Naşterea din veşnicie a Cuvântului – Cuvântul întrupat, sau Iisus Hristos – Vestea îngerului către Fecioara Maria – Naşterea minunată a Sfântului Ioan Botezătorul – Naşterea lui Iisus Hristos la Betleem – Închinarea păstorilor – Închinarea magilor – Tăierea împrejur şi aducerea la templu – Fuga în Egipt – Şederea în Nazaret – Hristos în vârstă de 12 ani; convorbirea Sa cu învăţaţii, în templul din Ierusalim – Hristos meşteşugar – Misiunea Sfântului Ioan Botezătorul – Propovăduirea sa – Iisus Hristos în Iudeea – El este botezat de Sfântul Ioan, care aduce mărturie despre dumnezeirea Sa – Arătarea Tatălui şi Sfântului Duh – Primii ucenici – Întoarcerea în Galileea – Nunta din Cana – Călătoria la Ierusalim pentru primele Paşti sărbătorite de Iisus Hristos după botezul Său

Anii 1-30

Partea I

La început, înainte ca timpul şi fiinţele trecătoare care măsoară clipele ce curg să fie create, era Dumnezeu. Prin natura Sa, El exista din veşnicie. Fiinţă desăvârşită, Înţelepciunea Sa era co-veşnică cu El, iar această înţelepciune – însuşire lucrătoare – se exprima din veşnicie. Era Cuvântul. Firea dumnezeiască fiind prin ea însăşi înţeleaptă, Cuvântul avea o esenţă identică cu cea a Principiului, totuşi având o însuşire care Îi era proprie şi care Îl deosebea de acest Principiu.

Iată de ce ,,La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1). Principiul nu Se exprimă decât prin Cuvântul Său; iată de ce prin Cuvânt Îşi va manifesta puterea Sa creatoare: ,,Toate printr-însul s-au făcut şi fără de dânsul nimic nu s-a făcut ce s-a făcut” (Ioan 1, 3). Lucrarea de zidire a dat naştere mai întâi fiinţelor, apoi vieţii care este condiţia existenţei fiinţelor vii. ,,Întru dânsul viaţă era, şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1, 4) fiindcă, în om, viaţa nu este numai mişcare, ea este lumină; asemenea lui Dumnezeu Însuşi, şi în limitele firii zidite, omul este o fiinţă înzestrată cu viaţă şi inteligenţă.

Lumea, care trebuia să strălucească pururi de lumina înţelepciunii dumnezeieşti, a fost învăluită de întuneric, în mijlocul căruia Cuvântul Îşi revărsa în van lumina Sa dumnezeiască (Ioan 1, 5). El Se făcea cunoscut fiecărui om pe care puterea creatoare îl aducea în lume; El era de asemenea în mijlocul lumii, în sânul fiinţelor care nu existau decât prin El, El era în proprietatea Sa şi nu era cunoscut de ea (potrivit Ioan 1, 9-11).

Cu toate acestea, câţiva au fost luminaţi de razele Sale; ei erau adevăraţii fii ai lui Dumnezeu, născuţi din credinţă, şi prin puterea unei generaţii care nu-şi avea obârşia nici în sânge, nici în neam, nici în voinţa omenească, ci în Dumnezeu Însuşi (potrivit Ioan 1, 12-13).

Dar aceşti aleşi erau puţini. Pentru a spori numărul lor, Cuvântul S-a făcut om. Pentru a se face cunoscut omenirii într-un chip pe înţelesul ei, El a trăit pe pământ şi oamenii au văzut slava Sa, care nu era aceea a unui om, fiindcă, deşi era înveşmântat în firea omenească, Persoana Sa era cea a singurului Fiu al Dumnezeului plin de har şi adevăr.

Odinioară, Dumnezeu Se revelase lumii în mai multe feluri, şi îndeosebi prin Moise pe care-l însărcinase să dea Legea poporului Său ales. Dar nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu, fără numai Cuvântul sau Fiul care este raza slavei Sale şi expresia substanţei Sale. Singur, El putea aduce în lume harul şi adevărul, care sunt însuşirile esenţiale ale lui Dumnezeu (potrivit Ioan 1, 14, 17-18).

