Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului (I)

În trecut, am reuşit să prezentăm cititorilor noştri biografiile a doi dintre patriarhii Constantinopolului din secolul al XX-lea: Meletie Metaxakis (1871-1935, patriarh între anii 1921-1923) – cel care a iniţiat schimbarea calendarului Bisericii şi a generat schisma din sânul Bisericii Ortodoxe în 1924, şi Athenagora Spyrou (1886-1972, patriarh între anii 1948-1972) – cel care a ridicat anatemele din 1054 dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică.

Credem că este binevenită prezentarea unei biografii cât mai complete a actualului patriarh, Bartolomeu Arhondonis (născut în anul 1940, patriarh din anul 1991), a activităţilor şi preocupărilor sale. Şi, deoarece nu am găsit în presă un articol amplu, de prezentare a personalităţii patriarhului, ne-am gândit să alcătuim noi unul, cu citarea surselor. Informaţiile pe care le vom prezenta se vor baza, în primul rând, pe site-urile oficiale ale Patriarhiei Constantinopolului, www.ec-patr.org, www.ecupatriarchate.org şi www.patriarchate.org, urmând să completăm imaginea creată de acestea cu citate din diverse periodice.

Acest proiect are rolul de a afla cine este actualul patriarh al Constantinopolului, nu din spusele oamenilor, ci din propriile cuvinte şi fapte. Şi de ce am fi interesaţi astăzi, în mod special, de patriarhul ecumenic ? Pentru că, din câte am putut vedea, el este urmaşul fidel al testamentelor duhovniceşti, sau mai degrabă politice, ale înaintaşilor săi, începând de la Meletie Metaxakis şi până la mai recenţii patriarhi Athenagora şi Dimitrie. În plus, el ocupă un loc cheie în Biserica Ortodoxă – nu cel pe care şi-l atribuie el şi acoliţii săi, de papă al Ortodoxiei, dar oricum, unul realmente important, căci, din poziţia în care se află, poate lua hotărâri care afectează întreaga lume ortodoxă ...

În curând, el va vizita din nou ţara noastră cu ocazia celei de-a III-a Adunări Ecumenice Europene, care va avea loc între 4-9 septembrie 2007, la Sibiu. Ce se va hotărî oare la această întrunire ecumenistă de la Sibiu ?

O prezentare succintă a Patriarhiei Constantinopolului

Site-urile oficiale ale patriarhiei oferă o perspectivă ecumenistă asupra rolului Bisericii Constantinopolului astăzi, în lume. Această viziune este şocantă prin aceea că nu mai are aproape nimic în comun cu istoria, tradiţia şi teologia ortodoxă, ci este rezultatul punerii în practică, vreme de decenii, a unui ecumenism agresiv, care a alterat până la dizolvare cugetul ortodox al ierarhilor constantinopolitani.

Astfel, pe www.ecupatriarchate.org - site lansat anul trecut, cu ocazia vizitei Papei Benedict al XVI-lea la Constantinopol, pe 30 noiembrie 2006 - putem citi următoarele:

,,Patriarhia Ecumenică este cel mai mare şi sfânt centru al Bisericii Ortodoxe din întreaga lume. Este o instituţie care are o istorie ce se întinde de-a lungul a 17 secole, timp în care ea şi-a păstrat scaunul său în Constantinopol (Istanbulul de astăzi). Ea constituie centrul tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, conducându-le pe acestea nu în plan administrativ, ci în virtutea primatului său în slujirea unităţii pan-ortodoxe şi coordonarea activităţii întregii Ortodoxii.

Catedrala Patriarhală Sfântul Gheorghe, reşedinţa Patriarhiei Ecumenice începând din secolul al XV-lea

Funcţia Patriarhiei Ecumenice ca centru, prin excelenţă, al vieţii întregii lumi ortodoxe provine din slujirea sa veche de secole în mărturisirea, protejarea şi propovăduirea credinţei ortodoxe. Prin urmare, Patriarhia Ecumenică are un caracter supranaţional şi supraregional. Din înalta sa conştiinţă şi responsabilitate pentru poporul lui Hristos, fără deosebire de rasă şi limbă, s-au născut noile Biserici regionale ale Răsăritului, de la Marea Caspică la cea Baltică, şi din Balcani până în Europa Centrală. Astăzi, această activitate se întinde până în Orientul Îndepărtat, America şi Australia.

