Sodoma cucereşte lumea, cu sau fără voia noastră (X)

Nimic din cele petrecute în ultimii ani în materie de legislaţie nu ar fi fost posibil dacă lumea medicală, în speţă psihiatria, nu ar fi hotărât să scoată sodomia din registrul bolilor mintale. Odată îndepărtată din manualele de diagnoză ale psihiatrilor, sodomia a avut drum liber către societate pentru a-şi cere drepturile. O istorie succintă a evenimentelor din ultimele decenii dezvăluie cum a fost posibilă această modificare radicală a modului în care este percepută homosexualitatea.

Istoria consemnează că îndepărtarea sodomiei din manualele de diagnoză ale psihiatrilor a fost comandată ideologic

Anii ’1960-1970 au adus contribuţii valoroase în domeniul psihiatriei în ce priveşte aprofundarea mecanismelor care stau la baza unor perversiuni precum sodomia, pedofilia, travestismul, exhibiţionismul, sadismul, masochismul şi altele. Însă aceşti ani au constituit, de asemenea, o perioadă extrem de efervescentă în plan politic şi social, gândită pentru a zgudui din temelii societatea creştină, valorile şi convingerile sale. În această atmosferă tulbure, fracţiunea homosexualilor din sânul Asociaţiei Psihiatrilor Americani (APA) a planificat o serie de ,,acţiuni sistematice orientate către sabotarea întrunirilor anuale ale APA”, având ca scop scoaterea sodomiei din rândul bolilor mintale.

Începutul acestor eforturi coordonate de a determina o modificare radicală de percepţie în ce priveşte sodomia s-a făcut la reuniunea anuală a APA din 1970, când Irving Bieber, psihiatru şi psihanalist de excepţie, a fost întrerupt din prezentarea unui material despre homosexualitate şi transsexualitate de către un agitator adus pe ascuns în sală. El a fost supus unor critici dure, batjocorit şi în cele din urmă ameninţat. Sub imperiul presiunilor, organizatorii următoarei conferinţe a APA, din 1971, au fost de acord cu instituirea unei comisii speciale nu pe probleme de sodomie, ci formată din sodomiţi (!). Secretarul conferinţei a fost avertizat că dacă această comisie nu va fi aprobată, activiştii homosexuali vor sabota şedinţele tuturor secţiunilor întrunirii.

Comisia în cauză a fost înfiinţată, dar liderii acestei diversiuni au hotărât să dea încă o lovitură psihiatriei, socotind că acesta este momentul oportun pentru a obţine ceea ce doreau. Ca urmare, psihiatri progresişti, psihiatri sodomiţi şi activişti din afara APA au pus la cale o răzmeriţă şi au apelat la serviciile activistului de stânga Frank Kameny, care, la rândul lui, a intrat în contact cu organizaţia extremistă de stânga Frontul de Eliberare a Homosexualilor. În mai 1971, oamenii lui Kameny, care şi-au procurat recomandări contrafăcute furnizate de aliaţi din interior (unii de la nivel foarte înalt), au intrat la o întrunire a conducerii APA organizată pentru acordarea unei distincţii. Au pus mâna pe microfon şi Kameny a declarat: ,,Psihiatria este duşmanul încarnat. Psihiatria a purtat un război necruţător de exterminare a noastră. (...) Vă negăm orice autoritate asupra noastră. Puteţi considera că prin aceasta v-am declarat război”. Câteva ore mai târziu, comisia specială formată din homosexuali şi-a început activitatea, fără nici o obiecţie din partea APA.

În scurt timp, activiştii au reuşit să aranjeze o prezentare înaintea Comitetului pentru Nomenclatură şi Statistică al APA, un organism crucial responsabil cu publicarea Manualului de Diagnostic şi Statistică a Bolilor Mintale. Coroborat într-o oarecare măsură cu clasificarea internaţională a bolilor medicale şi având o influenţă enormă, Manualul aşezase sodomia în rândul deviaţiilor sexuale. Se făceau acum presiuni asupra APA, atât din interior cât şi din exterior, pentru a schimba clasificarea. Ca urmare, a fost creat un grup alcătuit aproape exclusiv din persoane de la Institutul Kinsey, care formaseră anterior Grupul de Lucru pe Probleme de Homosexualitate din cadrul nou-înfiinţatului Institut Naţional pentru Sănătate Mintală. Este ştiut că, pe baza studiilor lui Alfred Kinsey şi ale colaboratorilor săi, acest grup afirma încă din 1969 că sodomia în sine era absolut normală.