Când a venit vremea pentru venirea în lume a Cuvântului, Îngerul Gavriil a fost trimis într-un oraş din Galileea, al cărui nume era Nazaret (Luca 1, 26 şi urm.) (14). Aici locuia o fecioară logodită cu un bărbat din casa lui David, pe nume Iosif. Numele acestei fecioare era Maria. Îngerul a intrat în casa ei şi i-a spus: ,,Bucură-te ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei”. Maria s-a tulburat auzind aceste cuvinte; ea cugeta la semnificaţia unui asemenea salut. ,,Nu te teme Maria, că ai aflat Dar la Dumnezeu. Şi iată vei zămisli în pântece, şi vei naşte fiu, şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare, şi Fiul celui de sus se va chema; şi îi va da lui Domnul Dumnezeu scaunul lui David tatăl lui, şi va împărăţi preste casa lui Iacov în veci, şi împărăţiei lui nu va fi sfârşit. Şi a zis Maria către Înger: cum va fi aceasta, de vreme ce de bărbat nu ştiu ? Şi răspunzând Îngerul, a zis ei: Duhul Sfânt se va pogorî preste tine, şi puterea celui de sus te va umbri; pentru aceasta şi Sfântul ce se va naşte din tine, se va chema Fiul lui Dumnezeu”.

Îngerul vestea că Dumnezeu, autorul legilor zămislirii, le-a înlocuit cu o lucrare directă a atotputerniciei Sale, iar firea omenească a Cuvântului, a Celui ce Se va naşte din Maria, va fi îndumnezeită prin unirea sa ipostatică cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cel ce trebuia să răscumpere lumea şi să fie noul Adam al omenirii reînnoite nu putea să se nască printr-o zămislire obişnuită, care era stricată în însăşi esenţa ei şi transmitea păcatul strămoşesc al omenirii căzute. El trebuia să fie zămislit de Dumnezeu Însuşi într-un sân feciorelnic, pentru ca El să aparţină omenirii şi, în acelaşi timp, să fie păzit de prihana pe care neamul omenesc a moştenit-o de la primul Adam (15).

Maria a înţeles această taină, a cărei mijlocitoare avea să fie. Ea a răspuns: ,,Iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău. Şi s-a dus de la dânsa îngerul”.

Pentru a-i da Mariei o dovadă a misiunii sale dumnezeieşti, Arhanghelul Gavriil i-a făcut cunoscut că Elisabeta, soţia preotului Zaharia, a rămas însărcinată în pofida vârstei ei înaintate, prin voia atotputernică a lui Dumnezeu. Elisabeta, verişoara Mariei, locuia într-o cetate a seminţiei lui Iuda (Luca 1, 39 şi urm.).

Într-una din zile, pe când Zaharia tămâia Domnului în templu, Arhanghelul Gavriil i s-a arătat pentru a-i vesti că femeia lui va da naştere unui prunc binecuvântat de Dumnezeu, pe care trebuia să-l numească Ioan. Zaharia s-a îndoit de cuvântul îngerului, fiindcă el era bătrân, iar femeia sa stearpă. Atunci, Gavriil i-a spus lui: ,,Şi iată, vei fi tăcând, şi neputând a grăi până în ziua când vor fi acestea, pentru că n-ai crezut cuvintelor mele, care se vor plini la vremea lor”. Elisabeta a zămislit; ea era în cea de-a şasea lună atunci când Maria, vestită de înger, a mers să o viziteze.

Când a auzit glasul Mariei, Elisabeta a simţit pruncul tresăltând în pântecele ei. Ea s-a umplut de Duh Sfânt şi a strigat: ,,Binecuvântată eşti tu între femei, şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină Maica Domnului meu la mine ? Că iată, cum fu glasul închinării tale întru urechile mele, săltat-a pruncul cu bucurie în pântecele meu. Şi fericită este ceea ce a crezut că va fi săvârşire celor zise ei de la Domnul”.

Maria a răspuns: ,,Măreşte sufletul meu pre Domnul, şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu Mântuitorul meu; că au căutat spre smerenia roabei sale. Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile; că mi-au făcut mie mărire cel puternic, şi sfânt numele lui. Şi mila lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de el. Făcut-au tărie cu braţul său, risipit-au pre cei mândri cu cugetul inimii lor. Pogorât-au pre cei puternici de pre scaune, şi au înălţat pe cei smeriţi. Pre cei flămânzi i-au umplut de bunătăţi, şi pre cei bogaţi i-au scos afară deşerţi. Luat-au pre Israil sluga sa, ca să pomenească mila; precum au grăit către părinţii noştri, lui Avraam şi seminţiei lui până în veac”.