Creştinii ortodocşi de pe toate continentele, care nu intră în jurisdicţia Bisericilor autocefale (independente) sau autonome (semi-independente), intră în jurisdicţia directă a Patriarhiei Ecumenice. Cele mai importante Biserici autocefale sunt vechile Patriarhii ale Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului (alături de vechea Arhidioceză a Muntelui Sinai), Patriarhiile Rusiei, Serbiei, României, Bulgariei şi Georgiei, ca şi Bisericile Ciprului, Greciei, Poloniei, Albaniei şi Biserica Ţinuturilor Cehe şi Slovaciei. Bisericile autonome sunt cele ale Finlandei şi Estoniei.

Prin urmare, Bisericile Ortodoxe din Europa, America, Australia şi Britania, care nu sunt în jurisdicţia Bisericilor autocefale mai sus menţionate, se află în jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Toţi ortodocşii simt că ei sunt parte constitutivă dintr-o comunitate mai presus de toate duhovnicească, în care ,,când un mădular suferă, toate suferă”. Acesta este adevăratul sens al unităţii în diversitate”.

Pe www.patriarchate.org – site care astăzi nu mai este funcţional, dar de pe care avem culese informaţii din anii trecuţi – putem citi informaţii similare, cu mici diferenţe. Astfel, dintr-un articol scris de Paul Nathanail, de la Athens News Agency, aflăm următoarele:

,,Vaticanul este inima creştinătăţii romano-catolice. Patriarhia Constantinopolului este inima creştinătăţii ortodoxe. Chiar din primele secole ale Bisericii, importanţa Constantinopolului a devenit evidentă. Imediat ce Constantin cel Mare a declarat creştinismul religie de stat a Imperiului Roman şi a mutat capitala sa din Roma în Bizanţ (Noua Romă), care mai târziu a devenit Constantinopol (oraşul lui Constantin), a devenit limpede faptul că oraşul aflat la joncţiunea dintre Europa şi Asia a fost destinat pentru lucruri mari.

Fiind capitala unui imperiu care a fost mai întâi cunoscut ca Imperiu Roman de Răsărit, şi a rămas în istorie drept Imperiul Bizantin, vreme de 11 secole ea a fost centrul lumii şi cel mai strălucitor şi bogat oraş al timpului. În 1453, Constantinopolul a căzut în mâinile turcilor şi a devenit capitala unui alt imperiu, care a orbit, cu strălucirea sa, lumea europeană. Imperiul Otoman l-a imitat pe predecesorul său, Imperiul Bizantin, în câteva posibile privinţe, dar a fost, mai presus de toate, un stat puternic care s-a întemeiat pe religia musulmană. În ciuda acestui fapt, Constantinopolul a rămas scaunul patriarhiei.

Astăzi, marele oraş care a fost odinioară Constantinopol este numit Istanbul de către actuala Republică Turcă, şi nu mai este capitala nici unui imperiu. Cu toate acestea, el este încă unul dintre cele mai fascinante oraşe ale lumii. Iar patriarhia, cu toate că nu se poate compara cu trecutul său glorios ca centru al lumii, este încă scaunul conducătorului creştinătăţii ortodoxe, Biserică care afirmă că este expresia autentică a Bisericii originale unite şi care are în stăpânirea sa aproximativ 250 milioane de credincioşi din întreaga lume.

Roma, polul celelailte ramuri de bază a creştinătăţii, anume romano-catolicismul, a rupt relaţiile cu Constantinopolul în termeni religioşi, dar întotdeauna a existat un respect reciproc, dincolo de separarea, chiar duşmănia care a marcat anumite perioade din istoria relaţiilor dintre creştinismul răsăritean şi cel apusean.

Într-un alt articol despre Patriarhia Ecumenică, ,,A brief note on its history and its role in the world today”, scrie:

Patriarhia Ecumenică este, de asemenea, cunoscută ca Patriarhia Constantinopolului sau Biserica Mare a lui Hristos din Constantinopol. Crearea sa coboară până în anul 38, anul în care Biserica a fost întemeiată în vechiul oraş al Bizanţului, de către Sfântul Andrei, ,,cel întâi chemat dintre apostoli”.

Localizat vreme de secole în apropierea măreţei Catedrale Sfânta Sofia (şi din acest motiv numită, de asemenea, Biserica Mare), după căderea Constantinopolului în 1453, scaunul patriarhal a fost mutat în diferite părţi ale oraşului. Din 1601, centrul administrativ al patriarhiei a fost în vechiul cartier al Fanarului.