La acea vreme, vice-preşedintele APA era Judd Marmor, influent psihiatru implicat activ în campanii anti-război, pro-avort şi alte cauze socialiste, iar preşedinte era un homosexual nedeclarat. De asemenea, Judd Marmor numise în fruntea Grupului de Lucru pe Probleme de Homosexualitate pe Evelyn Hooker, psiholog cu vederi de stânga, cu tradiţie în luptele politice, a cărei lucrare Adaptarea bărbatului homosexual declarat, publicată în 1957, a constituit piatra de temelie a raportului înaintat către Comitetul pentru Nomenclatură şi Statistică al APA pentru eliminarea sodomiei din rândul bolilor mintale. Lucrarea sa avea scopul de a demonstra că nu există nici o legătură între homosexualitate şi psihopatologie şi că toate problemele psihice ale homosexualilor sunt cauzate de prejudecăţile sociale. Ceilalţi membri ai grupului erau colegii lui Alfred Kinsey, Paul Gebhard şi John Money.

Manualul de Diagnostic şi Statistică a Bolilor Mintale (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, DSM), ediţia a IV-a text revizuit, actualmente în uz

Comitetul pentru Nomenclatură şi Statistică al APA a audiat grupul de activişti din exterior, psihologi şi psihiatri sodomiţi. Şi, în mod decisiv, ,,întrucât nici unul din membrii comitetului nu era specialist în probleme de sodomie, a existat un interes considerabil faţă de datele prezentate, multe dintre acestea fiind noi pentru cei care urmau să evalueze problemele ridicate de apelul la schimbarea nomenclatorului”. Cu alte cuvinte, această hotărâre capitală, cu un impact deosebit asupra societăţii, avea să fie luată de câţiva oameni care nu ştiau mai nimic despre subiectul prezentat lor, nefiind deloc în măsură să aprecieze calitatea ştiinţifică a expunerii.

Studiile ştiinţifice care au stat la baza hotărârii de a scoate sodomia din rândul bolilor mintale au vicii serioase de procedură

Prima lucrare prezentată înaintea Comitetului a fost cea a lui Evelyn Hooker, intitulată Adaptarea bărbatului homosexual declarat. Hooker a afirmat că studiul ei arată că ,,homosexualii nu sunt în mod inerent anormali şi nu există nici o diferenţă între bărbaţii homosexuali şi cei heterosexuali în termeni de patologie”. În realitate, studiul lui Evelyn Hooker a fost atât de prost conceput, încât nu putea demonstra nimic, în nici o direcţie, pe lângă faptul că prezenta mai multe vicii serioase de procedură. Cel mai grav dintre acestea era faptul că subiecţii prezenţi în acest studiu au fost ’cernuţi’ de Societatea Mattachine, o organizaţie activistă homosexuală nou-înfiinţată de Harry Hay, părintele mişcării pentru drepturile civile ale sodomiţilor, un comunist cu state vechi în activismul social.

Aşadar, autoarea a evitat formarea unui grup aleatoriu care ar fi putut oferi informaţii obiective şi a alcătuit practic ambele grupuri astfel încât acestea să corespundă scopului final. Ca urmare, persoanele care dădeau semne de instabilitate, ca şi cele care urmau o terapie, au fost pur şi simplu excluse, pentru a se asigura că nici unul dintre grupuri nu va prezenta simptome psihopatologice.

O altă problemă gravă a acestui studiu este faptul că autoarea nu a păstrat procedura iniţială de lucru, pe care a conceput-o singură, ci a schimbat-o pe parcurs. Orice persoană familiarizată cât de cât cu lumea ştiinţifică şi rigorile ei ştie că asemenea vicii de procedură compromit total un studiu. De altfel, caracterul inadecvat al cercetării sale a fost recunoscut explicit de revista care a publicat lucrarea.

Un alt studiu pe care s-a bazat APA atunci când a decis eliminarea sodomiei din DSM a fost cel al lui Eli Robins şi Marcel Saghir, intitulat Homosexualitatea masculină şi feminină. Trebuie remarcat faptul că, deşi în cartea lor şi în monografia finală Robins şi Saghir au conchis că între homosexuali şi heterosexuali nu există nici o diferenţă de psihopatologie, studiile celor doi demonstrează exact contrarul afirmaţiilor făcute de ei, chiar în condiţiile în care se ignoră maniera dubioasă de recrutare a subiecţilor, menită a suprima aceste evidenţe. De fapt, studiul este conform cu alte cercetări publicate anterior sau ulterior, evidenţiind o puternică legătură între homosexualitate şi sinucidere şi alcoolism, acestea având o incidenţă mult mai mare decât în populaţia heterosexuală echivalentă. Cu toate acestea, nici una dintre aceste date nu a fost prezentată sau discutată de comisia specială.