Lucrarea proniei dumnezeieşti asupra lumii, în vremurile de odinioară şi în cele viitoare, i-a fost destăinuită smeritei Maria. Dumnezeu a făcut-o să întrezărească omenirea reînnoită, formând noul Israil şi împlinind prin Iisus Hristos, Fiul ei, făgăduinţele făcute lui Avraam.

Maria a rămas aproape trei luni cu Elisabeta şi apoi s-a întors la casa sa din Nazaret. Iosif a înţeles atunci că ea era grea şi s-a hotărât să nu o ia în căsătorie (Matei 1, 18-24) (16). Drept fiind, el a vrut să o lase pe ascuns, atunci când îngerul Domnului i s-a arătat în vis şi i-a spus: ,,Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pre Maria femeia ta, că ce s-a zămislit într-însa, din Duhul Sfânt este. Şi va naşte fiu şi vei chema numele lui: IISUS, că acesta va mântui pre norodul său de păcatele lor”.

Aşa s-a împlinit acest cuvânt al proorocului: ,,Iată fecioara în pântece va avea şi va naşte fiu şi vor chema numele lui: Emanuil” (17). Iosif a făcut precum i-a spus îngerul, a luat-o în căsătorie pe Maria şi i-a păzit fecioria. Iisus nu a fost fiul lui, dar aşa a fost socotit de către toţi.

La puţine zile după plecarea Mariei, Elisabeta a născut un fiu căruia i s-a dat numele de Ioan (Luca 1, 57 şi urm.). Şi îndată ce Zaharia a scris acest nume pe tăbliţe, limba lui s-a dezlegat. El a prăznuit venirea lui Mesia şi, luminat de o lumină dumnezeiască, a proorocit că fiul său va găti căile Trimisului lui Dumnezeu.

Atunci s-a publicat un edict al împăratului Augustus care poruncea să se facă recensământul întregului pământ aflat sub stăpânirea sa. Acest recensământ a fost primul care a avut loc, pe când Quirinius domnea în Siria (18). Toţi locuitorii Iudeei, ca şi cei ai altor provincii, trebuia să meargă în oraşele din care erau originari (19). Iosif, fiind din casa şi seminţia lui David, trebuia să meargă la Betleem, leagănul acestei case. Deci, el a mers din cetatea Nazaret, unde locuia şi care era în provincia Galileea, în cetatea lui David aflată în Iudeea, şi el a luat-o cu sine pe Maria, femeia lui (20), care era grea. Or, ajungând în această cetate, ei nu au găsit loc la gazdă şi au căutat adăpost într-un grajd, unde Maria a adus pe lume pe fiul ei cel întâi născut (Luca 2, 1 şi urm.). Ea L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat în iesle (21).

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

Note

14. Sfântul Ioan Hrisostom crede că Maria, fiind logodită cu Iosif, locuia, potrivit tradiţiei evreieşti, în aceeaşi casă cu logodnicul său (S. Chrysost., In Math., omilia a IV-a, § 2).

15. Zămislirea naturală este o taină; prin urmare, de ce să tăgăduim lucrarea creatoare a Sfântului Duh pentru că ea este o taină ?

16. Exegeţii au socotit că Maria s-a căsătorit cu Iosif de îndată ce ea L-a zămislit pe Hristos de la Sfântul Duh şi că Iosif a avut intenţia de a o repudia.

17. Scriitorul sfânt a remarcat pe drept că numele Emanuil înseamnă în limba ebraică Dumnezeu cu noi. Trebuie să observăm atenţia cu care evangheliştii arată, încă de la începutul istorisirilor lor, firea dumnezeiască şi firea omenească ale lui Hristos unite în aceeaşi Persoană dumnezeiască. Sfinţii Evanghelişti Ioan şi Luca au afirmat mai tare această dogmă decât Sfântul Evanghelist Matei. Proorocul pe care-l citează Sfântul Matei este Isaia (7, 13).

