Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului (II)

Care este adevărul istoric şi canonic cu privire la cele prezentate pe site-urile oficiale ale patriarhiei Constantinopolului ?

Să începem cu începutul, adică cu istoria oraşului Bizanţ. Socotind că noi nu avem nimic valoros de spus, vom lăsa istoricii, atât cei laici, cât şi cei bisericeşti, să vorbească despre Constantinopol, poziţia sa în lume şi patriarhia cu acelaşi nume.

Enciclopedia Encarta spune despre Constantinopol următoarele:

„Istanbul, numit mai înainte Constantinopol, şi mai înainte de sosirea lui Constantin aici, Bizanţ, este un oraş din nord-vestul Turciei, singurul oraş din lume care stă pe două continente: Europa şi Asia. Istanbul este cel mai mare oraş al Turciei şi principalul centru comercial şi cultural al ţării. Având cea mai bună aşezare naturală ca port, este, de asemenea, centru de comerţ. Oraşul este capitala provinciei Istanbul, care este legată în nord de Marea Neagră, în sud şi sud-vest de Marea Marmara, în est de provincia Kocaeli, iar în vest de provincia Tekirdao. Bosforul, o strâmtoare îngustă care leagă Marea Neagră şi Marea Marmara, separă Istanbulul european de cel asiatic.

Hartă a zonei metropolitane a Istanbulului de astăzi

Oraşul a fost întemeiat în secolul al VII-lea î.Hr., purtând pe atunci numele de Bizanţ. În secolul al IV-lea d.Hr., el a fost redenumit Constantinopol de către împăratul roman Constantin cel Mare. El a servit drept capitală a Imperiului Bizantin până la cucerirea sa de către otomani în secolul al XV-lea, când a devenit capitala Imperiului Otoman. Otomanii l-au numit Istanbul vreme de secole, dar abia în 1930, la 7 ani după ce Turcia şi-a câştigat independenţa, acest nume a devenit oficial. Potrivit unor surse, numele Istanbul este derivat din termenul grec stin poli, însemnând «către oraş» sau «în oraş»”.

Strâmtoarea Bosfor, care desparte Istanbulul european de cel asiatic

Şi Ovidiu Drîmba, în a sa ,,Istorie a culturii şi civilizaţiei”, notează că numele actual al Constantinopolului, Istanbul, provine din limba greacă. El dă câteva amănunte şi despre originea primului nume al oraşului, Byzantion:

,,Oraşul care timp de un mileniu i-a uimit pe vizitatorii străini prin bogăţia lui, prin grandoarea construcţiilor, prin splendoarea comorilor sale de artă, prin luxul bogaţilor săi cetăţeni şi prin fastul exorbitant al curţii imperiale, - Constantinopolul şi-a identificat propriul prestigiu cu cel al Imperiului Bizantin.

Pe ţărmul răsăritean al Bosforului, într-un golf strâmt numit Cornul de Aur, lung de 6 km, care în portul său natural putea adăposti un număr oricât de mare de corăbii, se înalţă un promontoriu. Aici, coloniştii megarieni fondaseră, în secolul al VII-lea î.e.n., un oraş numit Byzantion (nota autorului: După tradiţie, nume format din cel al legendarului şef megarian Byzas şi cel al prietenului său Antes. Distrus aproape complet de Septimius Sever în 196 e.n., reconstruit şi înfrumuseţat cu portice, terme, un teatru, un hipodrom şi un palat imperial, oraşul a fost grav devastat de Licinius, asociatul la domnie şi rivalul lui Constantin. După înfrângerea acestuia (324), Byzantion şi-a deschis porţile învingătorului: Constantin şi-a făcut intrarea triumfală în oraş, l-a declarat capitala imperiului, pe care a inaugurat-o solemn 6 ani mai târziu (330)).

Intuind imediat excelenta poziţie strategică a promontoriului, Constantin cel Mare îl va fortifica construind un zid de apărare, lung de 3 km; în spatele acestuia, la o distanţă de aproximativ 1,500 m, Theodosius II va construi, în 413, un alt zid, mai lung, de 7 km. Astfel fortificat dinspre uscat, şi apărat din trei părţi de mare, Constantinopolul n-a putut fi cucerit timp de opt secole.

Zidurile oraşului original, construit între 324-330 de Constantin cel Mare

Alegerea locului noii capitale a Imperiului Roman de către Constantin s-a dovedit a fi fericită. Roma se afla la o distanţă prea mare de frontierele răsăritene ale imperiului, cele mai ameninţate, în primul rând de perşi şi de goţi. Resursele vitale - economice şi militare - ale imperiului erau concentrate în bogatele ţinuturi răsăritene, îndeosebi în Asia Mică. Noua capitală dispunea aici de un mare port maritim şi comanda principalele drumuri comerciale care legau Occidentul cu lumea Orientului. În plus, oraşul se afla în imediată apropiere de principalele focare de cultură elenistică. Cu patru secole în urmă (potrivit Suetonius, I, 79), Caesar se gândise şi el să mute capitala în partea estică a imperiului – la Alexandria, sau pe locul anticei Troia, - ceea ce ar fi dus şi la realizarea unei noi unităţi culturale: greco-romane.

