Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la

Dar acum, nu numai viaţa activă este în robie, ci însăşi acea contemplaţie, prin care suntem răpiţi dincolo de noi înşine, nu posedă încă pe deplin libertatea minţii, dar o imită, întrucât acea linişte lăuntrică este văzută în obscuritate. Cu toate acestea, chiar liniştea, din orice fel de mărginire a contemplaţiei ar fi alcătuită, este încă mult mai largă şi înaltă decât viaţa activă, şi trece către o anume libertate a minţii când cugetă la lucrurile veşnice, nu la cele vremelnice. Fiindcă, prin aceea că viaţa contemplativă zboară către înălţimi şi este cu mult deasupra vieţii active prin, ca să zicem aşa, o oarecare vrednicie a propriei linişti, este potrivit spus: ,,Şi mână de om sub aripile lor”.

14. Dar dacă aici printr-un ,,om” se înţelege Mântuitorul nostru, ele aveau mâinile unui om sub aripile lor, căci dacă Dumnezeu nu S-ar fi făcut Om, Cel care a ridicat cugetele învăţătorilor către cer, acele fiinţe care se arată n-ar fi zburat. Nici nu este spus pe nedrept că ele aveau mâinile unui om sub aripile lor, pentru că este scris despre Mântuitorul nostru: ,,Care fiind strălucirea slavei, şi chipul ipostasului lui, şi purtând toate” (Evrei 1, 3). Prin urmare, mâna Sa poartă inimile noastre, mâna Sa ne înalţă în contemplaţie. Căci dacă, aşa cum este scris, Cuvântul Atotputernic nu S-ar fi făcut Om de dragul oamenilor, inimile oamenilor n-ar fi zburat către a contempla desăvârşirea Cuvântului. În acest fel, minţile oamenilor sunt purtate în înalturi pentru că Dumnezeu, cu smerenie, S-a arătat printre oameni. Aşadar, se poate spune despre fiinţele sfinte: ,,Şi mână de om sub aripile lor”. Despre ele se adaugă din nou:

15. ,,Şi feţele lor şi aripile acelor patru ţinându-se una de alta” (Iezechiil 1, 9). Ele aveau feţe şi aripi pe cele patru părţi fiindcă în toate părţile lumii, propovăduitorii au mărturisit tot ceea ce ei au înţeles despre umanitatea şi dumnezeirea Mântuitorului nostru. Fiindcă propovăduind pretutindeni pe Dumnezeu întrupat, ei arată faţa Sa în toate cele patru colţuri ale lumii. Şi când Îl mărturisesc pe El a fi una cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, ei zboară pretutindeni pe aripa contemplaţiei. Aripile uneia sunt unite cu cele ale alteia pentru că întreaga lor virtute, întreaga înţelepciune prin care întrec restul omenirii în zborul contemplării lor, este rând pe rând unită laolaltă în pace şi conglăsuire. De aceea este scris: ,,Iar înţelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi făcătoare de pace” (Iacov 3, 17).

Prin urmare, Adevărul spune către aceiaşi propovăduitori ai săi: ,,Aveţi întru voi sare, şi pace aveţi între voi !” (Marcu 9, 50). Aşadar, aripile fiinţelor vii sunt unite una cu alta pentru că virtutea şi înţelepciunea sfinţilor învăţători sunt, la rândul lor, legate în pacea milostivirii şi armoniei. Încă aripile ar fi despărţite una de alta dacă, în măsura în care fiecare goneşte după înţelepciune, nu vrea să facă pace cu celălalt. Apoi urmează:

16. ,,Şi feţele celor patru nu se întorceau când umblau ele, fiecare în preajma feţei sale umbla” (Iezechiil 1, 9). Când fiinţele înaripate, adică sfinţii învăţători, merg, nu se întorc defel fiindcă ei trec de la faptele pământeşti către lucrurile duhovniceşti, astfel că nu se întorc la ceea ce au lăsat în urmă. Ca şi cum, într-adevăr, se cuvenea lor să meargă pe o anume cale, cu mintea mişcându-se întotdeauna către lucruri mai bune. De aici, obiecţia cu privire la apostaţi, pentru că ei tânjeau după Egipt.

Şi Adevărul Însuşi spune: ,,Nimeni punându-şi mâna sa pre plug, şi căutând înapoi, este îndreptat întru împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9, 62). Fiindcă a pune mâna pe plug înseamnă a ara pământul inimii cuiva ca şi cu fierul de plug al remuşcării, pentru a produce roade. Dar caută în urma plugului cel care după ce a început a săvârşi fapta bună, se întoarce la relele pe care le-a lăsat în urmă. Fiindcă aceasta arareori se întâmplă celui ales de Dumnezeu, pe drept este spus acum de către prooroc: ,,Şi feţele celor patru nu se întorceau când umblau ele”.

17. El arată de ce ele nu se întorceau când umblau, adăugând: ,,Fiecare în preajma feţei sale umbla”. Întrucât veşnicia se întinde înaintea noastră, cele vremelnice înapoia noastră, căci noi o întâlnim pe prima pe măsură ce mergem şi, îndepărtându-ne, le lăsăm, ca să zicem aşa, pe ultimele în spatele nostru. De aceea, acea mare fiinţă înaripată a spus că ea s-a înălţat chiar până la tainele celui de-al treilea cer: ,,Ci numai una fac, cele dinapoi uitându-le, şi la cele dinainte întinzându-mă. La semn alerg, la răsplătirea chemării celei de sus” (Filipeni 3, 13-14).