18. Era în obicei, în Imperiul Roman, din vremea domniei lui Augustus (N.tr.: Caius Octavianus (63 î.Hr.-14 d.Hr., împărat între anii 27 î.Hr.-14 d.Hr.), primul împărat roman, căruia i s-a dat titlul de Augustus în anul 27 î.Hr.), să se facă odată la 5 ani – cum s-ar spune, în fiecare lustru – recensământul imperiului, inclusiv al statelor tributare. În istoria sa despre domnia împăratului Augustus, Cassius Dio (N.tr.: Cassius Dio Cocceianus (155-235 d.Hr.), de origine şi educaţie greacă, născut în Niceea, a făcut parte din pătura aristocraţiei senatoriale, a fost de două ori consul şi a administrat diverse provincii. Timp de 22 ani a lucrat la opera sa Historiae Romanae, împărţită în 80 cărţi) menţionează câteva dintre aceste recensăminte.

Velleius Paterculus (N.tr.: Originar din Capua, a trăit între anii 19 î.Hr.-30 d.Hr.. După ce a fost mult timp în serviciul militar, a devenit senator şi apoi pretor. El a expus întreaga istorie romană până în anul 30 d.Hr.; ultima perioadă, mai ales de la Augustus, este scrisă într-un spirit apologetic şi mult mai detaliat decât cea anterioară), Tacitus şi Suetonius au scris de asemenea despre acestea. Ultimul dintre ei consemnează 3 recensăminte principale pe care le-a înfăptuit Augustus, prima şi a treia oară având un coleg la consulat, iar a doua oară singur (Suetonius, In Octav., § 27).

De care recensământ a vorbit Sfântul Evanghelist Luca ? Lui Quirinius îi sunt atribuite două: αυτη η απογραφη πρωτη εγενετο, acest recensământ a fost primul. Faptul că termenul πρωτη – primul este situat înaintea cuvântului εγενετο – a fost, ca în textul popular sau după acesta, ca în unele manuscrise şi mai ales în manuscrisul de la Sinai, nu ni s-a părut că schimbă prea mult sensul şi nu credem că ar trebui acordată o importanţă mare acestei variante.

Toţi istoricii sunt de acord că un recensământ a fost făcut de Quirinius după căderea lui Arhelau, fiul lui Irod, şi la 10 ani de la moartea acestui rege Irod. A existat un prim recensământ pe când trăia Irod, aşa cum afirmă Sfântul Evanghelist Luca ? Criticii au negat existenţa acestuia şi i-au reproşat Sfântului Luca o eroare de zece ani. Aceşti critici nu au aprofundat îndeajuns problema pe care au judecat-o atât de doct.

Ei au pretins că în perioada indicată de Sfântul Luca, Quirinius nu era guvernatorul Siriei. Sfântul Luca nu spune că el era atunci guvernator, ci numai că exercita o autoritate oarecare: ηγεμονευοντος. S-a afirmat că recensămintele nu erau făcute de guvernatorii provinciilor, ci de magistraţii care fuseseră consuli şi cărora li se dădea titlul de cenzori.

A fost Quirinius cenzor în vremea naşterii lui Iisus Hristos ? Aceasta este întrebarea la care trebuie să răspundem.

Istoricii păgâni ne furnizează informaţii foarte potrivite pentru lămurirea acestei probleme.

Iată ce scrie Tacitus despre Quirinius (Annal., III, 48): ,,El s-a născut la Lanuvium, oraş municipal în Italia. Om neobosit în război şi priceput în îndeplinirea celor mai dificile misiuni, el a ştiut să-i facă divinului Augustus servicii care au fost răsplătite cu consulatul. După câtăva vreme, înfrângerea Homonazilor, poporul din Cilicia, pe care el l-a cucerit în liniile sale de apărare, i-a adus onorurile victoriei. Numit pe lângă cezarul Caius, în calitate de guvernator, când acest tânăr prinţ a fost trimis în Armenia, el a continuat să-i câştige bunăvoinţa lui Tiberius pe atunci retras în Insula Rhodos etc”.

Astfel, potrivit lui Tacitus, Quirinius a fost consul. Potrivit Fasti (N.tr.: Listele anuale cu numele demnitarilor romani), el a fost consul în al 32-lea an al domniei lui Augustus. Tot Tacitus scrie că Quirinius a participat la războiul din Cilicia, ţară aflată în vecinătatea Siriei. Sub domnia lui Tiberius, el a călătorit în Orient cu cezarul Caius. Suetonius adaugă că acesta a vizitat Siria şi Ierusalimul împreună cu Quirinius (Suetonius, In Octav., § 93).