Imagine din interiorul Catedralei Patriarhale Sfântul Gheorghe

Patriarhia Constantinopolului este centrul duhovnicesc al Bisericii Ortodoxe. Ea este văzută ca Biserica Mamă de către vechile Patriarhii ale Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, de către mai tinerele Biserici autocefale ale Rusiei, Serbiei, României, Bulgariei, Georgiei, Ciprului, Greciei, Poloniei şi Albaniei şi de către Bisericile autonome ale Cehoslovaciei, Finlandei şi Estoniei.

Patriarhul Constantinopolului este considerat cea mai înaltă autoritate a Bisericii Ortodoxe. Din secolul al VI-lea, el poartă titlul de arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Romă, şi patriarh ecumenic. Ca primul episcop al Bisericii Ortodoxe, patriarhul ecumenic iniţiază diferite acţiuni cu caracter pan-ortodox, în timp ce coordonează relaţiile dintre celelalte Biserici Ortodoxe din comuniune, ca şi relaţiile dintre Ortodoxie ca un întreg şi celelalte Biserici creştine sau religii ale lumii. Astfel, el convoacă şi prezidează sinoade şi întâlniri pan-ortodoxe, sfinţeşte mir pentru toate Bisericile Ortodoxe, oferă statutul de autocefalie Bisericilor locale care au devenit îndeajuns de mature pentru a fi ridicate la acest rang ecleziastic.

Ecumenicitatea Patriarhiei Constantinopolului a fost ratificată de două sinoade ecumenice: cel de-al doilea sinod, de la Constantinopol, din anul 381, şi cel de-al patrulea, de la Calcedon, din anul 451. Onoarea primatului patriarhului Constantinopolului a fost, de asemenea, reconfirmată solemn de Sinodul de la Trullo din anul 691. Aceste prerogative ale primatului oferă Patriarhiei Constantinopolului jurisdicţie asupra tuturor creştinilor ortodocşi care trăiesc în ţările unde nu există o jurisdicţie ortodoxă canonică, autonomă sau autocefală.

Patriarhia Ecumenică este unul dintre cele mai active centre ale mişcării ecumeniste moderne. Încă din 1902, ea a luat iniţiativa de a invita toate Bisericile Ortodoxe să ia poziţie faţă de posibilitatea refacerii relaţiilor lor cu celelalte trupuri creştine, incluzând Biserica Romei, Biserica Anglicană şi celelalte confesiuni protestante. De atunci, contactele dintre Patriarhia Constantinopolului şi Bisericile neortodoxe au devenit atât numeroase, cât şi frecvente. Această atitudine de deschidere a culminat cu enciclica istorică din 1920 trimisă de Patriarhia Ecumenică tuturor Bisericilor creştine, chemându-i pe conducătorii acestora să stabilească relaţii apropiate între ei. Ţelul concret al acestei enciclice a fost acela de a promova cauza unităţii Bisericii prin crearea unui organism numit Liga Bisericilor lui Hristos, conceput după modelul Ligii Naţiunilor. Este îndeobşte recunoscut faptul că enciclica din 1920 a constituit unul din factorii majori care au dus mai târziu la crearea Consiliului Mondial al Bisericilor din 1948.

În ultimele decenii, Patriarhia Ecumenică a promovat în mod special dialogul cu Biserica Romei. Astfel, astăzi patriarhia, printre alte iniţiative de dialog, conduce dialogurile teologice în progres cu Bisericile Vechi Orientale, Biserica Romei, Bisericile de confesiune anglicană, Bisericile Federaţiei Luterane Mondiale, Bisericile Reformate, ca şi cu religiile monoteiste ale iudaismului şi islamului.

Pe lângă acestea, Patriarhia Ecumenică are o activitate intensă în contextul recentei mişcări ecologice prin promovarea iniţiativelor ecumeniste şi pan-ortodoxe remarcabile, având ca scop sensibilizarea propriilor credincioşi, ca şi a lumii, faţă de acest subiect important.

În ce priveşte jurisdicţia canonică a Patriarhiei Constantinopolului, găsim pe www.patriarchate.org un articol intitulat ,,The Canonical Ecclesiastical Jurisdiction of the Ecumenical Patriarchate”, revizuit în 1998, care punctează următoarele:

Biserica Constantinopolului, fiind primul scaun dintre Bisericile Ortodoxe autocefale şi având dreptul istoric şi teologic şi responsabilitatea de a iniţia şi coordona acţiuni de dimensiuni inter-ortodoxe, continuă să constituie, de asemenea, o biserică locală a cărei jurisdicţie este limitată de hotarele geografice specifice. Potrivit canoanelor, aceasta este o caracteristică a tuturor Bisericilor, inclusiv a Bisericii Romei, cu excepţia că Biserica Constantinopolului are autoritatea exclusivă de a funcţiona într-un mod suprateritorial în ce priveşte bisericile din diaspora şi dreptul de a judeca cereri. Acest drept i-a fost oferit Bisericii Constantinopolului prin canonul 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon din anul 451.