De altfel, aproape toată informaţia vehiculată de această comisie înaintea Comitetului pentru Nomenclatură şi Statistică al APA a fost prezentată într-un mod tendenţios, pentru atingerea scopului final: scoaterea sodomiei din rândul bolilor mintale. O hotărâre atât de importantă necesita o examinare îndelungată a literaturii de specialitate, din care nu lipseau nici la acea vreme semnalele de alarmă cu privire la problemele psihopatologice ale homosexualilor.

Cum a fost eliminată propriu-zis sodomia din lista tulburărilor mintale ?

De-a lungul vremii, homosexualitatea a fost socotită perversiune sexuală, inversiune (termen introdus de Sigmund Freud în 1905), variaţie sexuală, deviaţie sexuală, parafilie (termen introdus de Sandor Ferenczi). Curente moderne din psihologie, precum behaviorismul, insistă că nu există deviaţii sexuale, ci numai stiluri de viaţă alternative sau diferite, şi că aceste aspecte ale sexualităţii umane ţin mai degrabă de definiţiile sociale, unele fiind permise de societate, altele condamnate. Potrivit unor asemenea curente de gândire – sau mai bine spus, ideologice –, homosexualii sunt sănătoşi, societatea este bolnavă; astfel, pentru a vindeca societatea, trebuie întreprinse modificări radicale în diagnoza psihiatrică.

Astfel, în 1968, în Manualul de Diagnostic şi Statistică a Bolilor Mintale, homosexualitatea apărea ca deviaţie sexuală. Ediţia din iulie 1974 a Manualului conţinea o notă care anunţa că APA ,,a decis eliminarea homosexualităţii din lista bolilor mintale, introducând în schimb o nouă categorie, numită ’Tulburări ale orientării sexuale’”, definită astfel: ,,Se aplică indivizilor ale căror interese sexuale sunt îndreptate în principal către persoane de acelaşi sex şi care sunt deranjaţi, resimt un conflict sau doresc să-şi schimbe orientarea sexuală. Această categorie de diagnostic se distinge de homosexualitate, care nu reprezintă o tulburare psihiatrică. Homosexualitatea în sine este o formă de comportament sexual, şi împreună cu alte forme de comportament sexual, nu constituie în sine tulburări psihiatrice şi nu sunt listate în acest nomenclator”. Prin această definiţie, APA a declarat oficial că sodomia constituie o formă normală de viaţă sexuală şi singurul sodomit ’tulburat’ este cel nemulţumit că este sodomit. Acesta va fi considerat nevrotic numai dacă nu este fericit. Prin urmare, dacă pacientul este mulţumit de orientarea sa sexuală, se va socoti de acum înainte că este inadmisibil să i se pună diagnosticul ,,homosexual”.

Fiind un compromis pur politic, această categorie specială avea să reziste în nomenclator doar câţiva ani, ea fiind în cele din urmă eliminată. De asemenea, termenii ,,homosexualism” şi ,,homosexualitate” au fost cu totul îndepărtaţi din Manual, întrucât, după cum s-a afirmat în comentariile la ediţia a 10-a, acest diagnostic a fost recunoscut ca fiind ,,discriminatoriu”. Psihiatri de excepţie au remarcat că, începând din anii ’1970, definirea şi clasificarea deviaţiilor sexuale au suferit schimbări profunde. Se căutau noi criterii pentru a defini o tulburare sexuală, care aveau menirea de a elimina de fapt toate deviaţiile din rândul bolilor mintale.

În 1978, la 5 ani după ce APA hotărâse eliminarea sodomiei din Manual, în revista Aspecte medicale ale sexualităţii umane (Medical Aspects of Human Sexuality) a fost publicat un sondaj în rândul a 10.000 de psihiatri americani. Acesta arăta că 69% dintre psihiatrii care au completat formularul continuau să considere homosexualitatea o tulburare psihică. APA ,,căzuse victimă dezordinii unei epoci tulburi, când conflicte de tot felul ameninţau să politizeze fiecare aspect al vieţii sociale americane. Un egalitarism furios ... îi făcuse pe psihiatri să negocieze statutul patologic al homosexualităţii chiar cu homosexualii. Rezultatul a fost o concluzie bazată nu pe aproximarea unui adevăr ştiinţific, aşa cum cerea bunul simţ, ci pe o acţiune cerută de agitaţia ideologică a vremii”.

Care au fost miza şi consecinţele acestei schimbări de diagnostic ?

Miza a fost evidentă încă de la început: eliminarea sodomiei din rândul bolilor mintale deschidea larg homosexualilor porţile societăţii şi le oferea un aer de respectabilitate. De acum încolo, societatea va fi nevoită să-i accepte şi să le ofere drepturile de care se bucură toţi ceilalţi cetăţeni, iar homosexualitatea în sine va trebui considerată un mod de viaţă alternativ, diferit, dar totuşi normal.

