Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la

Apoi urmează:

12. ,,Şi hiarele mergeau şi se învârteau ca o vedere de fulger” (Iezechiil 1, 14 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Şi fiinţele vii alergau şi se întorceau ca o vedere de fulger”). Dacă s-a spus mai înainte: ,,Mergeau şi ele, şi nu se întorceau” (Iezechiil 1, 12), de ce se spune acum: ,,Alergau şi se întorceau” ? Aceste spuse par să fie puternic contradictorii, că ele nu se întorceau când mergeau, şi ele alergau şi se întorceau. Dar noi realizăm degrabă cum trebuie să fie înţelese, dacă distingem cu atenţie cele două căi ale vieţii, şi anume cea activă şi cea contemplativă.

Pentru că noi putem rămâne statornici într-una, dar cu nici un chip nu ne poate ajuta să avem intenţia minţii în cealaltă. Căci atunci când părăsim insensibilitatea noastră şi ne deşteptăm către lucrarea faptelor bune, încotro mergem dacă nu către viaţa activă ? Din aceasta trebuie să nu ne întoarcem nicidecum, fiindcă cel care revine după aceea la insensibilitatea neglijenţei, la neruşinarea îndărătniciei pe care le-a lăsat în urmă, fără îndoială nu ştie cum să fie o fiinţă cerească.

Dar cu adevărat, când ne înălţăm din viaţa activă către viaţa contemplativă, deoarece mintea nu trage folos din a sta multă vreme în contemplare, ci vede ca printr-o oglindă şi în ghicitură, în chip tainic şi în treacăt, tot ceea ce percepe din veşnicie; sufletul, respins din pricina propriei neputinţe din imensitatea unei aşa de mari înălţimi, se retrage în el însuşi. Şi este necesar ca ea (n.tr.: fiinţa) să se întoarcă la viaţa activă şi să se aplece neîncetat către săvârşirea faptelor bune, astfel că atunci când mintea unui om nu trage folos din a se înălţa către contemplarea celor cereşti, el nu refuză să facă faptele virtuoase de care este capabil. Şi aşa se întâmplă că, ajutată de propriile fapte bune, mintea sa se ridică din nou către înălţimile contemplaţiei şi primeşte hrana dragostei din hrana adevărului contemplat.

Deoarece însăşi neputinţa stricăciunii sale nu poate rezista mult timp acolo, întorcându-se din nou la faptele bune, el se desfătează cu amintirea bunătăţii lui Dumnezeu şi este hrănit din afară de fapte evlavioase şi dinlăuntru, într-adevăr, de dorinţe sfinte. De aici, se spune despre cei desăvârşiţi că se întorc după contemplarea lor: ,,Pomenirea mulţimii bunătăţii tale vor vesti” (Psalmi 144, 7). Căci, fiindcă ei sunt oarecum capabili, prin gustarea dinainte, să ajungă la dulceaţa bunătăţii lăuntrice, ca dintr-o vedere de fulger, ei se străduiesc neîncetat în contemplare şi grăiesc pentru a exprima amintirea acesteia.

Astfel, psalmistul ne reaminteşte în mod potrivit: ,,Lumină au răsărit dreptului, şi celor drepţi cu inima veselie. Veseliţi-vă drepţilor întru Domnul, şi vă mărturisiţi pomenirii sfinţeniei lui” (Psalmi 96, 12-13). El spune încă o dată: ,,Cât este de mare mulţimea bunătăţii tale Doamne” (Psalmi 30, 19). Bineînţeles, el nu şi-ar fi putut da seama cu nici un chip cât de mare este, dacă nu ar fi gustat-o cumva prin contemplare. De aceea, el spune din nou: ,,Iar eu am zis întru uimirea mea: lepădat sunt de către faţa ochilor tăi” (Psalmi 30, 23). Căci dacă stând în extaz nu ar fi cunoscut dulceaţa bunătăţii veşnice, încă întemniţat în această lume, el nu şi-ar fi putut da seama cât de lepădat era.