Dar Constantin nu s-a gândit să imprime noii capitale un caracter grecesc. Dimpotrivă, - prin amenajarea urbanistică şi stilul monumentelor sale, prin administraţia şi prin limba sa oficială, noua capitală trebuia să fie pur romană. Şi nici nu se putea numi altfel decât stabilise fondatorul ei: Noua Romă. (...) Dar poporul îşi numea noua capitală, asemenea romanilor din Italia, simplu: oraşul, Urbs, iar mai târziu Polis (nota autorului: Sau Polin, care - după mărturia unui geograf arab din secolul X - devenise Bulin, sau Sten-Bulin, în limba turcă Istanbul («lângă oraş»))”.

Într-o ,,Istorie a Imperiului Bizantin”, un alt istoric laic erudit, Stelian Brezeanu, schiţează astfel venirea lui Constantin cel Mare în oraşul de lângă Bosfor:

„Mutarea capitalei imperiale din Cetatea Eternă de pe Tibru în oraşul de pe malurile Bosforului, dictată lui Constantin cel Mare de considerente de natură strategică, economică, politică şi religioasă, rămâne un eveniment de importanţă capitală în istoria universală. Prin actul lui Constantin, toate forţele vitale ale lumii romane se repliază în jurul noii metropole, între zidurile căreia să se realizeze fuziunea elementelor romane, elene şi creştin-orientale, din care s-a născut strălucita civilizaţie bizantină.

Mutarea însăşi a capitalei pe malurile Bosforului este încheierea logică a unui proces profund din economia romană: deplasarea centrului de greutate al vieţii economice şi demografice a imperiului în jumătatea sa orientală. În timp ce economia occidentală decade, dobândind un tot mai pronunţat caracter agrar, proces grăbit şi de migraţia popoarelor, în Orient se păstrează o viaţă urbană înfloritoare în salba de oraşe de pe malul Mediteranei (în provinciile Egipt, Palestina, Siria şi Asia Mică).

(...)

Anul 330, luna mai. Inaugurarea festivă a noii capitale a Imperiului Roman la Constantinopol, a cărei construcţie pe locul anticei colonii megariene Byzantion a fost începută de Constantin cel Mare în noiembrie 324. Deplasarea centrului de greutate al imperiului din Italia în Orient, unde se menţine o viaţă urbană înfloritoare. Noua capitală, concepută ca Noua Romă, are o poziţie strategică remarcabilă şi o importanţă comercială unică”.

În „Istoria Romei Antice”, a istoricului rus N.A. Maşkin, găsim, de asemenea, notat faptul că ,,Roma îşi pierduse însemnătatea încă de pe timpul lui Diocleţian. Constantin construieşte o nouă capitală pe locul coloniei greceşti Bizanţ. Noua capitală ia numele de Constantinopole, după cel al întemeietorului. Constantinopole se afla la graniţa dintre Asia şi Europa, între răsăritul şi apusul imperiului, pe drumul comercial vestit încă din antichitate. (…) Oraşul a fost înzestrat cu terme, o bibliotecă şi un mare hipodrom pe care se adunau mii de oameni, căci cursele de cai deveniseră spectacolul cel mai agreat de mulţime. Noua capitală are senatul ei; de acum înainte, unul din consuli se află aici. Grâul din Egipt nu se mai scurge spre Roma, ci spre noua capitală”.

Cam atât despre oraşul Byzantion, devenit Constantinopol şi mai târziu Istanbul. Când a devenit el scaun episcopal şi cine este cel care a întemeiat acest scaun episcopal pe malurile Bosforului ?

Când a fost întemeiat scaunul Constantinopolului ?

Tradiţia Bisericii Ortodoxe vorbeşte despre întemeierea scaunului episcopal în Bizanţ de către însuşi Sfântul Apostol Andrei, în primul secol creştin.

Astfel, în ,,Vieţile sfinţilor”, găsim scris în luna octombrie, ziua a treizeci şi una: ,,Sfinţii Apostoli din cei 70: Stahie, Amplie, Urban, Narcis, Apelie şi Aristobul. Sfântul Stahie a fost pus episcop în Bizanţ de către Sfântul Apostol Andrei şi a zidit o biserică în Arghiropoli, împreună cu Sfântul Andrei. Apoi a adunat pe mulţi credincioşi şi îi învăţa mântuitoarea viaţă. Ostenindu-se 16 ani în acea nevoinţă pentru mântuirea omenească, a răposat cu pace. (...) Amplie şi Urban au fost puşi episcopi de către acelaşi sfânt, Andrei. Amplie a fost episcop în Diospoli, iar Urban a fost episcop în Macedonia. (...) Narcis a fost episcop în Atena, Apelie în Ieraclia şi Aristobul în Britania”.

