară acum”.

Tot atunci, cotidianul Izvestia cita opinia patriarhului cu privire la războiul cecen: ,,Tot ceea ce întreprinde preşedintele pentru întărirea liniei verticale a autorităţii este făcut în numele păstrării unităţii Rusiei şi aceasta este datoria şefului statului”. Şi, în vreme ce el dădea astfel de interviuri sforăitoare, aproape zilnic, televiziunea de stat din Rusia prezenta preoţi binecuvântând tancurile şi alte arme de ucidere în masă (a se vedea şi articolul ,,Septembrie 2007. Ştiri, 14 septembrie 2007. A ajuns Biserica să se îndeletnicească cu cele pământeşti sau statul s-a decis să se ocupe de cele cereşti ?”).

Colaborarea Bisericii cu serviciile de securitate

Şi după 1990, Patriarhia Moscovei, ca instituţie, a continuat să colaboreze cu KGB şi urmaşul acesteia, FSB. Tributari regimului care i-a ‘crescut’ şi propulsat, ierarhii sovietici nu au fost foarte deranjaţi în momentul în care le-a fost dezvăluit trecutul de colaboratori cu statul comunist. În schimb, ei s-au străduit din răsputeri să ascundă faptul că actuala structură şi organizare a Patriarhiei Moscovei au la bază conceptele comuniste sovietice.

La începutul anilor ’1990, fostul general KGB Oleg Kalugin a fost invitat la un dineu particular la reşedinţa patriarhală. În cursul acestuia, întâistătătorul rus a mărturisit deschis că nu consideră colaborarea sa cu KGB-ul ca fiind ceva ruşinos şi nu are intenţia de a se pocăi de aceasta. Alături de asemenea declaraţii ale ierarhilor ruşi stau mărturiile unor foşti membri KGB care au cunoscut fenomenul dinăuntru şi, în vremurile recente, s-au străduit să-l demaşte. Ei afirmă că dosarele ierarhilor colaboratori ai serviciilor secrete nu se află nici astăzi la arhivă, ci în fişierele active, ceea ce înseamnă că aceştia continuă să activeze în cadrul instituţiei. De asemenea, ei declară deschis că serviciile secrete se folosesc în prezent, ca şi în trecut, de haina preoţească pentru a face spionaj.

Teodor Ionescu