Prin urmare, fiinţele vii din vedenie mergeau şi nu se întorceau când mergeau, şi alergau şi se întorceau, pentru că sfinţii nu aleargă în chip nechibzuit din viaţa activă pe care au îmbrăţişat-o către faptele nedreptăţii, şi se retrag din viaţa contemplativă, pe care nu o pot păstra neîncetat, către viaţa activă. Fiindcă, întocmai precum s-a spus, copleşiţi de însăşi greutatea neputinţei lor, se întorc respinşi către ei înşişi, pentru ca mergând ei să poată învăţa ceea ce-şi doresc, şi întorcându-se să cunoască unde se află. Mergând, ei înţeleg unde nu sunt încă, şi întorcându-se, ceea ce ar putea fi.

13. Dar modul în care se întorc aceste fiinţe sfinte este arătat prin adăugirea: ,,ca o vedere de fulger”. Întoarcerea fiinţelor sfinte este pe drept asemuită cu o vedere de fulger, fiindcă sfinţii, atunci când se înalţă către contemplarea lucrurilor cereşti, când leagă primele roade ale duhului lor în dragostea pentru împărăţia cerească, dar împovăraţi de greutatea vieţii omeneşti se întorc în ei înşişi, mărturisesc fraţilor lor virtuţile cereşti pe care le-au putut contempla, măcar ca într-o oglindă, şi înflăcărează cugetele lor către dragostea luminării lăuntrice, pe care ei nu se bucură să o vadă aşa cum este, nici să o descrie aşa cum au văzut-o. Dar vorbind cu propriile cuvinte, ei impresionează şi aprind inimile ascultătorilor lor.

Aşadar, ei se întorc ca fulgerul care, atunci când vorbesc despre lucruri cereşti, deoarece lumina dumnezeiască licăreşte înainte prin ei, învăpăiază minţile ascultătorilor lor cu dragostea pentru împărăţia cerească. Astfel, când trăsnesc cu cuvintele asemenea fulgerelor, ei răspândesc focul dorinţei duhovniceşti.

14. De asemenea, fiinţele sfinte pleacă şi se întorc din altă direcţie. Fiindcă ele pleacă când sunt trimise pentru a picura harul darului ceresc în propovăduire, şi ca să poată atrage către credinţă, lucrează minuni înaintea ochilor necredincioşilor, dar se întorc fiindcă, punând acestea pe seama atotputernicului Dumnezeu, nu şi le atribuie lor înşişi. Căci atunci când săvârşesc fapte minunate, ele fulgeră, fiindcă şochează, înfricoşează, luminează şi înflăcărează inimile celor care le privesc.

De aici este scris: ,,Întru lumină săgeţile tale vor merge, întru strălucirea fulgerului armurii tale” (Avacum 3, 11). Fiindcă săgeţile Domnului sunt cuvintele sfinţilor, care lovesc inimile păcătoşilor. Dar aceste săgeţi au armură. Fraţilor, voi ştiţi că ostaşii trag cu săgeata, dar sunt apăraţi de armură. Prin urmare, când adaugă minuni la cuvinte, se apără pe ei înşişi ca şi cum ar avea armură, ca nu cumva să fie loviţi. ,,Întru lumină săgeţile tale vor merge”, deoarece cuvintele lui Dumnezeu merg la suprafaţă. Dar pentru că se obişnuieşte ca lucrarea minunilor să însoţească propovăduirea oamenilor învăţaţi, pe drept este spus în continuare: ,,întru strălucirea fulgerului armurii tale”, fiindcă atunci când le adaugi lor armura minunilor, minţile celor care-i urmăresc sunt lovite de fulger, ca ei să nu aibă îndrăzneala de a le urma.

Deci, fiinţele sfinte pleacă şi se întorc asemenea fulgerelor, deoarece după ce sfinţii lucrează minuni printre oameni, după ce înflăcărează inimile ascultătorilor lor cu lumina răspândită, se întorc pentru a da slavă Ziditorului lor, pentru a-I aduce laudă Lui, prin care cunosc cum să facă asemenea lucruri.