Consecinţele au fost pe măsura mizei aflate în joc. În primul rând, urmările de natură medicală ale unei asemenea schimbări de diagnostic au fost majore. Datorită faptului că APA a decis eliminarea sodomiei din DSM pentru a eradica stigmatizarea la care erau supuşi homosexualii în societate – stigmatizare care era considerată motivul principal pentru care sodomiţii aveau probleme psihopatologice –, unul dintre efectele acestei decizii a fost acela de a da o autoritate psihiatrică insistenţei activiştilor homosexuali că ei, ca grup, sunt la fel de sănătoşi ca heterosexualii. Consecinţa care derivă imediat din această autoritate este descurajarea realizării oricărui studiu ştiinţific care ar putea dovedi că există, într-adevăr, probleme psihiatrice asociate cu sodomia, mult mai mari decât cele care ar putea fi cauzate de stigmatizarea societăţii.

De-a lungul timpului, diverşi psihologi şi psihiatri renumiţi au atras atenţia asupra efectelor devastatoare ale acestei schimbări de diagnostic, cu implicaţii vaste asupra înţelegerii, cercetării şi terapiei tulburărilor sexuale severe. Ei au afirmat că prin decizia APA din 1973, decenii de teorie clinică şi studii de caz au fost şterse cu buretele şi considerate irelevante. Mai mult, această poziţie va conduce la eliminarea din psihanaliză şi psihiatrie a domenii întregi de progres ştiinţific şi va aduce haos în adevărurile fundamentale despre psihodinamica subconştientă şi relaţiile dintre anatomie şi identitatea psihosexuală. În acelaşi timp, eliminarea sodomiei din lista bolilor mintale îi va induce în eroare pe medici, pe cei care manifestă astfel de atracţii sexuale, familiile lor şi structurile oficiale care sunt responsabile de politicile de sănătate mintală. În plan concret, cei care vor dori să scape de atracţiile faţă de acelaşi sex, cei care vor mai crede că astfel de înclinaţii sunt de nedorit vor descoperi că nimeni nu-i mai sprijină în ceea ce-şi doresc ...

Urmările de natură juridică au fost la fel de devastatoare. În decembrie 1973, Asociaţia Psihiatrilor Americani (APA) a hotărât eliminarea sodomiei din rândul bolilor mintale; 2 ani mai târziu, Asociaţia Psihologilor Americani, care este de 3 ori mai mare decât APA, a luat aceeaşi decizie, fiind urmată de Asociaţia Naţională a Asistenţilor Sociali. În 1992, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a luat aceeaşi decizie, de a elimina homosexualitatea din Clasificarea Statistică Internaţională a Bolilor şi Problemelor de Sănătate Asociate. Ziua de 17 mai, în care OMS a hotărât că homosexualitatea nu mai este considerată boală, a fost declarată ulterior Ziua internaţională de luptă împotriva homofobiei şi transfobiei.

Aceste modificări în percepţia lumii medicale asupra homosexualităţii s-au reflectat curând în legislaţie. După 20 ani, toate legile anti-sodomie din SUA erau contestate ca fiind neconstituţionale, iar după încă 5 ani, Curtea Supremă a statului Massachusetts decidea că însăşi căsătoria este neconstituţională. În 2003, decizia Curţii Supreme a SUA în cazul Lawrence vs. Texas afirma că toate legile împotriva sodomiei din America sunt neconstituţionale.

Într-adevăr, în ultimul deceniu, din ce în ce mai multe ţări au adoptat legislaţie favorabilă sodomiei. Însă această legislaţie începe să depăşească graniţele fireşti, în care oferă drepturi şi protecţie homosexualilor, şi tinde să oprime pe cei care nu sunt încă de acord cu stilul de viaţă homosexual. Unele propuneri vin chiar din sânul APA. De exemplu, doi activişti homosexuali membri ai APA, Richard Isay şi Douglas Haldeman, au propus introducerea homofobiei în lista bolilor mintale; cu alte cuvinte, homosexualii sunt sănătoşi, şi bolnavi sunt cei care nu acceptă stilul lor de viaţă. Dacă va veni o zi în care homofobia se va număra printre bolile mintale, cei care se opun homosexualităţii vor fi instituţionalizaţi şi trataţi medicamentos pentru convingerile pe care le au ...

De asemenea, în 2004, APA a luat o hotărâre în favoarea căsătoriei între homosexuali, susţinând că aceasta ar promova ,,sănătatea mintală”. O asemenea declaraţie din partea APA poate fi folosită în instanţă în cazul unor chestiuni sociale fundamentale. Legătura dintre psihiatrie, ca ştiinţă ce are un cuvânt greu de spus în problemele sociale, şi legislaţie constituie un punct sensibil, puternic exploatat de activiştii homosexuali.

Partenie Filipescu