Vizita Papei Benedict al XVI-lea în Moscheea Albastră din Istanbul (III)

În ce priveşte prelegerea papei de la Universitatea din Regensburg, ,,mulţi analişti sunt de părere că nu poate fi vorba despre o ,,neînţelegere”, despre un viciu de comunicare, şi nici despre un accident întâmplător”

În sprijinul ideii că citatul din împăratul bizantin nu a fost o gafă se pot aduce mai multe argumente. În primul rând, Papa Benedict al XVI-lea este un teolog reputat, cu o solidă cultură teologică. El a studiat filozofia şi teologia la Universitatea din München şi la Şcoala Superioară din Freising (1946-1951) şi a obţinut doctoratul în teologie în 1953. Vorbeşte mai mult de opt limbi străine, printre care greaca veche şi ebraica.

Mai târziu, după ce a urcat treptele ierarhiei catolice, pentru calităţile sale intelectuale şi erudiţia sa, a fost numit, în 1981, de către Papa Ioan Paul al II-lea, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei (n.r.: instituţie extrem de importantă a Bisericii Catolice, care se ocupă de puritatea credinţei catolice) şi preşedinte al Comisiei Biblice şi al Comisiei Pontificale Teologice Internaţionale.

În al doilea rând, vizitele, ceremoniile şi discursurile unor personalităţi de talia papei sunt programate şi gândite de mii de ori până în cel mai mic detaliu de ordin protocolar, fără a mai vorbi de conţinutul ideatic al unui discurs. Ţinând cont de acestea, iată cum a fost văzut discursul său de către unii analişti:

,,Discursul de la Regensburg al Papei Benedict al XVI-lea a fost rostit la o zi după cea de-a cincea aniversare a evenimentelor tragice de la 11 septembrie 2001. A fost alegerea Suveranului Pontif, nu a organizatorilor. Turneul din Germania fusese pregătit, până în cele mai mici detalii, cu mult timp înainte. Fiecare acţiune a papei, fiecare cuvânt rostit este analizat dinainte de Vatican. Toate implicaţiile, toate consecinţele posibile sunt cântărite atent” (30).

Acest lucru a fost sesizat şi de musulmani, gruparea Jaich al-Mujahidin afirmând: ,,Afirmaţiile papei nu au fost provocate de lipsa de cunoaştere. Ele au fost bine calculate. (...) Acestea coincid cu a cincea comemorare a cuceririi Manhattan-ului (n.r.: atentatele de la 11 septembrie)” (31).

Nu în ultimul rând, exista precedentul dramatic al caricaturilor îndreptate împotriva credinţei musulmane. Nimeni nu poate să pretindă că nu a ştiut cum va reacţiona lumea islamică, iar disputa pe marginea discursului papei survine la doar şapte luni după revoltele populare din ţările musulmane, soldate cu zeci de morţi, revolte provocate de publicarea în ziarele occidentale a unor caricaturi în care apărea profetul Mahomed.

Asemenea celui care a făcut caricaturile, papa nu s-a legat de liderii islamici actuali, ci de însuşi Mahomed. ,,Papa şi toţi necredincioşii ar trebui să ştie că nici un musulman, sub nici un fel de circumstanţe, nu poate tolera o insultă la adresa Profetului” (32), afirmau clericii din Pakistan, referindu-se la cuvintele sale. Oare Benedict, un intelectual şi teolog erudit, nu a ştiut aceste lucruri sau le-a ignorat cu bună ştiinţă ?

În ce priveşte declaraţiile, observaţiile şi clarificările ulterioare pe marginea discursului său de la Regensburg, acestea sunt atât de ilare, încât mai degrabă vădesc sfidarea şi batjocura Vaticanului la adresa musulmanilor. În plus, papa a refuzat cu obstinaţie să-şi ceară scuze, în mai multe rânduri.

Însă, unii musulmani nu s-au lăsat deloc impresionaţi de prestaţia relativ proastă a Vaticanului. Iată ce spune Abdel Moneim Abul Futuh, un oficial al grupării Frăţia musulmană din Egipt: ,,Papa regretă că declaraţiile sale au fost greşit interpretate, dar aici nu este vorba de nici o interpretare eronată” (33).