În concluzie, el cunoştea foarte bine ţara. Nu se poate ca el să fi fost numit cenzor în perioada indicată de Sfântul Evanghelist Luca ? Nu ar putea fi vorba de una dintre misiunile cu care l-a însărcinat Augustus şi despre care Tacitus relatează la modul general ? Dacă nu există altă dovadă în favoarea acestui fapt în afara mărturiei Sfântului Luca, nimic nu demonstrează că nu a fost aşa; nu putem să negăm fără dovezi. Noi avem mărturia Sfântului Luca pentru a susţine acest fapt.

Istoricul Josephus Flavius (N.tr.: Istoric evreu cu cetăţenie romană (cca 37-100 d.Hr.), autor al mai multor lucrări, dintre care cele mai remarcabile sunt o istorie a războiului poporului evreu împotriva romanilor din anii 66-67 d.Hr., în 7 cărţi, intitulată Bellum Judaicum, şi o istorie a poporului evreu de la facerea lumii până în al 12-lea an al domniei lui Nero (66 d.Hr.), în 20 cărţi, intitulată Antiquitates Judaicum) dă de gândit că recensământul de care vorbeşte Sfântul Luca a avut loc. El relatează că, sub domnia lui Irod, toată Iudeea a trebuit să depună un jurământ faţă de împăratul roman. Aceasta presupune – în opinia noastră – un recensământ al întregii populaţii. Spunând că tot pământul Iudeei (παντος γουν ιουδαικου) a fost obligat să depună acest jurământ, el justifică expresia Sfântului Luca: Παντες επορευεντο (Josephus, Antiq. Jud., XVII, 3).

În sfârşit, criticii au afirmat că Augustus nu putea să ordone înfăptuirea unui recensământ în Iudeea, care avea propriul său rege. Trebuie să-i fi studiat superficial pe istoricii latini pentru a ridica o asemenea obiecţie, pentru că pot fi citate numeroase mărturii care dovedesc că autoritatea regilor supuşi, ca Irod, era subordonată celei a împăratului, care avea în particular puterea de a porunci realizarea de recensăminte în regatele lor. Vom cita doar acest fragment din Tacitus: ,,Augustus a scris cu mâna sa o carte în care erau înregistrate toate resursele publice; câţi cetăţeni erau în imperiu, câţi aliaţi înarmaţi, câte flote, regate, provincii; tributurile, impozitele, necesităţile, darurile” (Tacitus, Annal., I, 2). Toate aceste date nu presupun realizarea unui recensământ precis în statele tributare şi, de asemenea, în imperiu ?

19. Ca urmare a unui edict emis de consulul Claudius, la recensăminte fiecare trebuia să se înregistreze la locul naşterii sale. Titus Livius (N.tr.: Retor şi scriitor latin (59 î.Hr.-17 d.Hr.), care s-a bucurat de o popularitate deosebită. Autor al unei istorii romane de la întemeierea Romei până în anul 9 î.Hr., în 142 cărţi, dintre care s-au păstrat în întregime 35 cărţi, iar restul doar fragmentar şi în scurte rezumate) relatează că, la un recensământ, consulul Postumius Albinus a ordonat, de la tribună, tuturor aliaţilor de origine latină să se întoarcă în ţările lor pentru a se ocupa de listele din ţările respective (Titus Livius, XLII, 10). Cetăţenii care se înscriau la Roma erau chemaţi în acest oraş pentru recensământ (Paterculus, II, 25). Ulpianus, jurisconsult, născut în Tyr către jumătatea celui de-al doilea secol al erei creştine, se exprimă astfel: ,,Vârsta persoanelor trebuie cuprinsă în declaraţiile de recensământ, deoarece vârsta poate excepta uneori de la plata impozitelor, cum se întâmplă în provinciile guvernate de Siria, unde impozitul de capitaţie nu este cerut decât peste vârsta de 14 ani pentru bărbaţi şi peste vârsta de 12 ani pentru femei (Ulpianus, cartea a II-a, de Censib., Digest., I. L; tit. XV, 3). Aceasta înseamnă că fiecare trebuia să vină să-şi declare vârsta la recensăminte.