De asemenea, în ,,Proloagele de la Ohrida”, episcopul sârb Nicolae Velimirovici, scrie următoarele:

,,31 octombrie. Pomenirea Sfinţilor Apostoli Stahie, Amplie, Urban, Narcis, Apelles şi Aristobul. Aceştia au fost cu toţii din numărul celor 70 de apostoli mai mici. Stahie a fost ucenic şi ajutor al Sfântului Apostol Andrei cel întâi chemat. Sfântul Andrei l-a sfinţit pe el episcop al Bizanţului. Sfântul Apostol Stahie a întemeiat Biserica din Arghiropolis şi bine a păstorit turma lui Hristos cea de acolo, cu credinţă şi cu râvnă de foc. După 16 ani de păstorire, el s-a săvârşit cu pace către Domnul.

Sfinţii Apostoli Amplie şi Urban au fost şi ei ucenici ai Sfântului Apostol Andrei cel întâi chemat, şi sfinţiţi de el întru episcopi: Sfântul Amplie în Cetatea Lida din Odyssopolisul Iudeii, iar Sfântul Urban în Macedonia. Amândoi au luat mucenicească moarte pentru Hristos Domnul. Sfântul Narcis a fost uns episcop al Atenei de către Sfântul Apostol Filip. Sfântul Apelles [Amplie] a fost episcop al Heracleei în Trachis. Iar Sfântul Aristobul, fratele Sfântului Apostol Barnabas (n.r.: Varnava), bine propovăduind credinţa creştină în Britania, s-a săvârşit cu pace în acele insule”.

Cea mai importantă mărturie istorică o aduce Mitropolitul Meletie al Atenei, care, în a sa ,,Istorie bisericească”, lucrare de referinţă pentru istoria ecleziastică, scrie următoarele:

,,Pre lângă acestea trebuie a însemna, că marele Constantin pre cetatea cea în numele său ridicată nu numai cu multe covârşiri de cele de afară, şi cu afierosiri o au împodobit, ci şi pre Bizantia, mai înainte episcopie fiind a mitropolitului Iracliei Traciei, ca o dăruită de autocratorul Sever perintiilor după luarea cetăţii Bizantiei. Deci pre această Bizantie o au ridicat la cinstea arhiepiscopească, păzind protiile (întâiciunile) cinstei Romei cei mai bătrâne, pentru vechimea ei, fiindcă de acolo s-au mutat împărăţia în Constantinopoli. Iar mitropolitului Iracliei, i s-au dat singură hirotonia arhiepiscopului Constantinopoliei, fiindcă mai înainte de el se hirotonea episcopul Bizantiei.

Deci de vreme ce trebuie de acum înainte să păzim şi catalogul celor ce au episcopesit în Constantinopoli, am socotit de cuviinţă pre rând să-i numărăm din început. Întâiul episcop al Bizantiei s-au făcut Andrei întâi-chematul apostol, propovăduind întru ea cuvântul Evangheliei, şi casă de rugăciune de ceea parte în Arghiropoli au zidit, nu puţini ani mai înainte sortindu-se episcopia aceasta, mai înainte de a ajunge fratele său, după ce fusese al Antiohiei, la episcopia hristianilor celor din Roma.

(...)

Stahie, unul din cei 70 de apostoli, s-au hirotonit primul/întâiul episcop al Bizantiei de dumnezeiescul apostol Andrei întâi-chematul, de carele pomeneşte dumnezeiescul Pavel în Epistolia sa către Romani: şi au episcopesit în vremea împărăţiei lui Tiberie, lui Gaie, şi a lui Claudie monarhilor, şi după mai scumpătăţiţii ano-scriitori, s-au făcut episcop în anul 37 de la Hristos, şi au arhierit 16 ani.

După dânsul au luat scaunul Onisim, în anul 53, în vremea împărăţiei lui Claudie, şi episcopesind 14 ani, s-au făcut Policarp, în anul 67 în vremea împărăţiei lui Neron, lui Galva, lui Oton, lui Vitelie, lui Vespasian, lui Titu, şi a lui Dometian, după Armenopul, şi după alţii, şi au chivernisit scaunul 18 ani, şi în anul 14 al arhieratiei lui, s-au luat Ierusalimul. Plutarh în anul 85 ...”.

Partenie Filipescu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 38/noiembrie-decembrie 2007

Episodul urmator