Dacă ,,gafa” de la Regensburg a fost premeditată, care a fost mobilul ei ?

Argumentând că incidentul de la Regensburg nu a fost o gafă, mass-media a căutat să descopere mobilul acţiunii sale, încercând să o explice fie prin poziţia anti-islamică a papei, fie ca un act dintr-un plan politic al Vaticanului. Însă adevăratul ţel urmărit de diplomaţii vaticani, prin provocarea unei reacţii atât de puternice în lumea musulmană, este impulsionarea puternică a dialogului interreligios dintre creştini şi musulmani.

Un prim argument este scrisoarea unui grup de 38 de lideri religioşi care au răspuns invitaţiei papei la un dialog serios între creştinism şi islam. Scrisoarea deschisă adresată papei este semnată de reprezentanţii fiecărei ramuri majore a islamului, incluzându-i pe marii muftii din Egipt, Rusia, Bosnia, Croaţia, Kosovo, Oman şi Uzbekistan, ayatolahul irakian Mohamed al Tashiri, prinţul Ghzi bin Muhammad bin Talal al Iordaniei, autorităţi religioase din Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Indonezia, Iran, Kuweit, Pakistan şi Maroc.

Aceştia dau o replică amplă la discursul papal, indicând respectuos ceea ce ei consideră a fi ,,erori sau suprasimplificări în modul în care papa tratează islamul”. Explicând că gândirea islamistă nu vede un conflict între credinţă şi raţiune, că termenul ,,jihad” este corect folosit doar când se face referire la lupta credincioşilor de a fi fideli credinţei, cei 38 de lideri musulmani îşi exprimă speranţa într-un ,,dialog sincer”. Scrisoarea a fost socotită de către catolici un ,,gest de mare importanţă pentru dialogul interreligios” (34).

În plus, după incidentul creat la Regensburg, Papa Benedict al XVI-lea a început să propovăduiască cu mai multă putere respectul faţă de islam, dialogul interreligios şi apropierea de credinţa islamică; punctul forte al apologiei sale este aserţiunea potrivit căreia creştinii şi musulmanii cred în acelaşi Dumnezeu. Iar pentru a da mai multă legitimitate celor afirmate, papa a început să-şi pună în practică declaraţiile. Într-un interviu acordat reţelei italiane de televiziune RAI2, cardinalul Tarcisio Bertone, secretarul de stat al Vaticanului, ,,a subliniat intenţia Sfântului Scaun de a continua eforturile pentru dialogul interreligios, în special cu islamul” (35).

Astfel, cu ocazia încheierii Ramadanului, pe 23 octombrie 2006, Papa Benedict al XVI-lea a adresat un ,,salut cordial” musulmanilor: ,,Sunt fericit să transmit un salut cordial musulmanilor din întreaga lume care sărbătoresc în aceste zile sfârşitul Ramadanului. Lor le adresez toate gândurile mele de pace şi linişte. (...) Vă chem pe toţi să ne rugăm împreună Celui Atotputernic pentru a le da liderilor politici şi conducătorilor religioşi din Irak şi din întreaga lume curajul necesar pentru a-i ajuta pe aceşti oameni să-şi reconstruiască patria” (36).

Însă, el nu s-a limitat la declaraţii, saluturi cordiale şi gesturi de apreciere faţă de lumea musulmană - pe care, de altfel, le-a înfăptuit şi predecesorul său - şi a făcut un mare pas înainte, punând în practică toate aceste mărturisiri ale ,,bunei sale credinţe” ...

,,Papa predică dialogul creştino-musulman”, titrează Evenimentul zilei

Ca urmare, în perioada 28 noiembrie - 1 decembrie 2006, Papa Benedict al XVI-lea a efectuat o vizită apostolică în Turcia (prima într-o ţară majoritar musulmană), la invitaţia Patriarhului Bartolomeu I al Constantinopolului şi a preşedintelui ţării, Ahmet Necdet Sezer. În cadrul întâlnirilor cu oficialităţile turce, papa şi-a exprimat din nou respectul şi ataşamentul pentru religia islamică, pe care a numit-o ,,religie a păcii” (37). Având o întrevedere cu marele muftiu Ali Bardakoglu, Ministrul Cultelor, papa a reluat subiectul colaborării dintre creştini şi musulmani şi al credinţei comune în acelaşi Dumnezeu. Şi, demn de remarcat, de această dată, a ,,găsit” un citat mai fericit decât cel folosit la Regensburg:

Papa Benedict al XVI-lea vizitând Moscheea Albastră din Istanbul, 30 noiembrie 2006. Aceasta este a doua vizită a unui papă într-o moschee, după vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Moscheea Omeyyazilor din Damasc, Siria, în 2001

,,Ca exemplu al respectului fratern cu care creştinii şi musulmanii pot să acţioneze împreună, doresc să citez câteva cuvinte adresate de Papa Grigorie al VII-lea, în anul 1076, unui principe din Africa de Nord, care a acţionat cu multă bunăvoinţă faţă de creştinii aflaţi sub jurisdicţia sa. Papa Grigorie al VII-lea a vorbit despre caritatea specială pe care creştinii şi musulmanii şi-o datorează reciproc, pentru că ,,noi credem şi mărturisim un singur Dumnezeu, chiar dacă în moduri diverse, în fiecare zi lăudându-L şi venerându-L ca Ziditor al veacurilor şi stăpân al acestei lumi”.” (38)

Momentul culminant al călătoriei sale în Turcia l-a constituit vizita la Moscheea Albastră din Istanbul pe 30 noiembrie 2006. Acolo, papa a pus în practică tot ceea ce propovăduiseră până atunci, el şi ceilalţi conducători de vază ai Bisericii Catolice de după Conciliul Vatican II: creştinii şi musulmanii au acelaşi Dumnezeu, aşa că ei pot să se închine şi să se roage împreună.

Întâmpinat de marele muftiu al Istanbulului, Mustafa Cagrici, care i-a vorbit despre elementele fundamentale ale rugăciunii musulmane, papa a urmat supus sfatul muftiului de a se întoarce către ,,Kiblah” - direcţia Mecca şi i-a invitat pe însoţitorii săi să procedeze la fel. Apoi, încrucişându-şi mâinile peste abdomen într-o atitudine caracteristică pentru rugăciunea musulmană, cunoscută sub numele de ,,poziţia liniştii”, cu ochii închişi, s-a rugat împreună cu musulmanii vreme de câteva minute.

Papa rugându-se alături de un cleric musulman, în timpul vizitei sale în Moscheea Albastră din Istanbul

Liderii religioşi musulmani şi ziariştii turci au fost extrem de încântaţi de gestul papei, care a rezolvat litigiul dintre lumea islamică şi cea creştină într-o manieră în care numai moderniştii ştiu să procedeze. Cotidianul Aksam scria: ,,Vizita papei începută cu teamă s-a terminat cu o surpriză minunată: rugăciunea din Moscheea Albastră”. Cotidianul popular Hurriyet nota: ,,În Moscheea Sultan Ahmet (n.r.: numele oficial al clădirii), Benedict al XVI-lea s-a întors către Mecca şi s-a rugat ca musulmanii” (39).

Ziarele internaţionale au privit evenimentul într-un mod similar. London Guardian titra: ,,Papa şi clericul musulman s-au rugat în moscheea istorică”; El Mundo din Madrid scria: ,,Rugăciunea din moschee este simbolul vizitei papei”, iar The New York Times: ,,Papa s-a întors spre Mecca şi s-a rugat ca musulmanii” (40).

În schimb, presa catolică a încercat să muşamalizeze gestul papei, cel puţin să-i micşoreze importanţa, pentru liniştirea conştiinţelor credincioşilor catolici, pentru care rugăciunea cu musulmanii este încă ceva de neconceput. Astfel, chiar înainte de încheierea vizitei papei în Turcia, purtătorul de cuvânt al Vaticanului, părintele Federico Lombardi le-a explicat ziariştilor că, în realitate, papa nu s-a rugat, ci ,,s-a oprit într-un moment de meditaţie şi aducere aminte” (41).

Presa catolică românească a prezentat lucrurile în acelaşi fel: ,,În seara zilei de joi, 30 noiembrie 2006, în Istanbul, Papa Benedict al XVI-lea a mers la Moscheea Albastră, unde el şi marele muftiu s-au oprit pentru un moment de meditaţie” (42).