15. Astfel, după ce l-a tămăduit pe omul care era olog din pântecele mamei sale, când a săvârşit minunea de care s-au mirat tare toţi cei ce au auzit de ea, Petru a spus: ,,Ce vă minunaţi de aceasta ? Sau ce căutaţi la noi, ca şi cum cu a noastră putere sau cucernicie am fi făcut pre acesta să umble ? Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri, au proslăvit pre pruncul său Iisus” (Faptele Apostolilor 3, 12-13). Şi puţin mai târziu: ,,Întru credinţa numelui lui, pre acesta pre care îl vedeţi şi îl ştiţi, l-a întărit numele lui” (Faptele Apostolilor 3, 16).

Fiindcă săvârşind minunea, el a orbit cu lumina minunii ochii celor care-l urmăreau, dar şi-a păzit smerenia şi a dat laudă Autorului, ca şi cum s-ar fi întors de unde a venit, fiindcă lumina fulgerului s-a arătat unde a fost el. Aşadar, când vin pentru a lucra minuni şi când se întorc înlăuntrul lor pentru a da slavă Ziditorului lor, fiinţele sfinte fulgeră, căci arătând minuni şi dând pilde de smerenie, ele impresionează şi aprind cugetele celor care privesc la ele.

16. Dar în tot ceea ce fac, ele se întorc întotdeauna către a-L lăuda pe Ziditor, ca să poată persevera cu adevărată statornicie în această virtute pe care au primit-o. Căci dacă şi-ar atribui lor înşişi vreo virtute, ele nu ar putea rămâne în ceea ce au primit. De aceea, este pe drept spus prin Solomon: ,,La locul de unde ies râurile, acolo se întorc, ca iar să iasă” (Eclesiastul 1, 7). Fiindcă, fie în virtuţi, fie în învăţătură, ce sunt sfinţii dacă nu râuri a căror apă adapă pământul pârjolit al inimilor trupeşti ?

Dar fie în lucrările pe care le înfăptuiesc, fie în cuvintele învăţăturii lor, ei ar seca curând dacă nu s-ar întoarce întotdeauna conştiincios în intenţia inimilor lor în locul de unde vin. Căci dacă ei nu se întorc înlăuntrul inimii, nici nu se leagă pe ei înşişi, încătuşându-şi dorinţele din dragoste pentru Ziditorul lor, mâna s-ar opri în acţiunea ei şi limba s-ar usca de la cuvintele pe care le-a grăit. Dar ei se întorc neîncetat înlăuntru prin dragoste, şi ceea ce revarsă în public în cuvinte şi fapte, scot în taină din izvorul dragostei lor. Fiindcă ei învaţă prin dragoste ceea ce exprimă prin învăţătură.

Prin urmare, râurile se întorc în locul de unde au ieşit pentru a curge din nou, deoarece ele scot întotdeauna apa înţelepciunii de unde izvorăsc, ca nu cumva atunci când curg, să sece. Astfel, de la tot ceea ce facem, haideţi să ne întoarcem cu cuget neadormit către izvorul adevăratei lumini. Haideţi să mulţumim Ziditorului nostru pentru binecuvântările pe care le-am primit şi să spunem cu smerenie cu Proorocul Isaia: ,,Că toate ne-ai dat nouă” (Isaia 26, 12). Pentru că faptele noastre bune sunt ale Lui, la al Cărui sân nu ar fi ajuns să ne înălţăm noi, dacă nu S-ar fi plecat El Însuşi pentru noi. Căci dacă Dumnezeu împreună-veşnic cu Tatăl înainte de veci nu a devenit Om sub vreme, cum ar gusta omul vremelnic veşnicia ? Aşadar, Pogorârea Adevărului este înălţarea smereniei noastre. Haideţi să-I dăm slavă, haideţi să-L proslăvim pe El, care vieţuieşte împreună cu Tatăl într-o Unime cu Sfântul Duh, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.