Iisus Hristos, fiind născut la recensământul lui Quirinius, a fost înscris pe listă. Mai mulţi scriitori din primele secole afirmă aceasta, printre alţii Sfântul Iustin şi Tertullian, care trimit la registrele statului pentru a constata (Iustin, I. Apol., 34; Tertullian, adv. Marcion., IV, 7-19). Tertulian spune că recensământul a avut loc când Saturninus era guvernator al Siriei, care corespunde cu epoca despre care vorbeşte Sfântul Evanghelist Luca, deoarece Saturninus a început să-şi exercite atribuţiile în cel de-al 38-lea an al domniei lui Augustus şi a fost înlocuit în cel de-al 41-lea an al acestei domnii, adică în anul morţii lui Irod. Tertullian nu-l contrazice pe scriitorul sfânt care nu spune că Quirinius ar fi fost atunci guvernatorul provinciei. El era cenzorul, în timp ce Saturninus era guvernator.

20. În Imperiul Roman, femeile erau obligate să meargă ele însele, odată pe an, să plătească impozitul de capitaţie, afirmă Dionysios din Halicarnas (IV, 4. N.tr.: Retor şi istoric roman de origine greacă (secolul I î.Hr.), autor al unei istorii a Romei de la origini până în anul 443 î.Hr., în 20 cărţi, intitulată Antiquitates Romanae, din care s-au păstrat în întregime primele 9 cărţi, iar din alte 2 cărţi există fragmente însemnate, din restul existând doar extrase). Putem să conchidem că femeile erau obligate să se prezinte la recensământ. Dacă nu erau obligate, ele puteau cel puţin să-şi însoţească bărbaţii, şi nu putem înţelege cum au putut pretinde criticii că Maria nu ar fi putut să-l însoţească pe Iosif la Betleem.

21. S-a discutat mult despre data naşterii Domnului nostru Iisus Hristos şi erudiţii nu sunt de acord între ei. Aceasta vine din faptul că ei au încercat să stabilească sisteme cronologice generale, în care anul naşterii lui Hristos să fie aşezat la locul său exact, ca şi de faptul că nici una din informaţiile pe care s-au sprijinit nu sunt incontestabile. Dovada stă în divergenţa dintre erudiţi, ale căror cunoştinţe sunt la fel de profunde şi vaste. Ar fi absolut inutil să intervenim în această dezbatere, pentru a fi de acord cu un sistem oarecare sau pentru a propune unul nou. Ni s-a părut mult mai simplu să fixăm data naşterii Domnului nostru Iisus Hristos după calendarul iulian, care era în uz atunci.

Acest calendar a fost reformat între anii 44-45 înainte de era noastră. S-a născut Iisus Hristos către acest an 45, care corespunde anului 1 al erei general acceptate astăzi ? Pentru a lămuri această chestiune, vom porni de la fapte istorice certe.

Este sigur că Iisus Hristos s-a născut înainte de moartea lui Irod cel Mare, fiindcă acestui rege i s-au adresat magii pentru a-L găsi pe Iisus Hristos nou-născut şi fiindcă acelaşi rege a ucis pruncii din Betleem şi împrejurimi pentru a-L omorî pe Hristos Însuşi. Or, care este anul morţii lui Irod cel Mare ?

Augustus a domnit 56 de ani după moartea lui Iulius Cezar. Domnind 15 ani de la începutul erei noastre, trebuie să ne întoarcem în anul 41 înainte de era noastră sau anul 4 după calendarul iulian, pentru a găsi primul an al domniei sale. Or, în cel de-al 4-lea an al domniei sale, adică anul 8 după calendarul iulian, Augustus i-a dat lui Irod tronul Iudeei. Acest eveniment a avut loc în vremea consulatului lui Domitius şi Asinius (Josephus, de Bello Jud., XIV, 26; Fasti Consulares).

Din această vreme, Irod a domnit 37 de ani, după Josephus Flavius. Adăugând aceşti 37 de ani ai domniei sale la anul 8 al calendarului iulian, când a început să domnească, stabilim anul morţii sale ca fiind anul 45 al calendarului iulian, care corespunde anului 1 al erei creştine (Noi calculăm doar cu cifre rotunde şi nu încercăm să stabilim datele cu precizia unor fracţiuni de an).