La mai puţin de o săptămână, pe 6 decembrie 2006, papa însuşi a respins afirmaţiile lui Lombardi, declarând în timpul unei audienţe că ,,el s-a rugat în moschee” (43) ...

Apostazia Bisericii Catolice, ,,prescrisă” de Conciliul Vatican II, se transformă în realitate, punct cu punct

Prin această ultimă transpunere în faptă a ,,prescripţiilor” Conciliului Vatican II, Biserica Catolică a călcat încă o dată în picioare creştinismul, de dragul islamului. Documentul ,,Nostra Aetate” adoptat de Conciliul Vatican II stipulează: ,,Biserica îi priveşte de asemenea cu stimă pe musulmani, care Îl adoră pe Dumnezeul cel unic, viu, existent în Sine, atotputernic şi îndurător, Creatorul cerului şi al pământului, care a vorbit oamenilor. (...) Deşi ei nu-l recunosc pe Iisus ca Dumnezeu, Îl venerează totuşi ca profet; o cinstesc pe mama Lui, Fecioara Maria, şi chiar o invocă uneori cu pietate”.

14 mai 1999. Papa Ioan Paul al II-lea sărută Coranul. Celor care obiectează că această carte este Coranul, le aducem ca argument un fragment din declaraţia patriarhului catolic caldeean Rafail I (consemnată într-un interviu pentru FIDES News Service, 1 iunie 1999): ,,Pe 14 mai, am fost primit de papă, împreună cu o delegaţie alcătuită din imamul şiit al Moscheii Khadum şi preşedintele sunnit al consiliului de administraţie al Băncii Islamice a Irakului. De asemenea, era prezent un reprezentant al Ministerului irakian al religiei. (...) La sfârşitul audienţei, papa s-a închinat în faţa cărţii sfinte a islamului, Coranul, oferită lui de delegaţie, şi a sărutat-o în semn de respect”.

Papa Ioan Paul al II-lea a fost primul care a pus în practică această decizie a conciliului. La 14 mai 1999, el s-a închinat în faţa cărţii sfinte a musulmanilor, Coranul, pe care a sărutat-o în semn de respect, iar în 2001 a vizitat Moscheea Omeyyazilor din Damasc, Siria. Papa Benedict al XVI-lea i-a călcat pe urme, ca un adevărat succesor, şi s-a rugat ca musulmanii, cu musulmanii, dumnezeului musulman.

Ei au făcut acestea făcând abstracţie de ce scrie în Coran: ,,Sunt 11 lucruri spurcate: urina, excrementele, sămânţa bărbătească, oasele, sângele, câinele, porcul, bărbatul şi femeia nemusulmani şi Treimea” (articolul 1) şi ,,Cine crede în Treime este spurcat precum urina şi excrementele” (articolul 2).

Şi acesta este mesajul pe care îl transmit papii credincioşilor, creştini şi musulmani deopotrivă: creştinii pot să renunţe la creştinism pentru a face pace cu musulmanii, se pot lepăda de Dumnezeul lor, de Preasfânta Treime, de Iisus Hristos şi de jertfa Sa mântuitoare, de Preasfântul Duh, pentru a se închina împreună cu musulmanii lui Allah, precum a făcut-o Papa Benedict al XVI-lea !

Oare în ce mod înfricoşător se vor mai lepăda conducătorii Bisericilor creştine de Hristos în acest veac apostat ? În ce mod vor mai pângări Biserica şi credinţa creştină aceşti fără-de-Dumnezeu ? Însă ,,tot cel ce va mărturisi pe mine înaintea oamenilor, voiu mărturisi şi eu pre dânsul înaintea Tatălui meu, care este în ceruri. Iar cel ce se va lepăda de mine înaintea oamenilor, mă voiu lepăda şi eu de dânsul înaintea Tatălui meu care este în ceruri” (Matei 10, 32-33).

Iar noi, cei care am fost şi suntem martori ai acestor lepădări cumplite, să luăm aminte la ce se întâmplă şi să rămânem neclintiţi în mărturisirea cea adevărată a lui Hristos !

Damian Ilie

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 36/iulie-august 2007