Pe www.ecupatriarchate.org, găsim un articol de dată foarte recentă, care prezintă detaliat jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice:

Jurisdicţia imediată a Patriarhiei Ecumenice

- 36 mitropolii ale ,,Noilor Ţinuturi” din Grecia de Nord şi câteva din insulele din Marea Egee cad, de asemenea, sub jurisdicţia canonică şi duhovnicească a Patriarhiei Ecumenice; cu toate acestea, administrarea lor a fost încredinţată Bisericii Greciei, din partea Patriarhiei Ecumenice, în anul 1928

Mânăstirile patriarhale şi stavropigiace din afara Turciei

Fundaţii patriarhale din afara Turciei

Organizaţii patriarhale din afara Turciei

În fine, pe www.ec-patr.org, după prezentarea Sfântului Sinod al Patriarhiei Constantinopolului, sunt prezentate comisiile sinodale, printre care putem găsi: Comisia pentru relaţii inter-ortodoxe, Comisia pentru relaţii inter-creştine, Comisia pentru dialog cu Bisericile Necalcedoniene, Comisia pentru dialog cu Biserica Romano-Catolică, Comisia pentru dialog cu islamul.

Din comorile nepreţuite ale Patriarhiei Constantinopolului. De la dreapta la stânga: moaştele Sfintei Teofana, împărăteasa Bizanţului, soţia împăratului Leon cel Înţelept (886-911), prăznuită la 16 decembrie; moaştele Sfintei Mari Mucenice Eufimia, prăznuită la 16 septembrie, moaşte care au arătat prin minune dreapta credinţă la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon, din 451, minunea fiind prăznuită de Biserică la 11 iulie; moaştele Sfintei Solomoni, mama celor 7 macavei, care au pătimit pentru credinţă şi sunt prăznuiţi, împreună cu mama lor, la 1 august. Istoricii au sugerat că aceste din urmă moaşte nu ar aparţine, de fapt, Sfintei Solomoni, deoarece ea a fost arsă, împreună cu fiii săi. Se presupune că ele ar fi ale Sfintei Salomeea, una dintre femeile mironosiţe

Acestea sunt principalele informaţii care pot fi găsite pe site-urile oficiale ale Patriarhiei Constantinopolului, atât din urmă cu câţiva ani, cât şi actuale. Am face câteva observaţii cu privire la acestea: în primul rând, Patriarhia Constantinopolului vorbeşte deschis despre misiunea sa ecumenistă şi dorinţa sa ,,nestrămutată” de unire cu toate religiile lumii.

În vreme ce lumea ortodoxă tradiţională încă socoteşte că enciclicele patriarhale din 1902 şi 1920 au constituit o cotitură tragică în istoria Bisericii Ortodoxe – întâi, prin abaterea de la tradiţia patriarhilor răsăriteni, care obişnuiau să-şi unească cugetele şi să se adreseze într-un glas turmei dreptcredincioase (în timp ce aceste două enciclice sunt semnate prima doar de patriarhul Constantinopolului, iar a doua de locţiitorul patriarhului Constantinopolului, Dorotei de Brusa), apoi prin devierea de la tradiţia, dar şi învăţătura Sfinţilor Părinţi cu privire la dialogul cu ereticii –, pe site-urile constantinopolitane se afirmă cu nonşalanţă beneficiile pe care le-au adus aceste acte.

În ce priveşte poziţia Patriarhiei Constantinopolului în lumea ortodoxă, afirmaţiile prezentate mai sus sunt nişte exagerări fenomenale, consemnate într-un limbaj de lemn tipic ecumenist, propagat direct de pe scaunul patriarhal. Ele conturează patriarhului Constantinopolului o imagine asemănătoare poziţiei pe care o are papa în lumea catolică, de altfel mult propovăduită de vocile ecumeniste din Fanar.

Acestea sunt informaţiile pe care le află un neortodox despre lumea ortodoxă, ca şi un ortodox mai puţin familiarizat cu canoanele, tradiţia şi istoria Bisericii Ortodoxe. În episodul următor, vom încerca să prezentăm, în paralel cu cele consemnate aici, adevărul istoric, canonic şi tradiţional cu privire la Patriarhia Constantinopolului.

Partenie Filipescu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 37/septembrie-octombrie 2007

Episodul urmator