Într-adevăr, în întinderea după lucrurile care sunt dinainte, el le-a uitat pe cele care stau în urmă, căci dispreţuind pe cele care stau sub vreme, el le-a căutat doar pe cele veşnice. Prin urmare, sfintele fiinţe umblă fiecare drept, pentru că ele nu privesc înapoi cu dorinţă la ceea ce au lăsat în urmă, ci sădesc piciorul faptelor lor bune sub ochii contemplării lor la lucrurile veşnice pe care le caută.

18. Aşadar, oricine a hotărât să umble drept trebuie să reflecteze serios asupra faptului că una este să priveşti înapoi în faptă, şi alta în cugetare. Pentru că există, cu siguranţă, aceia care cumpănesc multe lucruri şi, conştienţi de păcatele lor, se dedică ei înşişi în a împărţi multă milostenie din averile lor, astfel ca ei să-şi poată răscumpăra greşelile înaintea ochilor lui Dumnezeu prin adâncimile milosteniei lor. De îndată ce ei încep a face aceste lucruri, şi foarte adesea când le săvârşesc, frica sărăciei loveşte duhurile lor astfel ca, temându-se de lipsuri, ei să devină zgârciţi faţă de nevoiaşi şi să se întoarcă de la fapta bună pe care au început-o.

Cu adevărat aceştia s-au întors de cum umblau, pentru că nu au vrut să umble drept. Despre ei, Solomon spune potrivit: ,,Ocărându-se leneşul nu se va ruşina; aşa este şi cel ce împrumutează grâu la seceră” (Pildele lui Solomon 20, 4). Fiindcă cel care, din spaima şi nepăsarea minţii, neglijează a face fapte bune, când soarele dreptăţii străluceşte cu putere în judecată ca la seceriş, el cerşeşte viaţa, dar nu o primeşte, căci de teamă el a dispreţuit a face fapte bune.

Altul, nesocotind dorinţele trupeşti, se hotărăşte să lase totul în urmă şi se pune pe sine în slujba Atotputernicului Dumnezeu şi decide să se încingă pe sine cu frâul înfrânării şi al curăţiei, dar când vede că alţii au căzut din curăţie se teme grozav să urmeze însăşi rânduiala pe care o gândeşte. Astfel, se întâmplă că cel care se întoarce înapoi prin cugetare este acela care, privind către lucrurile dinainte, mergea deja către înălţimi cu paşii minţii sale. Despre el este bine spus prin Solomon: ,,Cel ce păzeşte vântul nu va semăna, şi cel ce se uită la nori nu va secera” (Eclesiastul 11, 4). Pentru că vântul înseamnă duhul rău care împinge mintea în ispite; într-adevăr, păcătosul este înfăţişat ca un nor care se mişcă sub impulsul ispitei.

Prin urmare, cel care se uită după vânt nu seamănă, şi cel care ţine seama de nori nicicând nu seceră, pentru că cel care – temându-se de ispitirile duhului rău şi văzând căderile celui păcătos – deznădăjduieşte de el însuşi nici acum nu se îndeletniceşte cu sămânţa bună a faptei, nici după aceea nu este rezidit prin darul răsplăţii drepte. Într-adevăr, sunt unii care săvârşesc faptele bune pe care le cunosc, şi făcând acestea, au în vedere lucruri mai bune, dar, dând înapoi, transformă lucrurile mai bune pe care le-au contemplat şi, fără doar şi poate, fac faptele bune pe care le-au început, dar se abţin de la lucrurile mai bune pe care aveau de gând să le facă. Aceştia, fără îndoială, par judecăţii omeneşti a persevera în lucrare, dar în ochii Atotputernicului Dumnezeu cad în intenţie.

De aceea, se întâmplă adeseori că şi o faptă bună de-a lor este mai puţin plăcută lui Dumnezeu deoarece, când piciorul minţii lor este aşezat în mod capricios pe o treaptă mai înaltă a intenţiei, însăşi nestatornicia cugetării aduce această acuzaţie. Dar deoarece toţi cei ce sunt desăvârşiţi se deosebesc ei înşişi prin marea fineţe a discreţiei lor, ca nu cumva să cadă vreodată în lucruri mai rele cu fapta sau cu gândul, şi în mod statornic se gândesc cât de multe pot împlini zi de zi, este pe drept spus despre ei: ,,Şi feţele celor patru nu se întorceau când umblau ele, fiecare în preajma feţei sale umbla”.

19. Între timp, pentru a face astfel de lucruri, ne este îngăduit să cumpănim cine suntem şi de unde venim, şi să cercetăm îndeaproape la ce taine ale sfintei elocvenţe suntem înălţaţi. Cu adevărat, în vremea înaintaşilor noştri, eram închinători la idoli; dar iată, prin duhul harului, pricepem deja graiuri cereşti. De unde ne vin nouă acestea ? Ci Mântuitorul neamului omenesc a împlinit ceea ce s-a spus prin proorocul: ,,Şi pustiile celor robiţi le vor mânca mieii” (Isaia 5, 17). Aceste pustii pomenite de prooroci erau printre evrei, fiindcă ei nu vroiau să cultive aceste lucruri cercetând prin discernământul mistic. Dar ele sunt preschimbate în rodnicie pentru noi, deoarece prin harul lui Dumnezeu, potrivit istoriei, ele au o mireasmă duhovnicească în cugetele noastre şi, deşi străini, ne hrănim deja cu ceea ce cetăţenii Legii refuză să mănânce. Să mulţumim Celui Unul-Născut, să lăudăm Înţelepciunea cea veşnică care fiinţează şi împărăţeşte cu Tatăl într-o unime cu Sfântul Duh, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.