Arhelau, fiul lui Irod, a fost depus după 10 ani de domnie. Această destituire a avut loc în timpul consulatului lui Lepidus şi Aruntius, care corespunde celui de-al 51-lea an al domniei lui Augustus (Fasti Consulares; Josephus, de Bello Jud., II, 6; Antiq. Jud., XVII, 15). Scăzând din aceşti 51 de ani cei 10 ani ai domniei lui Arhelau, stabilim venirea sa pe tron după moartea tatălui său Irod, în anul 41 al domniei lui Augustus, adică în anul 45 după calendarul iulian, care corespunde anului 1 al erei creştine.

Filip, alt fiu al lui Irod, a domnit 37 de ani, după Josephus Flavius, 17 ani sub domnia lui Augustus şi 20 de ani sub cea a lui Tiberius (Josephus, Antiq. Jud., XVIII, 6). După aceste date, el ar fi început să domnească în anul 43 al calendarului iulian, adică cu 2 ani înainte de fratele său Arhelau şi înaintea morţii tatălui său.

Dar această mică diferenţă în calcule se poate explica cu uşurinţă prin modul în care Josephus Flavius socoteşte anii. În cartea sa, Antichităţi iudaice, el nu foloseşte acelaşi mod de a număra lunile ca în lucrarea sa Despre războiul evreilor. În ultima, el utilizează lunile iuliene, în timp ce în prima foloseşte lunile lunare, după vechiul calendar evreiesc. În plus, trebuie să observăm că noi am calculat în ani întregi, în timp ce adesea pentru primul sau ultimul an al unei domnii se socoteşte o fracţiune din acest an.

În consecinţă, noi considerăm ca sigur faptul că Irod a murit în anul 45 după calendarul iulian, adică în anul 1 al erei noastre. Fiindcă Iisus Hristos S-a născut înainte de moartea lui, trebuie să fixăm anul naşterii Sale fie la începutul aceluiaşi an 45, fie la sfârşitul anului 44. Astfel, El a trăit 15 ani sub domnia lui Augustus şi în al 15-lea an al domniei lui Tiberius, El era ca de 30 de ani, după cum spune Sfântul Evanghelist Luca (Luca 3, 23).

Din pricina expresiei ca de pe care o foloseşte Sfântul Luca, unii scriitori creştini s-au crezut autorizaţi să-i dea lui Iisus Hristos 36, 38 şi chiar 40 de ani în acea vreme. Este o libertate pe care textul nu o permite. Pentru a surprinde sensul exact al cuvintelor Sfântului Luca, nu ne putem permite decât libertatea de a-I da între 29 de ani şi jumătate şi 30 de ani şi jumătate. Aceasta nu este treaba unor sisteme cronologice. Însă, acesta este în ochii noştri un inconvenient cu atât mai puţin grav, cu cât sistemele cronologice sunt în contradicţie unele cu celelalte; în consecinţă, nu sunt sigure, în timp ce textul Sfântului Luca este exact şi se potriveşte în întregime cu faptele istorice pe care le-am relatat.

Sfântul Evanghelist Matei spune că Irod – pentru a-L găsi pe Iisus Hristos – a poruncit să fie ucişi toţi pruncii din Betleem şi împrejurimi până la vârsta de 2 ani. Era o măsură de precauţie barbară; dar această cifră de 2 ani nu poate decât să însemne că Iisus Hristos S-ar fi născut cu 2 ani înainte de acea dată. De fapt, Sfântul Matei spune 2 ani şi mai puţin, adică până şi pruncii care tocmai se născuseră, ceea ce dovedeşte că Hristos Se născuse de puţin timp. Irod a calculat vârsta după ceea ce îi spuseseră magii despre apariţia stelei şi, pentru a fi mai sigur că îşi va atinge scopul, el a dat cruzimii sale o amploare care să-l asigure că pretinsul său rival la tronul regatului evreu nu-i va scăpa. Irod a murit la puţin timp după uciderea pruncilor din Betleem. Lui Iosif nu i-au trebuit decât câteva săptămâni pentru a merge pe jos de la Betleem în Egipt. Când s-a întors în Iudeea, a aflat că Arhelau domnea în locul tatălui său, Irod. Deci, naşterea lui Iisus Hristos şi fuga în Egipt pot corespunde întru totul cu ultimul an al vieţii lui Irod. Noi credem că Iisus Hristos S-a născut pe 25 decembrie în anul 44 după calendarul iulian şi că primul an al vieţii Sale corespunde primului an al erei creştine, aşa cum este acceptat astăzi în toate Bisericile şi statele creştine.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 52/noiembrie-decembrie 2009